INTERVIU Autoarea Anamaria Smigelschi: „Am învăţat să nu copiez nimic şi să termin tot ce încep“
0
În cartea sa de memorii, „Trecători, trecători“, publicat de Editura Vremea, artista plastică Anamaria Smigelschi, premiată naţional şi internaţional, portretizează personaje celebre sau deloc cunoscute, evocând cu duioşie vremuri în care exista nobleţe, o anumită poezie şi aşezare în viaţa de zi cu zi, spre deosebire de agitaţia din lumea contemporană, când oamenii sunt mult prea grăbiţi
Anamaria Smigelschi (81 de ani) scrie, cu umor şi gingăşie, cărţi de memorii. Regăsim, în cel mai recent volum „Trecători, trecători“, publicat la editura Vremea, figuri pitoreşti, evocate cu mult dinamism, dar şi cu recunoştinţă pentru prezenţa în viaţa autoarei. În 2013, Anamaria Smigelschi, soţie a pictorului Ion Alin Gheorghiu, a publicat şi la Editura Humanitas volumul de memorii „Gustul, mirosul şi amintirea“. Autoarea vorbeşte, cu nostalgie, despre rădăcinile sale italieneşti, despre bunicii şi părinţii ei şi despre vremurile liniştite de altădată.
"Weekend Adevărul": Numele e un fel de carte de vizită: dvs. aveţi un nume străin - Smigelschi. Care e povestea rădăcinilor dumneavoastră familiale?
Anamaria Smigeslchi:Când fratele meu cel mare, Octavian Niculaie Ulisse, zis Cici, pe motiv că i se încurcă limba (plecat în ’86 cu nevasta în Germania, devenit neamţ, copilul Horia schimbat în Horst), a împlinit 80 de ani, i-am meşterit, împreună cu un coleg creator de odoare bisericeşti, o plachetă scumpă din lemn cu aur: Premiul Internaţional pentru Întregirea Neamului Daco-romano-polono-româno-italo-german.
Străbunicul nostru, Mihail Smigelschi, nobil polonez, s-a expatriat în urma mişcărilor revoluţionare din 1848-1849, cunoscute sub numele de „Primăvara popoarelor“, s-a stabilit în România, s-a însurat, a avut patru feciori, dintre care doi prelaţi şi un pictor, au rupt legăturile cu originile şi au devenit mari patrioţi români. Pictorul, Octavian, bunicul meu, căci despre el e vorba, s-a căsătorit cu Pulcheria Căluţ, tânără şi frumoasă, modelul ideal pentru madonele şi îngerii din toate bisericile pe care le-a pictat. Le-au fost îngăduiţi doar 14 ani împreună, au avut doi băieţi şi trei fete, cel mai mare, Victor, a fost tatăl meu. Despre Octavian Smigelschi Virgil Vătăşianu scria, în 1936: „Datorită lui a devenit posibilă o artă românească modernă, o artă în care individualitatea artistului să aibă dreptul de a se manifesta. Şi dacă lui Smigelschi nu i s-ar datora decât atât, numele lui ar fi totuşi primul cu care începe capitolul picturii noastre moderne“. La numai 46 de ani, Octavian a fost răpus de o boală de inimă contractată în timpul lucrului pe schele, lăsând în urmă cinci orfani şi sute de minunate proiecte neterminate, compoziţii simboliste, invenţii de noi tehnici artistice (mozaic, email, o metodă de decoraţie în ciment colorat despre care zicea că „nu poate fi distrusă decât odată cu clădirea“. Mama Mică, în vârstă de 34 de ani, rămasă văduvă, şi-a luat în doi ani de zile bacalaureatul şi două licenţe (în istorie şi geografie), nu s-a recăsătorit, şi-a crescut copiii trimiţându-i la universităţi şi la studii de muzică şi, în timp, a ajuns directoarea liceului de fete din Sibiu. (În vacanţele din copilăria mea, în timpul plimbărilor pe Corso, ne salutau toate cucoanele, toate erau fostele ei eleve...) În proaspăta Românie Mare de după război Victor, tatăl meu, a obţinut o bursă de studii în Italia, la Torino. Acolo soarta i-a scos-o în cale pe Maria Anna Giuseppina Trinchieri, cea mai minunată creatură a secolului al XX-lea, născută în anul de graţie 1900.
