Totul s-a petrecut în chiar Palatul Festvalului, la Café des Palmes, care dă spre yahting-club, şi prin geam ne-a zâmbit până şi soarele, într-o splendidă bibliotecă, unde erau aproape toate albumele de cinema pe care le-am cărat (la propriu, că sunt cât cărţile de telefon, de altădată) la rândul meu anual acasă, cumpărându-mi-le din ispititoarele librării de pe Croazetă, totul decorat cu mănunchiuri de flori, de la bujori pafumaţi albi şi roz, până la delicate bucheţele biedermeier de trandafiri pastelaţi.

Festivitatea a fost prezidată de Ministrul Culturii, Aurélie Filippetti, care anul trecut îşi începea mandatul în Sala Debussy, la întâlnirea celor 65 de ediţii, cu principalii regizori ai celei de-a 7-a arte. Ea a ţinut un discurs, care a pornit de la studiile filologice din oraşul natal al viitorului glorios cineast, Iaşiul, continuate cu cele de la UNATC, de la Bucureşti, şi prezenţa cu toate lungmetrajele sale pe Croazetă, începând cu „Occident” acum 11 ani, continuând cu adulatul „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, încununat cu Palme d’Or-ul, urmat  de „Amintiri din Epoca de Aur”, şi recentul „După dealuri”, răsplătit cu un râvnit premiu pentru scenariu şi unul ex-aequo pentru protagonistele: Cosmina Stratan şi Cristina Flutur. Cum inspirat a spus demnitarul, de data aceasta a trecut de partea cealaltă a oglinzii (aluzie la genialul Jean Cocteau, omagiat în 2013, la o jumătate de veac de când s-a stins), acceptând să fie în juriu, dar spectatorii, (inclusiv cei de peste graniţe) îi aşteptă cu nerăbdare noile creaţii, pomenind totodată şi de rolul său crucial în sprijinirea producţiei de film autohton.    

În mulţumirile sale a subliniat rolul important pe care l-a avut şi îl are Franţa şi Cannes-ul de a face cunoscută în lume întreagă cinematografia românescă, precum şi repectul şi stima faţă de cineaştii şi artiştii noştri, în general.

Ceilalţi decoraţi au fost: Caroline Champetier, director de imagine, Anurag Kashyap, regizor indian şi Huo Guo (însoţit de cea mai numeroasă delegaţie), distribuitor chinez de producţii franţuzeşti.

Totul s-a încheiat cu un pahar de şampanie Piper–Heidsieck (a fost cândva şi un mini serial despre personajul care a dat numele băuturii ceremoniale, cu ultra charistmaticul Hugh Grant), furnizor oficial de două decenii deja, al celui mai mediatizat eveniment mondial anual. 

Despre filmul japonez "Scutul de paie"

Dimineaţa a început însă cu o foarte moralizatoare peliculă japoneză „Scutul de paie”, cu onoarea unor poliţişti, dintre care unii sunt corupţi, există şi arivista, care suferă că nu e avansată, că n-are dosar bun, că e mamă celibatară, iar o parte au o conştiinţă demnă de personajul lui Dragoş Bucur, din cel prezentat şi premiat acum câţiva ani la "Un certain regard", în regia lui Corneliu Porumboiu. Ar fi trebuit să le explice Vlad Ivanov, cu dicţionarul în mână, exact cum stau lucrurile. N-ar fi stricat să-l ia pe vasluianul nostru măcar consultant. Poate că n-ar mai fi fost urmăririle mega-spectaculoase şi ingenioase, pentru că bunicul (care arată a stră-bunic sau chiar stră-stră-bunic) fetiţei de 7 ani violate şi ucise, ca în „Ransom” cu Mel Gibson, oferă... un miliard de yeni cui îl prinde şi îl aduce în faţa judecăţii pe odiosul criminal, pe care îţi vine să-l ucizi şi pe gratis, când îl vezi cum rânjeşte şi cât de cinic e, dar în rest ar fi fost mai puţin tezist.

Lucrurile deraiază rău când bruta începe să bocească şi să se tăvălească de durere, de te întrebi dacă nu-i o farsă. Muzica e „ciupită” din celebrele viori Hitchcockiene, totul e excesiv şi rizibil, fireşte de un umor involuntar, o speculaţie previzibilă, cu un minim happy-end, un fel de samurai decalaţi şi supăraţi pe viaţă, din diverse motive. Dar noi ce vină avem? Huiduielile în ditamai sala Lumière au fost, în schimb, răsunătoare!

Legături de sânge”, remake-ul francezului Guillaume Canet

A venit rândul unui remake american, al francezului realizator, actor şi soţ al ţâfnoasei Marion Cotillard, Guillaume Canet: „Legături de sânge”, care nu-i nici pe departe de talia lui „Să nu spui nimănui” (Încep să mă bucur că nu s-a lăsat ademenit de cântecul învăluitor al sirenelor hollywoodiene, cel puţin până acum, niciunul dintre cineaştii cu har, ai coincidenţei fericite). Doi fraţi, unul e Clive Owen, fireşte personajul negativ, fost şi ipotetic viitor puşcăriaş, iar celălat om al legii, neîndurător (Billy Cudrup). Factor de relativ echilibru, tatăl, un James Caan (dacă tot se pronunţă ca Festivalul!) fantastic. Finalul face toţi banii şi cum ultima impresie contează, aplauzele sunt asigurate, mai ales că e totuşi, predominant, al gazdelor proiectul.

 „La grande bellezza”, în regia italianului Paolo Sorrentino

Sigur că se poate veni şi cu galerie, ca la fotbal, ca la proiecţia italianului Paolo Sorrentino cu „La grande bellezza”, care e o „Grande schifezza”, adică  „O mare greţoşenie”, cu aere de Fellini şi Bergman, într-un perpetuu coşmar zgomotos şi scâbros, cu câteva replici spirituale, un citat din „Călătorie la capătul nopţii” a lui Céline, care promite zadarnic, o incursiune în penibilul epocii hippy, cu figuri stranii şi siluete de circ, cu un playboy de 65 de ani, Toni Servillo, care are şarm şi aduce cu fostul şah al Iranului, dar e adesea pus în ipostaze jenante, sau să recite citate pedante, mult sub recentul, (pentru noi căci e din 2011) „This must be the place”/ „Rocker Hit-ochi pentru ochi” cu Sean Penn. Păcat!