Un artist filozof robit credinţei, armoniei, luminii şi iubirii: Ovidiu Maitec

S-au întors de la Paris pentru a-şi împlini un vis la construcţia căruia şi eu vă invit, copiii lui Maitec, mai exact fiul lui, scenograful şi fotograful de elită Ştefan împreună cu soţia lui, Dana, fireşte Maitec, de asemenea artistă a fotografiei, care au cucerit recunoaşterea capitalei artelor şi a tuturor experimentelor inovatoare în spaţiul plasticii, al imaginii, al cultivării frumosului în ipostazele lui cele mai diverse.

Adevărul este că soţii Ştefan şi Dana Maitec sunt azi, după 20 de ani de colaborare şi de slujire a imaginii fotografice, cunoscuţi şi recunoscuţi la Paris, în spaţiul fotografiei de artă.

Cum spuneam însă la început, ei au venit anume sau mai bine zis au revenit în ţară anume pentru a se dedica unei Expoziţii de rezonanţă naţională cuprinzând lucrările marelui sculptor Ovidiu Maitec şi ştiu că se gândesc la sălile mari ale Muzeului de Artă Naţională din Palatul Regal pentru că şi opera lui Maitec este regală.

Ovidiu Maitec face parte din pleiada marilor cioplitori în lemn, în piatră, şlefuitori de asemenea ai bronzului sau autori a unor tapiserii de rezonanţă mondială cum au fost Ovidiu Maitec, Gheorghe Apostu (Beţiguş), Viktor Roman şi Nicodim, autorul tapiseriilor celebre, una îmbogăţind sediul Naţiunilor Unite de la New York, cealaltă luminând peretele uriaş al foaierului de la etajul I al Teatrului Naţional „Ion Luca Caragiale“ din Bucureşti.

Ovidiu Maitec a fost însă şi mai mult decât confraţii săi înainte-mergători, fiecare în domeniul său, cel mai aproape de arta de şlefuitor al lemnului şi bronzului care a făcut gloria lui Brâncuşi.

Arta lui Maitec a fost ca un har care l-a învestit cu puterea de a da viaţă lemnului, de a-l face să vibreze, de a-l însufleţi, provocându-l să cânte cu virtuţile unei opere simfonice unice. Rar a slujit cineva lemnul, fibra acestuia, fiinţa acestuia făcându-l să respire în faţa ochilor noştri, cum a făcut-o Ovidiu Maitec. El a avut darul de a se apropia de lemnul pădurilor româneşti şi nu numai, al arborilor aleşi spre a fi sculptaţi cu o sfinţenie, cu o smerenie, cu o dăruire care a făcut ca dalta lui şi sfredelele lui să provoace simfonia sunetelor armonios orchestrate, savant orchestrate şi lemnul a fost făcut sub dalta lui şi sub sfredelele lui unice să provoace lumina şi virtuţile ei filozofice.

În galeria marilor sculptori români, arta lui Maitec a fost aceea a unui filozof provocator de gânduri răscolitoare dominate de iubire, de armonie, de solidaritate şi, repet mereu, de lumină. Între sculpturile care au rămas de la el, şi nu putem să uităm că atelierul lui a ars în întregime !!! la începutul anilor ’90, una emblematică mi se pare a fi menită să reprezinte tulburător unicitatea artei lui. Dar ajuns aici trebuie să spun că viaţa lui, viaţa lui de artist în primul rând, sufletul lui, sufletul lui de artist în primul rând, au avut de îndurat momente sfâşietoare pentru conştiinţa lui artistică, pentru credinţa lui în valorile şi virtuţile artei în anii totalitarismului. Nu e însă clipa cea mai potrivită să ne oprim asupra lor acum. E destul să spun şi neapărat că lucrarea amintită, pe care eu o numesc „Aripile“, iar specialiştii şi copiii lui o numesc „Radarul“, făcută să detecteze puterea luminii, puterea iubirii, puterea armoniei, puterea muzicii, lucrare pe care o şi reproducem în acest colţ de pagină este semnificativă pentru unicitatea creaţiei acestui artist. Ea a fost gândită spre a fi înfăţişată la dimensiuni monumentale, 15 metri înalţime, pe un soclu anume pregătit, ca pe faţa lui să fie scrijelite versurile lui Eminescu din Rugăciune, iar pe spatele soclului, dacă se poate spune aşa, fragmente din poemul lui Ion Barbu, un text pe care de asemenea îl reproducem aici, odată cu lucrarea miniaturală sculptată în lemn şi sfredelită în lemn, cu o putere de vibraţie copleşitoare.

Iată acum Rugăciunea eminesciană şi în continuare textul amintit, semnat I.B.

Rugăciune (Mihai Eminescu)

Crăiasa alegându-te
Îngenunchem rugându-te,
Înalţă-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Şi zid de mântuire,
Privirea-şi adorată
Asupra-ne coboară,
O, Maică Prea Curată
Şi pururea Fecioară,
Marie!

Noi, ce din mila sfântului
Umbră facem pământului,
Rugamu-ne-ndurărilor
Luceafărului mărilor;
Asculta-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumina dulce clară,
O, Maică Prea Curată
Şi pururea Fecioară,
Marie!

…………………………………………………………………………………….

Fragmente din poezia „Ritmuri pentru nunţile necesare“ - Ion Barbu

Peste îngeri, şerpi şi Rai
Sună vechi:
Iro-la-hai
O Mercur, frate pur
Conceput din viu mister
Şi fecioara Lucifer
Cap clădit din val oprit
Sus pe veacul împietrit.

...............................................................................

 „Copiii lui Maitec“ şi-au propus ca această lucrare să fie expusă la dimensiunile gândite de Maitec, 15 metri înălţime, dintr-un material anume ales, care să poată spune privitorului cum va putea arăta în bronz această statuie, aşezată să spunem în mijlocul pieţei Charles de Gaulle.

E interesant de observat că după incendiul care i-a mistuit atelierul, Maitec s-a dedicat cioplirii cu o precizie matematică şi şlefuirii până la perfecţiune a unor paralelipipede de lemn ajutate să circule pe rotiţe minuscule închipuind sarcofage! Şi aici şlefuirea lemnului, luminarea fibrelor lui intime, evocatoare, căldura fiinţei lemnului sunt izbitor de contagios provocatoare de linişte, liniştea meditaţiei şi credinţei.

Artiştii fotografi Ştefan şi Dana Maitec au revenit în ţară, aşa cum spuneam, pentru a dobândi solidaritatea administraţiei sociale şi culturale a ţării şi a noastră, a celor care ne învrednicim să iubim arta, pentru a împlini pomenitul vis al unei expoziţii cu operele rămase în patrimoniul naţional pe care îl îmbogăţesc prestigios, iar eu nu fac în încheiere decât să vă chem la solidaritate.

P.S.: Reproducerile operelor:

 „Radarul“

„Sarcofage“