Cum era bunicul dumneavoastră, Octavian Smigelschi? Cum vi-l amintiţi?
Nu mi-l amintesc, mi-l închipui! El este un mit, este un autoportret pictat din semi-profil, un bărbat, la vârste diferite, căruia îi seamănă toţi băieţii din familia mea, are bărbia întunecată de o barbă scurtă şi neagră, un nas puternic şi o privire intensă cu care m-a urmărit, atent şi serios, pe tot parcursul vieţii, în toate casele în care am locuit, este tatăl care s-a hrănit, în scurta lui viaţă, cu iluzia de a-şi creşte copiii în bunăstare cu rodul muncii sale artistice, atât de dăruită şi laborioasă şi că boala şi neputinţa fizică sunt duşmani uşor de învins. Este tuşa de pensulă care mi-a apărut, asemănătoare până la identitate, în prima mea acuarelă de toamnă, în dealurile şi colinele despărţite de pâcle argintii.
Vorbiţi cu mare tandreţe despre Mamí şi Tatí în cartea în cartea "Trecători, trecători", publicată de Editura Vremea. Care e cea mai pregnantă amintire legată de ei?
Tati şi Mami, cu accentul pe i!!! Dragostea dintre părinţii mei era mai mult decât evidentă şi înduioşătoare. Somnul de după masă îl făceau împreună în fotoliu, Mamí încolăcită ca o pisicuţă in braţele sale, iar el, în fiecare zi când intra în casă îi zicea: madamin, adică domnişorică pe piemonteză şi scotea din buzunar o napolitană sau un bucheţel cocoloşit de violete. Mamí era fiică de italieni pricopsiţi din Torino. Nonno Pipa, bunicul nostru Ulisse Trinchieri, avea cafeneaua cea mai chic din oraş. Nando, fratele lui Mamí, cânta la pian într-un club de muzică studenţesc unde, la un moment dat, a apărut un violonist de departe, dintr-o ţară în care mielul costa un leu. Era frumos ca un zeu, cu păr cârlionţat ce-i cădea pe frunte când cânta la vioară cu ochii închişi, era tăcut, simţitor şi student la arhitectură. Patru ani de studii i-au trebuit până să-şi mărturisească iubirea şi să-i ceară mâna mamei mele, iar ea, de mult răzbită, a acceptat! S-a întors în ţară să-şi facă o situaţie la Sibiu, unde familia era cunoscută şi respectată, a intrat, cu naivitate, într-o antrepriză de construcţii unde asociaţii l-au încărcat de credite, plus un proces pentru un vechi accident de muncă petrecut pe când dânsul era încă student.
Curând, combinaţia s-a dizolvat, mizerabilii au rămas cu maşini şi case, Tatì cu datoriile şi cu procesul care s-au stins doar odată cu războiul.
