Istoria văzută de presă

Hotărît să nu mai las de astă dată să-mi scape Istoria Romei antice, pentru că amintirea drumului în capitala Italiei e încă proaspăt, după Istoria Romei pentru nuli, încep şi termin Storia di Roma, în varianta românească – O istorie inedită de Indro Montanelli , pe care-l descopăr şi ca autorul unei originale Istorii a grecilor.

Pentru adepţii Istoriei puchinoase, pretins ştiinţă, cînd în realitate Istoria e o telenovelă, cartea jurnalistului italian, tipărită la Milano în 1969 şi tradusă în România la Editura Artemis, Bucureşti, 1995, nu merită mai mult decît un bobîrnac dispreţuitor, pe motiv c-ar fi popularizare gazetărească a trecutului.
Prefaţa lui Indro Montanelli plasează însă cartea în zona întreprinderilor inoclaste:
„Nici n-am fost foarte surprins, pentru că, de fapt, chiar în zilele noastre, cînd se vorbeşte în Italia despre Roma, nu se foloseşte niciodată alt limbaj decît cel aulic şi apologetic. Eu sînt convins că, tocmai din acest motiv, în mintea cititorului de istorie n-a prea rămas mare lucru şi că, la noi, aproape nimeni, după terminarea liceului, nu se mai simte tentat să-şi reîmprospăteze cunoştinţele în acest domeniu. Nimic mai plictisitor decît să urmăreşti o istorie populată de monumente. Eu însumi a trebuit să lupt – şi nu puţin – împotriva căscatului, atunci cînd, cu cîţiva ani în urmă, dîndu-mi seama că uitasem totul, sau aproape, am dorit să studiez din nou această istorie. Dar asta numai pînă în ziua cînd i-am descoperit pe Suetoniu şi pe Dio Cassius, contemporani cu monumentele sau cel puţin trăitori în secolele acelea, care nu au simţit pentru ele nici un fel de respect, ca să nu mai vorbim de deferenţă sau cucernicie.
Pe drumul trasat de ei, m-am apucat să-i răsfoiesc şi pe ceilalţi istorici şi memorialişti romani. Parcă ar fi înviat pietrele! Deodată toţi aceşti protagonişti, care ne fuseseră prezentaţi la şcoală mumificaţi în aceeaşi veşnică atitudine, nu ca oameni, ci ca simboluri abstracte, şi-au pierdut imobilitatea lor minerală, au prin viaţă, s-au colorat cu sînge, cu vicii, cu slăbiciuni, cu ticuri, cu manii mai mari sau mai mici, într-un cuvînt au devenit vii şi adevăraţi.
De ce trebuie să purtăm acestor personaje mai mult respect decît le-au purtat romanii înşişi? Şi li se face, oare, o mare favoare dacă sînt lăsaţi pe un soclu într-o sală rece de muzeu, unde numai şcolarii – fiindcă au de dat examene – vin, în mod obligatoriu conduşi de către profesorii lor? Cunosc iezuiţi care, fără să se abată de la dreapta credinţă, au scris hagiografii îndrăzneţe, în care sfinţii apar aşa cum au fost:
Oameni printre oameni, cu ciudăţeniile şi încăpăţînările lor.
Faptul că mulţi dintre ei au comis greşeli şi că toţi, fără deosebire, au fost tentaţi să le comită, nu impietează cu nimic asupra sfinţeniei lor. Din contră, chiar Iisus Hristos l-a făcut apostol pe Sf. Petru – acela care se lepădase de dînsul”.
N-am nici o îndoială că autorul ia în răspăr Istoria Romei în varianta din manuale şi din zarva naţională, asemănătoare cu cea de la noi, gen „Mîndri că sîntem italieni”! Nu cred însă că farmecul cărţii stă în coborîrea lui Cezar de pe soclu pentru a băga de seamă că avea chelie şi că se ţinea după muieri. Farmecul cărţii, cel puţin pentru mine, e de găsit în relatarea trecutului cu mijloacele gazetăriei de bună calitate. Personajele, întîmplările, poveştile sînt surprinse din poziţia unui reporter profesionist al trecutului văzut ca actualitate.
Poate fi relatat Trecutul ca şi cum ar fi prezent?
Fireşte că poate.
Trecutul, diferit de prezent prin multe note, se aseamănă cu acesta, prin multe alte note, fenomen dat de esenţa comună tuturor epocilor istorice:
Omul – ca personaj central.
Or în tot ceea ce face Omul, indiferent că e Împărat sau Sclav, Patrician sau Plebeu, Conte sau Iobag, Patron sau Proletar – există şi se manifestă trăsături asemănătoare dacă nu chiar identice, ivite din esenţa de om.
Numa Pompilius, cel de-al doilea rege al Romei, pretindea că „în fiecare noapte, venea la el în vis, din Olimp, nimfa Egeria, ca să-i transmită direct instrucţiuni”.
Notează imediat Indro Montanelli:
„Stratagema poate să pară copilărească, dar şi în zilele noastre ea a mai ţinut cîteodată. În plin secol al douăzecilea, Hitler, ca să se facă ascultat de nemţi, nu a trebuit să inventeze o alta mai bună. Cobora din cînd în cînd de la munte, din Berchtesgaden, cu cîte o nouă poruncă a bunului Dumnezu în buzunar: aceea de a-i extermina pe evrei, de exemplu, sau de a distruge Polonia. Şi ceea ce e mai nostim e că, pe cît se pare, o credea şi el. În astfel de treburi omenirea, de la Numa încoace, n-a progresat prea mult”.
Eu aş merge mai departe şi aş spune că toţi marii conducători din Istorie s-au preocupat să se prezinte ca purtători ai unui Mesaj, fie acesta Divin (vezi tablele lui Moise), fie ideologic (vezi confruntarea dintre comunişti în chestiunea cine e adevăratul moştenitor al lui Lenin).
Adevărul despre Permanenta pretenţie de a fi Mesagerul Cuiva sau a Ceva pe Pămînt, scos în evidenţă de cartea lui Indro Montanelli, mă  convinge încă o dată de senzaţionalele  rezultate ale Istoriei văzute de Presă.