România a făcut bine că a aderat la această iniţiativă. Decizia va aduce beneficii pe termen lung. Recentul Consiliu European (24-25 martie 2011)a fost dominat de discuţii economice subordonate câtorva teme de mare importanţă: o nouă calitate a coordonării economice şi întărirea pilonului economic al Uniunii Economice şi Monetare, garantarea colectivă a stabilităţii Eurozonei, credibilitatea sectorului financiar-bancar.

Ultimul Consiliu European a transpus în decizii concluziile dezbaterilor începute încă în 2008 şi continuate pe toată durata manifestării crizei globale. Comisia Europeană, Parlamentul European şi guvernele ar trebui să vină acum cu formula şi curajul de a le transpune în realitatea economică şi socială.

Statele membre mai trebuie să elaboreze un plan multianual de consolidare fiscală. Iar acesta se cere a fi însoţit de reforme structurale care să ducă la creştere economică. Pe când de la Piaţa Unică, recunoscându-i-se rolul în realizarea creşterii şi creării locurilor de muncă, promovării competitivităţii, se aşteaptă să aducă rezultate concrete pentru mediul de afaceri, dar şi pentru cetăţeni.

Indiscutabil, Pactul Euro Plus şi Mecanismul Stabilităţii Europene au fost cel mai aprig dezbătute. Nu numai că fiecare din cele două instrumente europene are o individualitate pregnantă, dar între ele există şi o relaţie de interdependenţă complexă. Poate de aceea, cu doar câteva zile înaintea recentului Consiliu European, nouă state membre (majoritatea non-Euro) au trimis o scrisoare comună preşedinţilor Van Rompuy şi Barroso prin care propuneau ca UE să exploreze şi să opteze pentru noi direcţii de dezvoltare sustenabilă, în perioada postcriză.

Semnatarii acestui document îşi menţineau interesul concentrat pe aspectul competitivităţii, dar adăugau solicitarea de a se insista mai mult pe caracteristicile viitoare ale globalităţii. În acelaşi timp, reaminteau că rolul instituţiilor europene era de a propune un management al diversităţii statelor membre.

Poziţiile celorlalte state non-euro

Şi în statele membre învecinate României, discuţia publică despre pachetul de măsuri economice, care urma să intre pe agenda Consiliului European, a avut o intensitate politică ridicată. Premierul Bulgariei a prezentat Parlamentului motivul principal pentru care recomandă ca ţara să se asocieze Pactului Euro Plus - menţinerea aplicaţiei Bulgariei de a deveni membră a zonei  Euro.

La rândul lui, premierul ungar Orban, pledând pentru menţinerea Ungariei în afara Pactului Euro Plus, a susţinut că-şi bazează poziţia şi pe concluziile consultării Opoziţiei. În schimb, în Republica Cehia, opţiunea guvernului de a nu a adera la respectivul Pact a fost criticată de reprezentanţi ai Opoziţiei, pe motivul că guvernul de la Praga nu ar dori să participe la procesul decizional european care se referă la viitorul Uniunii.

Ca decizie a momentului, România a făcut bine că a aderat la Pactul Euro Plus şi celelalte instrumente decise la Consiliul European de săptămâna trecută. În luna aprilie va trebui să înainteze Comisiei Europene Programul Naţional de Reformă şi Programul de Convergenţă. Concluziile Consiliului arată că insistenţa asupra competitivităţii şi convergenţei ar trebui să revigoreze „economia socială de piaţă" a UE.

De altminteri, s-a şi promis că, la nivelul Uniunii Europene, partenerii sociali vor fi implicaţi total în procesul de elaborare şi susţinere a reformelor structurale care urmează să ducă la realizarea obiectivului stabilit. Deducem că şi guvernul român a subscris acestei concepţii chiar şi în numele guvernelor viitoare, considerând că această concepţie aduce un plus României.

Argumentând necesitatea ca România să adere la Pactul Euro Plus, am semnalat, într-un alt articol, că politicile economice şi sociale asumate vor trebui să fie aplicate, în durată medie şi lungă, de toate partidele politice care vor deţine guvernarea ţării. Mi-era teamă însă că politicienii de la noi să nu confunde scopul cu obiectivul strategic, aşa cum de cele mai multe ori au făcut-o.

Sau să nu creadă, aşa cum un fost lider din Bucureşti afirma, în a doua jumătate a anilor '80, că reformele preconizate de ceilalţi europeni în România deja erau înfăptuite. Căci a spune, pentru un asemenea proces de schimbare, că se poate începe cu sfârşitul înseamnă să-ţi amputezi credibilitatea înscrierii în proces. Cu consecinţe greu de calculat pentru România! 

Fost negociator-şef al României cu UE

Vasile Puşcaş, profesor de relaţii internaţionale, autor a peste 20 de volume, a fost negociator-şef al României cu UE (2000-2004); în timpul mandatului său au fost încheiate toate capitolele de negociere şi s-a finalizat negocierea Tratatului de Aderare. Din decembrie 2008 până în octombrie 2009, a fost ministru pentru Afaceri Europene.