Pentru a te apropia de muzica de valoare îţi trebuie calităţi, o spune însuşi Radu Lupaşcu în Cuvânt de Încheiere la volumul „Interviuri rock 3” (Editura Arvin Press 2016): străduinţă, perseverenţă, răbdare, deschidere şi disponibilitate. Mai e nevoie de ceva inteligenţă şi mai ales de o mare pasiune, aş adăuga.

Seriozitatea, prezenţa de spirit şi nesfârşita dorinţă de a afla tot ce se poate afla, de a şti atât cât e cu putinţă în materie de muzică, fac din Întâlnirea autorului cu cei 21 de interlocutori, din acest al treilea volum, o reuşită. O curiozitate aproape de copil îl caracterizează pe Radu Lupaşcu, cel puţin aşa l-am perceput parcurgându-i întrebările. Nu pentru că ele ar fi în sine naive, dimpotrivă, se vede limpede efortul documentării şi pertinenţa în exprimare. Dar numai copiii mai au curajul unui entuziasm curat, asemenea autorului nostru, iar acest lucru mi-a plăcut în mod deosebit. Şi cred că i-a încântat şi pe cei intervievaţi: Kit Anderson, Faris Amine, Victor Bailey, Paul Bibbins, Valentin Boghean, Phil Brown, Stuart Hamm, Beth Hart, Dan Iliescu, Judas Priest, Kitarô, Radu Paraschivescu, Dan Patlanski, Ben Prevo, John Scofield, Josh Smith, Horia Stoicanu şi Rob Tognoni.

Sunt încă profană în materie de muzică rock, deşi nu mi-e nici pe departe indiferentă şi îi recunosc valoarea, implicit ce a însemnat ea pentru generaţiile imediat dinaintea celei din care fac parte. Reuşisem, până să citesc acest volum, să ascult muzica doar a 5 din cei 20 de interlocutori (îl exclud de aici pe Radu Paraschivescu). Lectura a fost însă dublată de audiţii susţinute, aşa cum se cuvine când parcurgi o carte ce despre muzică îţi vorbeşte. De aceea, îmi exprim aici dorinţa şi nădejdea că trilogia „Interviuri rock” va urma destinul volumelor „Arta sunetelor” şi „Culorile sunetelor”, şi va apărea într-o ediţie pentru publicul larg, să poată ajunge la cât mai mulţi cititori şi pasionaţi de rock. E spre binele nostru, al tuturor, fani ori profani.

În felul acesta, îmi închipui că vom fi şi mai mulţi de partea muzicii adevărate. Căci misiunea lui Radu Lupaşcu este şi aceasta, de a ne seduce, de a ne atrage în tabăra bună. Pentru că în pofida imensei lui pasiuni, răzbătătoare, i se strecoară printre întrebări, precum un şarpe, temerea că muzica rock va pierde din glorie, că fanii ei îmbătrânesc şi cei tineri nu mai au vreme să înveţe ce înseamnă muzica adevărată, mulţumindu-se cu ce li se dă, adică tot felul de sunete cu „pretenţii”. Pe deasupra, mai e şi şarpele, mai evident încă, al absenţei unei culturi muzicale în România. După puterile lui şi ale câtorva „puberi”, după numele dat lor, iubitorilor de muzică, de către Ioan Big, coordonatorul colecţiei Mitologii subiective, în cadrul căreia i-au apărut toate cărţile lui Radu Lupaşcu, acest gol işi exprimă oroarea de vid prin rubrica Musical Advise, pe site-ul artasunetelor.ro.

Eu cred că Radu Lupaşcu nu ratează niciun concert important, niciun festival de gen, ba mai călătoreşte şi în străinătate când plaiurile mioritice se mulţumesc cu vip-urile de duzină. Din galeria de personaje-prieteni, care se exprimă la sfârşitul volumului, mulţi nu vor să accepte că acesta este ultimul volum anunţat de Radu Lupaşcu sub titlul „Interviuri rock”. E încurajat să nu cedeze, îşi face loc speranţa că pasiunea nu-i va da pace şi va continua negreşit. Dar poate autorului îi plac trilogiile. Acest lucru va fi dovedit când va începe alta, cu un alt nume şi o altă arie de acoperire, totuşi foarte aproape de muzica rock. În caz contrar, nu vă îngrijoraţi!, interviuri vor mai fi pe site-ul amintit. Eu sunt convinsă!

Radu Lupaşcu face parte dintre oamenii unei singure direcţii, una largă, spaţioasă, pentru care poate nu e suficientă o viaţă ca să o parcurgi integral, dar totuşi o direcţie. Şi tocmai aceşti oameni sunt fascinanţi, căci semnele lor prin lume sunt urme viguroase şi adânci.

Radu Lupaşcu este coordonatorul site-ului artasunetelor.ro şi autorul volumelor: „Pe urmele lui Hendrix”, 2005, „Interviuri rock”, 1, 2, 3, coordonatorul cărţilor „Arta sunetelor”, „Culorile sunetelor” (alături de Ioan Big) şi „Bucuria sunetelor”.