Cinci ani lungi, logodnicii şi-au scris fără să se vadă, familia fetei era tot mai îngrijorată că splendoarea lor rămâne „zitella”, adică fată bătrână. În această situaţie, Nonno Pipa, Nuni şi Mari în echipă, au în pornit expediţie să descopere ţara lui Făt-Frumos şi să afle cam ce învârte el pe acolo. Concluzia a fost pozitivă, locul frumos, familia onorabilă. Deci, au lăsat-o pe Mari să-l ia de bărbat! După o nuntă strălucitoare şi o lună de miere la Veneţia a sosit mama mea în România, o ţară cu obiceiuri neaşteptete, cu o limbă necunoscută, cu oameni străini. Şi nici soacra n-a primit-o cu cea mai mare bunăvoinţă. Ea îşi dorea pentru primul ei născut o căsătorie profitabilă, că era plin Ardealul de fete putred de bogate, curând însă, a iertat-o că n-a adus marea pricopseală, în schimb, a îmbogăţit naţia cu patru copii care mai de care mai „straordinario”. Păcat că nu a apucat Mama Mică să vadă cum toţi, absolut toţi, am luat decoraţii şi ordine de merit cultural. Mamí avea deja o licenţă în matematici, dar ca să nu înveţe româneşte degeaba, în şase luni şi-a luat şi un doctorat. Înaltele studii i-au folosit în viaţă ca să-şi numere copiii, ratele la datorii şi bagajele în refugiu. Ca bună matematiciană, a produs câte un copil fix din doi în doi ani, dar s-a oprit la începutul războiului, întâi a avut doi băieţi, apoi două fete. Eu am avut şansa să fiu ultima, când gradul de experienţă şi pricepere ajunsese la cel mai înalt nivel.
Cum v-a crescut?
Ne-a crescut cu voioşie şi mână forte, aveam voie să facem orice, până la un anumit punct dincolo de care orice rugăminte, isterie, urlete, plânsete erau inutile. Totul părea o glumă, chiar şi războiul. Ca să ajungem mai iute la destinaţie era o cursă nebună cine pune primul piciorul pe căpăcelele de gaz metan din trotuar. La fel, drumul cu trenul spre Dumbrăveni, fără bilete, urcaţi şi coborâţi pe geam, cu cele 11 baloturi şi geamantane, plus maşina de cusut, a fost o mare aventură. Rămaşi pe drumuri, unde casa noastră a fost bombardată, ne-am întors în Bucureşti şi în vara cea mai toridă a secolului XX, fără bani, căci singura avere, un loc de casă la Păltiniş, s-a vândut în preziua stabilizării, când leii îşi pierduseră orice personalitate.
Cu un mititel credit de la sinistraţi, cu ajutorul soţiei, al câte unui salahor clandestin şi al băieţilor de 14 şi 12 ani, cărămidă cu cărămidă, tatăl meu a ridicat acoperişul, au mai zidit două camere peste parter şi au lăţit casa cu doi metri ca să încăpem tot clanul în casa naşei mele, care ne-a primit cu condiţia să fie îngrijită câte zile o mai avea de trăit.
Ce imagine de la mama dumneavoastră v-a rămas în memorie?
Mamí era atât de nostimă şi de cochetă în toată sărăcia noastră postbelică şi proletară, cu cârlionţii ei albăstrui, cu cerceii şi guriţa roşie încât, la un moment dat, a fost abordată de o tovarăşă de la UFDR (Uniunea Femeilor Democrate din România) cu propunerea de a preda la sediu tovarăşelor membre, gospodine şleampete şi muncite, lecţii de ţinută şi comportament. Purta veşnic în geantă bombonele pentru amicii ei, copiii jalnici de prin subsoluri, nu o lătra nici un câine, nici măcar ăia isterici din spatele gardurilor care te aşteaptă în linişte să înaintezi şi se reped rânjind şi hârâind printre ostreţe, iar cactuşii ei înfloreau cu bucurie. Când ne îmbolnăveam, Tatí ne doftoricea pe toţi. Avea nişte mâini calde şi curate, bune la pipăit şi tare îndemânatice. Mereu calm şi ponderat, n-ai fi zis că e un mare emotiv, ca noi toţi, de altfel. Povestea, însă, Mamí că la nunta lor îl ţinea strâns de mână de teamă că o să leşine, se albise de tot la faţă şi se legănă vizibil. Cum o fi răbdat el, fără să facă scene, ani de zile de griji? Cum o fi făcut să nu le arate, ca noi, copiii, să putem avea o copilărie luminoasă şi o adolescenţă strălucitoare?
Sunteţi pe jumătate italiancă, pe ramura maternă. Ce v-a lăsat moştenire mama dumneavostră?
