Iubire la Moscova

Silvian Vâlcu şi Cristina Drăghici în spectacolul „Melodie varşoviană“

Spectacolul „Melodie varşoviană“, câştigător al premiului pentru cea mai bună regie la Gala Absolvenţilor, propune o tulburătoare poveste de dragoste, în genul filmelor ruseşti de cinematecă.

Gala Absolvenţilor a Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică (UNATC) a propus şi în acest an câteva producţii remarcabile, spectacole premiate, care ar putea face parte din repertoriul oricărui teatru important şi care ar merita preluate ca atare.

Piesa „Melodie varşoviană" a lui Leonid Zorin este unul din acele texte de care te îndrăgosteşti la orice vârstă. Este tulburător, are o doză serioasă de sentimentalism uşor desuet, dar tocmai de aici farmecul, are poezie, tristeţe, umor, e o poveste care, dacă nu ni s-a întâmplat încă, ni se va întâmpla cu siguranţă cândva, o poveste plină de şarmul filmelor ruseşti de cinematecă.

O iubire care începe în faţa Conservatorului din Moscova, o iubire cu plimbări pe străzi cu felinare, o iubire între doi tineri care nu visează neapărat să schimbe lumea, ci doar pornesc împreună într-o aventură în care sărăcia vieţii de student e dătătoare de nostalgii, iar cel dintâi dar, o bomboană pe o bancă, într-un parc, e mai preţios ca toate bijuteriile lumii. Pentru un tânăr regizor, însă, această incursiune într-o poveste de dragoste retro, în care se flirtează retro, poate fi o capcană. Tocmai pentru că sentimentul/ sentimentalul este considerat acum unul dintre cei mai mari duşmani ai teatrului actual. Mai ales ai teatrului noii generaţii, care caută formule noi, experimentale - cuvântul „experiment" e deja clişeu şi e cu atât mai trist, cu cât experimentul, în adevăratul lui sens, lipseşte aproape cu desăvârşire...

Dincolo de timp

Prin urmare, să descoperi în Gala Absolvenţilor de la UNATC Bucureşti un spectacol construit fără greşeală, după textul lui Leonid Zorin, a fost o bucurie, în primul rând pentru că este un semn de sănătate - există preocuparea pentru astfel de texte şi tehnica şi talentul de a le pune în scenă. Şi, în al doilea rând, pentru că nimic din ceea ce am văzut, timp de două ore, în spectacolul regizoarei Cosmina Stancu nu se trădează şi nu alunecă în zona sentimentalismului facil.

În Sala „Ion Cojar" din sediul UNATC de pe strada Matei Voievod, o sală frumoasă care merită descoperită de publicul larg, fiindcă aici se joacă spectacole de o calitate care lipseşte adesea în teatre cunoscute din Bucureşti, povestea de iubire dintre Helea şi Viktor este construită cu o subtilitate care se datorează în aceeaşi măsură regiei şi interpretării. Aproape cinematografic, imaginile create de regizoarea Cosmina Stancu se derulează într-un ritm măsurat cu fineţe de un ceas aşezat deasupra scenei, ce face ca timpul să curgă pe repede înainte sau să stea în loc, aproape magic.

Scenografia este simplă, dar funcţionează fără greş. Fiecare spaţiu prin care trece cuplul în cei peste 20 de ani cât durează povestea este schiţat printr-un element definitoriu, bine ales, în aşa fel încât să creeze atmosfera... O bancă singuratică, un felinar aprins la o intersecţie, de care sunt prinse două plăcuţe unde sunt scrise cu litere ruseşti numele a două străzi, o sală de aşteptare, un dormitor, un restaurant din Varşovia, şi apoi, o cabină a unei artiste, într-o sală de concerte din Moscova. La început acoperite cu pânză albă, fiecare dintre spaţiile prin care cei doi trec împreună sunt descoperite pe rând şi se lasă locuite.

Dragoste în stil retro

Aşa cum regizoarea gândeşte spectacolul, el se desfăşoară pe două planuri. Pe de o parte, stratul de suprafaţă - povestea de dragoste a lui Helea şi a lui Viktor -, care începe în faţa Conservatorului din Moscova, creşte şi se destramă în timp, cu revizitări constante ale trecutului. Şi, pe de altă parte, cel de-al doilea plan, tot o (re)vizitare a trecutului, dar de data asta la un alt nivel. Regia reinventează spaţii „retro" - lumea Moscovei sovietice, cu poezia ei cinematografică, muzica, iubirea de modă veche - toate, privite cu detaşarea şi ironia duioasă pe care le presupune un asemenea demers.

Cei doi protagonişti, Silvian Vâlcu şi Cristina Drăghici, construiesc două partituri dezvoltate cu fineţe, cu o atenţie la detalii de gest care dezvăluie o maturitate aproape surprinzătoare la acest moment al existenţei lor artistice. Şi, ceea ce e cel mai important, cu o autoironie plină de tandreţe, care salvează de la sentimentul dulceag chiar cele mai sentimentale dintre scene.

Cristina Drăghici străbate, credibil şi cu o siguranţă pe care să sperăm că şi-o va păstra, vârstele şi schimbările şi trăirile interioare şi timpul şi timpurile, de la momentul la care primeşte o bomboană de la un băiat de care e îndrăgostită, pe o bancă de pe o stradă din Moscova, până la momentul la care, în rochie strălucitoare, intră în scenă într-o sală de concert din aceeaşi Moscova. Între timp au trecut 20 de ani, bărbatul care-i dăruise bomboana era lângă ea, dar mirajul s-a stins, iar povestea trăieşte mai departe, în alt loc şi în alt timp...

Info

- UNATC Bucureşti, Sala „Ion Cojar"
- „Melodie varşoviană"
- De Leonid Zorin
- Regia: Cosmina Stancu
- Cu: Cristina Drăghici şi Silvian Vâlcu