Ultimii sălbatici din mijlocul Bucureştiului

Între hoteluri şi apartamente de lux, câţiva ţigani trăiesc zi de zi aşa cum trăiau oamenii acum 1.000 de ani. E un trib ce supravieţuieşte inexplicabil în mijlocul civilizaţiei din Bucureştiul zilelor noastre.

La 5.000 de metri sud de kilometrul zero al Bucureştiului, între Şoseaua Văcăreşti şi Vitan-Bârzeşti, se întinde un câmp sălbatic populat de păsări rare, vulpi, fazani, dar şi de câteva şatre de ţigani.

Nu sunt mai mult de 30 de oameni, cu tot cu copii, şi trăiesc de-a valma în corturi încropite din lemn, celofan, covoare vechi şi linoleum. Nu au curent electric, mănâncă ce câştigă din vânzarea fierului vechi, beau apă care izvorăşte din pământ şi se încălzesc adunându-se în jurul unor focuri făcute din vreascuri.

Analfabeţi şi modificaţi genetic după intemperiile naturii, supravieţuiesc de aproape 10 ani în acest câmp de 200 de hectare din mijlocul Bucureştiului. Demult, pe locurile acestea a fost Mănăstirea şi apoi închisoarea Văcăreşti.

Lângă uriaşele turnuri se întind aşezările campestre ale ţiganilor. E ca în filmul „Slumdog millionaire“

În anii '80, Ceauşescu a vrut să construiască un mare complex sportiv, în perspectiva organizării Olimpiadei din 2004. După Revoluţie, împrejurimile câmpului s-au schimbat, dar groapa Văcăreşti a rămas pustie.

La nordul acestei văi se ridică acum Asmita Gardens, ansamblul rezidenţial cu cele mai scumpe apartamente din România, la sud e mallul Sun Plaza, cel mai mare din ţară, iar la est se vede Rin Grand Hotel, despre care se spune că ar fi cel mai mare hotel din Europa răsăriteană. Soarele apune peste olanele roşii ale unor vile uriaşe.

Între aceste puncte cardinale ale bogăţiei se întinde groapa Văcăreştiului. Aici trăiesc ultimii sălbatici ai Capitalei. Sunt trei barăci cât nişte coteţe şi trei corturi împrăştiate pe o rază de câteva sute de metri pătraţi. În ele stau ţigani venetici din Moldova sau din sudul ţării.

A de la Amar

Amar este unul dintre copiii care s-au născut şi au crescut în această groapă. Are 8 ani şi, la fel ca toţi copiii de aici, nu ştie să scrie şi să citească. Doar litera A o desenează cu arătătorul în aer.

Toată ziua se joacă. Amar povesteşte cu însufleţire despre un joc în care trebuie să-şi prindă surorile care fug pe câmp, iar cea pe care o prinde trebuie să-i prindă, la rândul ei, pe ceilalţi.

E leapşa, dar ei n-au auzit de numele acesta pentru că nu s-au jucat niciodată cu alţi copii. Au impresia că au descoperit ceva extraordinar. Dar acest ceva, care este leapşa, a fost demult descoperit de omenire.

Familia lui Amar e din Roşiorii de Vede, Teleorman. „Ăia bătrâni au vândut casa şi n-avem unde ne duce", spune maică-sa. Tatăl lui Amar munceşte la o fabrică de cauciuc de lângă Gara Basarab.

Pleacă din groapă dimineaţa, la 5.00, şi se întoarce seara, la 5.00. Câştigă 900 de lei şi 21 de bonuri de masă. Cu banii şi cu bonurile, femeia şi bărbatul urcă duminica în piaţă, la Big, şi cumpără mălai şi sare cât să facă mămăligă pentru 11 guri timp de o lună. Duminica perpelesc pe foc târtiţe de găină.

Amar umblă desculţ şi dezbrăcat până la brâu, zgâriat pe mâini şi pe coaste. Contemplă groapa. „Nu-mi place valea asta. E urâtă!". Ai vrea în altă parte? „Da". Unde? „Sus".

Când spune sus arată către capătul digului, unde se văd vilele viu colorate. Sus e, de fapt, lumea în care trăim noi, frustraţi că nu avem bani de o maşină mai puternică şi că ne-am născut îngropaţi în această ţară fără perspective.

Amar e supărat, o soră mai mare i-a luat câinele pe care-l creştea şi i-a tăiat capul cu toporul. După prima incursiune prin groapă, Amar întreba obsesiv când ne întoarcem. I-am promis o minge de fotbal şi un Abecedar.

Anotimpurile

Astă-iarnă, când oraşul era acoperit cu zăpadă, groapa nici nu se mai vedea. Viscolul a troienit până la doi metri, iar ei şi-au făcut cărări şi au stat cu săptămânile în jurul unui cazan cu foc. Au mâncat pâine goală şi numai Dumnezeu ştie cum au rezistat.

