Capra vecinului, pe stil nou

Peste câţiva ani ne vom aminti, poate uşor amuzaţi, de furtunile politice Cine crede că dorinţa noastră, moştenită din străbuni, "să moară capra vecinului", s-a topit, cumva, în

Peste câţiva ani ne vom aminti, poate uşor amuzaţi, de furtunile politice

Cine crede că dorinţa noastră, moştenită din străbuni, "să moară capra vecinului", s-a topit, cumva, în neant, pe la începutul anilor "90, înseamnă că a plecat mult timp de pe aici, de printre noi. Nu. Nici vorbă. Insuccesul celor pe care nu-i suferim este cel mai bun balsam pentru rana propriilor noastre ratări. Destine mici, ambiţii aşijderea, satisfacţii pe măsură.

Haideţi să vorbim despre politică şi să recunoaştem cu sinceritate: câţi dintre noi n-au mustăcit, n-au zâmbit a râdere atunci când liderii Europei îl tratau cu dispreţ pe ex-comunistul Iliescu? Europenii sancţionau lozinca "Nu ne vindem ţara", sancţionau mineriadele, sancţionau călcarea în picioare a spiritului democraţiei. Toate acestea erau reale. Un singur lucru nu era la locul lui: bucuria noastră.

Să mergem mai departe. Şi să ne amintim reacţia conducătorilor PDSR - PSD-ul de azi - la semieşecul înregistrat de România la summitul NATO de la Madrid, din 1997. Nu am reuşit atunci accederea în Alianţă. Am primit doar promisiunea că vom fi sigur admişi la viitoarea extindere - ceea ce avea să se şi întâmple.

Dar vă mai amintiţi cum a fost atunci, în 1997, la PDSR? Şampanie, confetti, aplauze! Venind mai aproape de zilele noastre, merită să ne întrebăm dacă vizita preşedintelui american George Bush jr din noiembrie 2002, imediat după summitul NATO de la Praga, care a consfinţit aderarea României, a fost primită de toţi cu bucurie. Oare or fi fost chiar puţini aceia care l-or fi înjurat în gând pe Iliescu, criptocomunistul aflat în centrul atenţiei în momentul atingerii unui mare obiectiv naţional?

Tot aşa şi cu povestea summitului NATO din 2008. Adusă în mizeria confruntărilor noastre mici, organizarea acestui eveniment de către România poate fi judecată în funcţie de pasiunile politice de moment. Ei bine, nişte oameni mai cu capul pe umeri decât noi ne-au anunţat că reuniunea de anul viitor se va ţine totuşi la Bucureşti. Şi asta, în pofida frecuşurilor politice. Ne-au invitat, cum s-ar zice, să înţelegem un fapt simplu: că după admiterea în NATO şi aderarea la UE jucăm deja într-o altfel de divizie. Una în care euforia dezastrului nu-şi are locul.

Peste câţiva ani ne vom aminti, poate uşor amuzaţi, de furtunile politice de azi. Vor conta atunci doar obiectivele naţionale pe care le vom fi atins. Sau, poate, până atunci, vom mai repeta câteva chefuri la moartea caprei din vecini. Şi astfel ne vom binemerita soarta ticăloasă şi destinul mic.