VIDEO 50 de ani de când omul a pus piciorul pe Lună. Dumitru Prunariu tranşează pseudo-dilema "mit sau realitate" a controverselor pe această temă

La 50 de ani de la primul pas al omului pe Lună, cosmonautul Dumitru Prunariu povesteşte cum a urmărit evenimentul toată noaptea, la TVR, şi cum a ajuns el primul cosmonaut român în spaţiul cosmic, deşi nu aspirase la asemenea înălţimi, pentru că avea „un interes deosebit“: să ajungă la Bucureşti, unde soţia sa, încă studentă, locuia împreună cu fiul său.

Anul acesta, pe data de 20 iulie, se împlinesc 50 de ani de când Neil Armstrong a devenit primul om care a păşit pe Lună. În iulie 1969, adolescentul Dumitru Prunariu urmărea evenimentul la televizor, din apartamentul său de bloc, iar spaţiul cosmic părea mult prea departe pentru România. La 50 de ani de la momentul  istoric, astronautul Dumitru Prunariu, primul român în spaţiul cosmic, în 1981, în racheta Soiuz 40, îşi aminteşte cum i s-a schimbat visul de a zbura la bordul unui avion cu acela de a pluti în imponderabilitate, dincolo de înaltul cerului. Interviul a fost realizat cu ocazia marcării, de canalul de televiziune HISTORYHistory, a celor 50 de ani de la aselenizare, prin difuzarea, în premieră, a documentarului „Aselenizarea: Înregistrările pierdute” pe 17 iulie, la ora 21.00, şi reluarea lui sâmbătă, 20 iulie, la ora 22:00. Producţia scoate la iveală povestea nespusă a acelui moment, prin fotografii rare şi casete audio care nu au fost difuzate niciodată. Trailer-ul documentarului este disponibil la următorul link.

„Adevărul“: Domnule Prunariu, pe 20 iulie 1969, cu 50 de ani în urmă, primul om punea piciorul pe Lună. Ce făceaţi dumneavoastră în acea zi de vară?

Dumitru Prunariu: A fost o zi interesantă. Televiziunea Română anunţase că va transmite aselenizarea. Eu aveam 17 ani, eram la Braşov, în casa părinţilor, în apartamentul de la bloc şi aşteptam cu sufletul la gură să vedem ce se transmite. România a fost una dintre ţările norocoase, pentru că, având o politică internaţională mai flexibilă şi orientată puţin şi spre Vest, a obţinut dreptul de a transmite live aselenizarea. Îmi aduc aminte că astronauţii americani au ajuns pe Lună înainte de miezul nopţii, dar coborârea efectivă din modulul lunar s-a făcut undeva după ora 4.00 dimineaţa.

Şi aţi stat în tot acest interval la televizor?

Am stat cu ochii în televizor cu toată familia. Aveam un televizor vechi, alb-negru. Simţeam că este un moment unic în istoria noastră, în general, în istoria cuceririi spaţiului cosmic, în mod deosebit. Şi am aşteptat până când am văzut la televizor, într-o imagine tremurată, alb-negru, cum omul a pus piciorul pe Lună. Neil Armstrong, desigur. 

Atunci v-aţi dat seama că vreţi neapărat să ajungeţi cosmonaut? Sau aveaţi aceste gânduri deja cristalizate din copilărie?

Nu, culmea, nu le aveam cristalizate vizavi de cosmonautică. Le aveam bine cristalizate vizavi de aviaţie. Doream să zbor. Cosmonautica mi se părea ceva prea îndepărtat pentru România acelor vremuri. Mi se părea că este un privilegiu al superputerilor. Pe atunci zburau în spaţiul cosmic doar americanii şi ruşii. Şi mă gândeam că noi suntem mult prea departe de această limită de a trece de la aviaţie la cosmonautică. Şi, cu toate acestea, nu peste mult timp – nu au trecut decât 12 ani – am reuşit eu însumi să ajung în spaţiul cosmic.

Cum a fost pasul de la aviaţie la cosmonautică? Surprinzător? V-aţi pregătit pentru acest proces?

A fost neaşteptat. Pentru că în niciun caz nu eram pregătit pentru cosmonautică. Cu toate acestea, în 1977, când îmi efectuam stagiul militar, comandantul unităţii de la Bacău ne-a întrebat: „Cine doreşte să fie candidat cosmonaut?“. Eram foarte miraţi, nu ne aşteptam la o astfel de întrebare. El ne-a explicat în câteva cuvinte faptul că România participă la un program de cercetări spaţiale şi că acum s-a ajuns în faza în care să trimită oameni în pregătire, iar unul dintre cei selecţionaţi să zboare în spaţiul cosmic. Propunerea era de a merge la Bucureşti, de a face un examen medical complet. Eu mai aveam un interes deosebit: să-mi văd soţia, pentru că eram căsătorit, aveam un copil şi ea era încă studentă la Bucureşti. Asta m-a făcut să ridic mâna şi să spun „Da, vreau şi eu!“. Şi, încet-încet, am intrat în ultimul grup de selecţie. Am început pregătirea la Bacău, ulterior am venit în Bucureşti şi am avut nişte ore speciale de cosmonautică, zborul rachetei la Academia Militară. Apoi, am fost trimis spre ultima fază de selecţie, la Moscova, la un institut de medicină şi biologie în domeniul aviaţiei şi cosmonauticii, am efectuat o serie de teste care nu se efectuau în ţară. Atunci rămăseserăm doar trei candidaţi, iar din trei, doi au fost aleşi pentru a efectua programul întreg de pregătire în „Orăşelul Stelar“: eu şi Dumitru Dediu, partenerul meu pe atunci.