Unul dintre copii avea pe atunci 7 luni! Primăvara se usucă noroiul pe ei. Vara se topesc precum ceara în arşiţă, într-o stare de semiconştienţă. N-au niciun pic de umbră, iar şobolanii cât pisica - pe lângă ei. Toamna suflă un vânt în rafale. Gunoaiele dansează prin aer. E un tablou aparte.

Copiii din Văcăreşti au un loc de joacă de aproape 200 de hectare şi nicio jucărie

Marian este fratele mai mare al lui Amar. Are 19 ani şi cât e ziua de lungă face tranşee cu o cazma, căutând fier. Pe care să-l vândă la fier vechi. Şi găseşte, căci sub stratul de lut se află fundaţii ale caselor care au fost cândva pe acest loc. Marian a luat o fată, pe Adina, şi deja au un copil de câteva luni. Adina cară apă de la un pârâiaş ce izvorăşte dintr-o groapă şi spală hainele nou-născutului. Din aceeaşi groapă îşi iau şi apa de băut. Ei spun că e bună. Nimeni n-a murit până acum. Iar la vedere, apa este, într-adevăr, limpede. „Într-adevăr", întăreşte o ţigancă. E bizar cum oamenii ăştia nu ştiu să pronunţe corect cuvântul „fabrică", dar folosesc corect adverbul „într-adevăr".

"De când sunt, sap în pământ după fier. Nu am găsit niciodată nimic în afară de fier. Fierul se ieftineşte. A ajuns un leu kilu'. Dacă sap o zi găsesc 10-15 kile."
Marian, om din groapă

Văcăreşti: locul blestemat să rămână pustiu

Istoria zonei care include lacul Văcăreşti este legată, în primul rând, de apariţia mănăstirii cu acelaşi nume, construită la 1716 de Nicolae Mavrocordat. Odată cu ridicarea aşezământului, toate terenurile din jur au intrat în proprietatea bisericii. Pe locul lacului Văcăreşti, mănăstirea avea, în secolul al XVIII-lea, domenii întinse cu viţă-de-vie.

După legea secularizării averilor mănăstireşti din 1863, acestea au intrat în proprietatea statului, iar un an mai târziu, Mănăstirea Văcăreşti a devenit închisoare oficială de stat, funcţionând în acest regim până în 1973. 

În 1984, Ceauşescu a hotărât demolarea mănăstirii. Dictatorul avea planuri mari cu cele 200 de hectare din zona Văcăreşti, poruncind amenajarea unui lac olimpic înconjurat de un uriaş complex sportiv în vederea organizării Olimpiadei de Vară din 2004. Lucrările începuseră cu puţin timp înainte de Revoluţie, digurile construite în jurul bălţii Văcăreşti fiind vizibile şi astăzi.

După 1990, a rămas o zonă a nimănui. În 2003, Guvernul Năstase a concesionat lacul Văcăreşti firmei SC Royal Romanian Corporation SA pentru 49 de ani, firmă care trebuia să investească 400 de milioane de dolari în construirea unui complex cultural-sportiv.

Au apărut şi o serie de persoane fizice care au cerut să fie despăgubite, afirmând că sunt proprietarii de drept ai terenurilor din zonă. Răspunsul autorităţilor a fost că, printr-un decret din 1988, au fost expropriaţi şi nu mai au niciun drept.

Cert este că, după aproape zece ani de la concesionarea terenului, firma SC Royal Romanian Corporation SA, deţinută de omul de afaceri libanezo-australian Tony Mikhael, nu a construit nimic pe lacul Văcăreşti şi ţine, totodată, terenul blocat, împiedicând Primăria Capitalei să amenajeze această zonă. Revista „National Geographic România" a publicat în numărul din această lună un reportaj în care militează pentru transformarea lacului Văcăreşti în rezervaţie naturală.

Periferic

Multe poveşti s-au ţesut în jurul gropii din Văcăreşti, despre mafioţi şi cadavre abandonate. Băştinaşii n-au auzit de aşa ceva. Ştiu doar că noaptea vin drogaţii cu seringi şi se droghează pe dig. Duminica, locuitorii mai săraci ai
Berceniului coboară şi ei în groapă şi fac acolo grătare. Se îmbată cu bere şi se aruncă în groapa din care izvorăşte pârâiaşul. Iar ţiganii râd de ei.

„Nu putem sta grămadă, că e copiii răi"

În groapă, fiecare zi e o lecţie de sociologie, dar niciun sociolog nu coboară în Văcăreşti. Aici sunt oameni în starea lor iniţială. Nu ştiu legile, n-au acte de identitate, nu ştiu nici măcar cine e Băsescu.

Precum triburile de la începutul istoriei, se dezbină şi se unesc după un singur principiu: bătaia. Mai întâi se bat copiii, între ei, apoi se iau şi părinţii. Aşa se face că aceşti oameni refuză să-şi unească forţele pentru a convieţui împreună. Stau dezbinaţi cu coteţele şi corturile care-ncotro.

„Nu putem sta grămadă, că e copiii răi. Se bate între ei şi de la ei ne luăm şi noi. Fiecare îşi vede de treaba lui", spune Vasilica, o ţigancă de pe lângă Alexandria.