Prietena mea Jana Aderca era foarte epatată de abilităţile mele decorativ-artistice până când au început să dea la TV emisiuni de bucătărie şi modă milaneză. Atunci a zis: „Mă miram eu de tine, păi toţi italienii fac aşa!“. Asta am primit în dar de la Mamí! Întâi, frumos, pe urmă, şi folositor! Luminos, colorat, armonios, vesel, optimist, original, surprinzător... Am mai învăţat să nu lâncezesc (chiar dacă pierdeam noaptea, pe la nouă apărea: Non ti pare che esageri?). Să fac tot timpul ceva, chiar şi doar cuvinte încrucişate, să fac din ceva altceva (un vas de flori dintr-un fier de călcat, catarame din cârlige de cuier, pizza napolitană din lipie otomană, găluşte cu prune din caise, ceas de perete cu baterii din turtă dulce, un procedeu de gravură acqua-forte ne-mai-făcut), să nu copiez nimic, nici modele, nici reţete, să termin tot ce încep, să dăruiesc mai mult decât primesc, să gust mirosurile naturii, ploaia, ceaţa. De pildă, mi-a apărut într-o seară târzie de iarnă, prin zăpada adâncă, doar ca să-mi arate, chipurile, paltonul ei cel nou.
O aventurieră, cum zicea Crângu Broniţki. Ea şi regina Maria! O aventurieră care a părăsit, de bună voie, la Bella Italia ca să construiască în România socialismul multraltal dezvoltat.
Cum e să creşti într-o familie de artişti plastici? Copilăria, adolescenţa au avut altă culoare?
Aşa, pe scurt, povestite, copilăria şi adolescenţa mea ar părea un film neorealist italian. În villa Mimica, descrisă de mine în repetate rânduri, în care ne-am oploşit după război şi care, încă şi azi, se mai finisează, căci veşnic mai este ceva de făcut, am crescut, am îngăduit chiriaşi nedoriţi, am învăţat, am desenat, toţi. Fiecare cameră era şi un fel de atelier, am creat teatru microfonic la magnetofon, baluri mascate tematice, am practicat mim şi alte iscusite jocuri. Casa a devenit ca un club pentru toţi prietenii, colegii din provincie. Mâncam pâine cu marmeladă de 5,20 lei şi ne bucuram zgomotos de tinereţe în timp ce Tatí exersa la vioară până târziu în noapte. Mamí şi Tatí (foto) erau Mamí şi Tatí pentru toţi. În casa noastră, s-au legat amoruri, căsătorii, sora mea s-a măritat, familia s-a înmulţit cu trei sufleţele şi o bonă, aproape copil şi ea, motănaşul Ghinghi a fost înlocuit mai întâi cu un boxer, apoi cu doi câini de vânătoare, tată şi fiu. Din dragoste şi inteligenţă Mamí alcătuise un amplu reţetar de feluri regăţene, italiene şi ardeleneşti din materie primă precară, iar prin 1983-84, când nu se mai găsea nimic, chiar nimic de cumpărat, mai şi zicea: E diventato adiritura divertente far da mangiare, adică a devenit chiar distractiv să găteşti. Dar mesele de duminică cu toată lumea! Era atâta agitaţie, atâta vorbărie româno-italiană (între noi şi cu Tatí vorbeam româneşte, cu Mamí, toţi, pe italieneşte). Dă-mi sarea! Nu-mi fura pâinea! Ăla are mai mult ca mine! Tu eşti azi de rând! Ba am fost ieri! Cumnatele noastre au rezistat o vreme, apoi au decis că nu le ţin nervii… şi nici nu se prea înnebuneau după meniurile noastre.
Părculeţul de lângă casă a devenit o anexă, un teren de agrement pentru toţi copiii de la blocurile de vis-à-vis, loc de frumoase acţiuni precum aceea de a-l atârna în copac pe Tudor, prunc vânjos, să-l vedem cât timp reuşeşte să se ţină...