„Cel mai perturbator lucru înainte de start“

Aţi învăţat limba rusă încă din România sau când aţi ajuns la Moscova?

Am început două luni după ce am fost selecţionaţi, ca să ne lămurim ce fel de limbă este, pentru că n-am avut niciodată tangenţă cu limba rusă până atunci – făcusem franceză-germană în şcoală. Am ales deliberat în clasa a V-a să nu fac rusă, ci franceză, mi se părea mai simplă, mai uşoară, mai poetică. Dar, în momentul în care am ajuns în „Orăşelul Stelar“, am început orele a doua zi: opt ore pe zi de cursuri în limba rusă. Profesorii noştri s-au lămurit că avem mari dificultăţi în a înţelege – nu numai noi, şi alţii din alte ţări care participau la Programul Intercosmos. Şi ne-au adus profesori de limba rusă specializaţi în a-i învăţa pe străini. Am început orele – de trei ori pe săptămână, câte două ore. După un an şi jumătate, cât au durat cursurile – cu gramatică, cu literatură, cu tot ce a implicat cunoaşterea foarte bună a limbii – puteam să spun că vorbesc 99,99% perfect limba rusă.

Cum a arătat ultima dumneavoastră zi pe Pământ? Vă mai amintiţi ce-aţi făcut în acea zi, cu cine aţi vorbit? Aveaţi vreo superstiţie?

(Râde.) Se spune despre cosmonauţi că nu au superstiţii, dar au nişte obiceiuri înainte de zbor. 

Care au fost, în cazul dumneavoastră?

Înainte de zbor, deja de foarte mulţi ani, la Baikonur, într-o sală de cinema care există special pentru cosmonauţi şi personalul afectat îngrijirii şi pregătirilor de ultim moment, înainte de start, se vizionează un film anume: „Soarele alb al pustiului“. Nu este o superstiţie, dar e obligatoriu să-l vezi înainte de zbor. 

Te motivează? Te relaxează?

Este un film relaxant. Majoritatea cosmonauţilor ruşi cunosc toate replicile din film, care sunt foarte hazlii la un moment dat. De asemenea, o tradiţie ar fi ca, înainte de zbor cu o zi, să ai liber. Să nu mai ai un program organizat. Să faci ceea ce doreşti tu. Iar acest lucru, aş putea spune, este cel mai perturbator lucru înainte de start.

Te simţi debusolat puţin?

Da, eşti obişnuit în fiecare zi să ai un program foarte bine fixat, pe ore, pe minute. Să-l respecţi, să înveţi, să faci ore la simulator. Să-ţi numeri caloriile atunci când mănânci şi aşa mai departe. Şi, dintr-o dată, eşti liber. Am fost debusolaţi. Cel puţin eu nu ştiam exact ce să fac. Desigur, am fost la bazin, am înotat, m-am plimbat prin parc. Aveam o puşcă de tir, am încercat să ne distrăm puţin cu ea. Dar, în acelaşi timp, ne-am lăsat suficient timp la dispoziţie să ne gândim ce va urma a doua zi, când vom fi lansaţi în spaţiul cosmic. 

V-aţi gândit că, poate, n-o să vă mai întoarceţi de-acolo?  

Atunci îţi vin cele mai multe gânduri negre! Mulţi mă întreabă dacă mi-a fost frică atunci când am decolat sau în spaţiul cosmic. Nu! Dar am avut nişte reţineri, destul de mari, totuşi nu cât să mă împiedice să zbor în spaţiul cosmic, cu o zi înainte. Am avut o strângere de inimă, am avut emoţii destul de puternice. Ştiam că au fost şi accidente, au fost şi catastrofe. Toate acele lucruri îţi vin în minte şi le parcurgi un pic în faţa unui eveniment deosebit pe care nu l-ai mai trăit niciodată în viaţă – lansarea în spaţiul cosmic, un eveniment pe care îl consideri crucial pentru viaţa şi activitatea ta. Norocul nostru că a doua zi de dimineaţă, programul a fost foarte bine organizat, totul era pe ore, pe minute şi n-am mai avut timp de emoţii. 

Din momentul lansării şi până în spaţiu au apărut probleme la bordul navei?