Şi are dreptate. Într-o baracă aparte trăieşte Mariana, o ţigancă de 41 de ani, tatuată pe un obraz cu numele primului bărbat din viaţa ei, Cristian. La vârsta ei, unele femei devin pentru prima dată mame. Ea însă, după ce a tot născut, nu mai suportă să audă chiot de copil. Nu mai suportă copiii. Aşa că i-ar veni greu să stea sub acelaşi acoperiş cu duzinele de copilandri ai vecinilor.

Şoc: o ţigară electronică

Mariana ţine pe lângă ea un bărbat cu 10 ani mai mare, bolnav de apă la plămâni. Pe nea Vasile. Până anul ăsta, bărbatul mai ciugulea câte 30-40 de lei din jerbe de moarte pe care le făcea pentru florarii din Piaţa Sudului.

Dar în iarna asta  a răcit la plămâni şi nu mai poate. În timp ce tăia stuf, s-a rupt pojghiţa de gheaţă cu el şi a căzut în baltă. A stat cu hainele ude, azi aşa, mâine aşa, până într-o zi când a început să scuipe sânge.

Nea Vasile e copt pe dinăuntru, dar tot mai fumează. Ba mai mult, ca o înduioşătoare ciudăţenie, şi-a cumpărat şi o ţigară electronică, deşi ţigările astea trebuie încărcate ca telefoanele mobile, iar el nu are curent electric. Îi pare rău acum că a dat banii pe ea.

„Trăgeam din ea şi mă umflam cu aer, a naibii. 73 de lei a dat moşu' pe ea, mai bine îmi luam altceva". Când a venit cu electronica acasă, a băgat-o în gură, era gata încărcată, a tras un sfert de oră din ea şi a întrebat-o pe femeie care stătea în pat şi îl privea: „Făi, Mariano, nu să mai termină ţigarea asta?".

Acum o ţine în cutie şi se uită la capsulele de nicotină cu gust de mentă şi căpşuni. Câteodată îi arde buza după o ţigară, iar el are ţigară electronică în casă şi nu poate s-o fumeze că nu mai are curent în ea. La dracu' şi cu curentul electric!

"Eu sunt din Tecuci, dar de şase ani stau în groapa asta. Am casă la Tecuci, dar, decât să mă întorc, mai bine la puşcărie. N-am cu ce să-mi câştig pâinea acolo."

Vasile, om din groapă

O proastă: Monica

Mai în inima gropii stau nişte ţigani din Frumuşani, judeţul Călăraşi. Vin aici din martie până-n noiembrie. Toamna, când începe să îngheţe apa la găini, se trag spre Călăraşi şi toată iarna hibernează. De cum se zbiceşte pământul după topirea zăpezilor, se întorc în groapă, ridică baraca şi încep să umble după fiare vechi.

Urât le şade ţigăncilor de la Frumuşani când stau cu burţile la gură şi fumează Viceroy! Un copil schilod ne priveşte cu ură. La întrebarea câţi ani are, răspunde: „11 ani. Pot să omor omu' şi la 11 ani".

Într-o colibă din cartoane stă o femeie singură cu un copil. O cheamă Monica, iar bărbatul ei e la puşcărie pentru furăciune. Ţigăncile din Frumuşani o râd pentru că e proastă. Monica merge pe câmp cu copilul îndărătul ei.

Artificii

Mai trece o vreme şi ne întoarcem cu mingea de fotbal şi Abecedarul. Amar ne aşteaptă. De trei ori am fost aici. Totul e neschimbat şi aşa va rămâne: peşti morţi prin ţărână, copii mici complet dezbrăcaţi care trec nepăsători cu picioarele goale prin gunoaie pestilenţiale. Şi aceleaşi corturi şi colibe în care nu se poate decât dormi. În rest, câmpul e viaţa lor. Aici mănâncă, aici defechează, aici concep copiii, tot, tot, tot.

De la un anumit moment nu mai avem ce întrebări să le punem. Vorbim omeneşte: „La cât vă culcaţi?". „Când se întunericeşte. Şi când se luminează ne sculăm".

Mai sunt nopţi de vară în care se deşteaptă cu toţii. La Hotelul Rin se organizează nunţi, iar spre miezul nopţii, nuntaşii chiuie şi dau artificii. Vedeţi imaginea asta! Câţiva copii lângă un cort privind artificiile în toiul nopţii.

Aşa a fost şi de Anul Nou. Ăl' bătrân a luat cea mai ieftină sticlă de şampanie, şampania a pocnit şi copiii au strigat de fericire. Au băut din sticlă de la mic la mare, au văzut artificiile şi s-au băgat înapoi în bordeie. A mai trecut un an.

VEZI AICI O COLECŢIE DE FOTOGRAFII REALIZATE ÎN GROAPA VĂCĂREŞTI DE FOTOREPORTERUL "ADEVĂRUL" PETRICĂ TĂNASE