De la un timp, ne-am cam făcut mari, nu mai încăpeam în casa în care te puteai încuia doar în baie. Cici s-a mutat la nevastă în Cotroceni, eu cu Mario ne-am clădit vilă în Domenii, luând credit de la stat cu dobânda 8 % şi ne-am instalat la un kilometru depărtare.
Mereu am crezut (prejudecată, pesemne) că doi artişti nu pot încăpea sub acelaşi acoperiş. Dumneavoastră şi soţul dumneavoastră, regretatul pictor Ion Alin Gheorghiu (foto), cum aţi reuşit?
Să încep cu banala sintagmă: contrastele se atrag!?! Poate fi o explicaţie pentru lunga noastră convieţuire şi cooperare, căci nu ne potriveam la nimic, nici la înfăţişare, nici la gusturi alimentare, nici la educaţie, nici la obiceiuri şi nici la atitudinea faţă de contemporani... Deşi băiat de cartier, el era un senior, rasat şi meloman, rezervat şi deseori conformist, chiar încuiat. Eu, în schimb, sunt un golan, vorbesc tare, mănânc pe stradă porumb fiert, urez poftă bună măturătorilor care prânzesc pe trotuar la umbră.
El hotărâse încă din prima tinereţe ce are de făcut: Arta lui şi nimic altceva decât arta lui.
Eu l-am luat în serios şi l-am scutit de majoritatea mizeriilor zilnice, mă ocup şi de posteritatea sa deşi pare că, de acolo de unde s-a înălţat, se cam enervează şi-mi pune beţe în roate. De pildă, am vrut ca duminică 29 septembrie, când ar fi împlinit 90 de ani, să-l sărbătorim la Sala Atelier a Teatrului Naţional, care are în foaier o frumoasă expoziţie cu lucrările lui, dar, nici una nici alta, mi-a schimbat sala, deci, alt foaier. Evenimentul cade sau se amână...
Cartea dumneavoastră nu e doar istoria fascinantă a unei familii importante pentru lumea artistică autohtonă, ci şi fresca unei epoci tulburate şi tulburătoare. Ce s-a pierdut şi ce s-a păstrat din lumea aceea?
S-a păstrat memoria! S-a pierdut tare, tare mult, voia bună normală, bancurile care erau inventate zilnic, hazul de necaz al românului obişnuit... A doua zi după cutremurul din `77 a apărut culoarea gri moloz sau zugrăveala antiseismică, de parcă toţi eram prieteni având un singur duşman, adică doi, EL şi EA. Breslele artistice, uniunile de creaţie trezeau invidia tuturor artiştilor occidentali plimbaţi prin ateliere, în expoziţii anuale sau bienale de stat, în care diferite foruri (Ministerul Culturii, sindicatele, U.T.C...) făceau achiziţii. Plăcute erau şi excursiile în străinătate (doar în ţările surori şi pretine), câte trei săptămâni petrecute cu confraţii, sau taberele prin casele de creaţie (vacanţe plătite cu vreo două lucrări)... Se legau prietenii pe viaţă, era un fel de cooperativism confortabil, un egalitarism în care elitele se distingeau în mod natural. Se ştia cine-i coruptibil şi cine nu, care actor recită versuri patriotarde la Cântarea României, care pictor face compoziţii tematico-linguşitoare, care poet scrie omagii răsunătoare gen: Suntem dăruiţi comunismului până la moarte! Restul îşi vedeau de arta lor, mare, mică după putinţa fiecăruia. Azi trăim alte timpuri! Am câştigat o atmosferă vioaie de competiţie, acerbă câteodată, uniunile de creaţie sunt pe ducă, puţinii însărcinaţi se luptă între ei, camaraderia nu mai e aşa blajină. Grupurile de idei apar şi dispar, galerii particulare sunt care mai de care, unele sunt înjghebate prin locuri romantice, ca să nu spun altfel, iar expoziţiile sunt acum proiecte sau evenimente, în vreme ce găsitul de sponsori e o bună meserie... S-a născut o viaţă trepidantă culturală, o viaţă de noapte fierbinte care, aflu de la taximetrişti, îi înnebuneşte pe vizitatorii străini şi aduce Bucureştiul pe lista preferinţelor aproape la fel de des ca Berlinul!! Din păcate, există şi multă, prea multă vulgaritate!
Pablo Iparraguirre, stră-stră-nepotul, alături de înaintaşi
Cum v-a venit ideea să puneţi pe hârtie toate aceste amintiri, nu doar în "Trecători, trecători", ci şi în celelalte două cărţi ale dumneavoastră?
„Rabdă hârtia atâta prostie, pe mine mă mai aşteaptă“, le ziceam celor care mă îndemnau să scriu auzindu-mă povestind una şi alta, până când am cedat. Am scris note de călătorie după un voiaj în Mexic şi am prins gustul scrisului. Am eu un pix îndemânatic care ştie cuvinte încrucişate...
Acel „trecători“ din titlul captivantelor dumneavoastră memorii e un adjectiv sau un substantiv? Explicaţi-ne un pic alegerea lui.
Sunt trecători prin timp, prin spaţiu, prin viaţa mea, prin inima mea şi da, sunt trecători fiindcă au trecut, ei nu mai sunt decât în cartea mea... sau a altora..
Schimbând un pic registrul şi direcţia, curiozitatea de mamă (cititoare, adică recitatoare de poveşti) îmi dă ghes: când vom mai citi despre Luna-Betiluna şi Dora-Minodora?
Când le-am întâlnit pe astea două, cele două păpuşi albastre, aveam de gând să fac un lung serial de cunoaştere a naturii, dar care, din păcate s-a întrerupt. Tare aş avea chef să-l continui cu Luna Betiluna şi Dora Minodora prietene cu doi arici şi alte animale mici, dar nu ştiu cu cine...
Cum aţi colaborat cu Editura Vremea pentru publicarea acestui nou volum?
M-am rugat celebrei feline, prinţesa Sofie de Piaţa Romană, să intervină pentru o colaborare şi am fost acceptată fără nici o modificare. Am colaborat la tehnoredactare cu domnul Amza şi aproape că mi-a părut rău când s-a terminat. Mi-aş dori o mai vioaie difuzare prin librării, căci doamnele di una certa età, care mă citesc pe mine, nu prea ştiu să comande cărţi pe net...
Ce provocări au în faţă tinerii scriitori? Ce modele ar trebui sa urmeze?
Eu nu scriu, povestesc prin scris doar ce mi s-a întâmplat, doar ce am trăit, cu lux de amănunte, fiindcă eu ştiu să văd şi să ţin minte. Nu sunt de meserie scriitor, şi nici ca cititor nu-mi permit să dau sfaturi de conţinut. Dar de formă?!? Limba română este atât de bogată, îi sfătuiesc pe tineri să o folosească!
Opt cărţi pentru copii
Numele: Anamaria Smigelschi
Data şi locul naşterii: 30 mai 1938, Bucureşti
Studiile şi cariera:
Este al patrulea copil al arhitectului Victor Smigelschi, fiul pictorului ardelean de origine poloneză Octavian Smigelschi, şi al Mariei Anna Giuseppina Trinchieri.
A urmat Şcoala Medie şi Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ din Bucureşti.
A realizat opt cărti pentru copii, cu text şi ilustraţii.
Volume de memorii: „Gustul, mirosul şi amintirea“ (Humanitas, 2013), „Mai de ieri, mai de departe“ (Humanitas, 2015) şi „Trecători, trecători“ (Editura Vremea, 2019).
A fost distinsă de-a lungul carierei cu numeroase premii naţionale şi internaţionale. l A făcut grafică de şevalet, gravură, concepţie grafică pentru reviste ilustrate, emisiuni de televiziune, grafică publicitară şi afiş, grafică de carte.
Locuieşte în: Bucureşti
Se încarcă comentariile...