Până la ajungerea în spaţiul cosmic, totul a mers perfect. Desigur, simţi emoţii pentru că totul este în premieră. Pentru prima dată simţi acea suprasarcină deosebită care te împinge în scaun în momentul în care pleci de la 0 şi, în aproape nouă minute, ajungi la 28.000 de km pe oră. Sigur, la centrifugă am testat, dar una este centrifuga, alta este racheta reală. În momentul în care eşti lansat şi această suprasarcină apasă asupra ta, desigur că tensiunea sangvină creşte, pulsul creşte. Dar în acelaşi timp, eşti obligat să raportezi permanent parametrii pe care îi vezi la bordul navei cosmice, se compară cu parametrii transmişi prin telemetrie. În acelaşi timp, medicii, psihologii, înregistrând vocea ta şi tremuratul, dacă îl ai, sau hotărârea cu care vorbeşti, îşi dau seama de starea ta psihologică. În momentul în care am ajuns în spaţiul cosmic, exact după 8 minute şi 50 de secunde de la lansare, ultima treaptă a rachetei purtătoare şi-a încetat funcţionarea, s-a desprins de capsula noastră şi, dintr-o dată, a apărut imponderabilitatea. Brusc! Mâinile le lăsam libere şi le vedeam cum plutesc, caietele cu documentaţia de bord, creionul, guma. Şi, în acelaşi timp, s-a făcut o linişte deplină. În spaţiul cosmic nu se aude nimic din exterior, doar ce se petrece în interiorul capsulei. Dintr-o dată, a pornit ceasul de bord: tic-tac, tic-tac. 

Necazuri

Cum arată o zi din viaţa unui astronaut în cosmos?

Imponderabilitatea produce la început o euforie, pentru câteva ore, iar apoi, necazuri. În primul rând, din cauza transformărilor care se produc în organismul uman, care îţi induc o stare de disconfort destul de accentuată, dar şi prin faptul că o serie întreagă de lucruri – operarea echipamentelor, asamblarea lor – nu se mai petrec ca pe Pământ. Mi-aduc aminte că asamblarea unui echipament, care îmi lua trei minute pe Pământ – mă antrenasem foarte mult –, mi-a luat o oră şi jumătate în spaţiul cosmic. Ei bine, cum este o zi a unui cosmonaut: te scoli dimineaţa, la 8.00, de regulă.

Puteaţi dormi?

Da, la început mai greu, după aceea am dormit. Cum spuneam, te scoli, îţi faci toaleta de dimineaţă – mergeam la baie, desigur, aveam o toaletă efectiv. Dar ne spălam cu şervete umede impregnate cu nişte substanţe dezinfectante. Pe dinţi, de asemenea, aveam tot aşa, un şerveţel, pe care îl înfăşuram pe deget şi ne frecam bine gingiile. Datorită faptului că lipseşte presiunea hidrostatică, sângele vine cu o presiune mai mare în partea superioară a corpului şi, în primele zile, chiar sângerează puţin gingiile. Acum se folosesc periuţe cu o pastă care este comestibilă. 

Micul dejun cum era?

Ne adunam în faţa unei mese, aveam în fiecare zi câte o cutie, cam cât o cutie de pantofi, cu hrana pe o zi întreagă. Şi de acolo ne alegeam ce să mâncăm la micul dejun, la prânz şi seara. Aveam nişte elastice prinse de masă sub care prindeam şi tuburile cu mâncare, şi tacâmurile. Tot dintr-un tub beam şi apa, care era sub presiune. 

„Din Cosmos, căutam să-mi văd oraşul natal, Braşov“

Cum era programul de lucru?

Aveam un program de lucru de opt ore planificat şi, de regulă, nu terminam înainte de 12 ore. La început am asamblat echipamentele pentru experimente ştiinţifice. Apoi înregistram diferiţi parametri, îi transmiteam prin telemetrie la sol. De asemenea, în fiecare zi aveam experimente medicale. Aveam pe corpul meu tot felul de senzori, începând din cap şi până-n picioare şi se făceau tot felul de măsurători reale ale funcţionării organismului meu, la început în condiţii de adaptare acută la imponderabilitate. Apoi, experimentele au continuat şi pe Pământ, imediat după zbor, în condiţiile de readaptare la condiţiile terestre. Apoi venea prânzul, puneam mâncarea la încălzit în nişte cuptoraşe electrice. Aveam mâncare deshidratată, în care introduceam o anumită cantitate de apă la o anumită temperatură. Mâncam de prânz, aveam foarte puţin timp liber după aceea şi treceam din nou la muncă. Aşa lucram până seara. 

Care a fost cea mai frumoasă imagine pe care aţi văzut-o din spaţiu?

Cea mai interesantă este imaginea atmosferei terestre deasupra Pământului. Pare extrem, alarmant de subţire, aş spune. Şi pentru că este atât de subţire, îţi trezeşte dintr-o dată un sentiment de protecţie pentru Pământ. Simţi nevoia să faci ceva pentru a proteja atât Pământul, cât şi atmosfera. Practic, atmosfera are cam 80-100 de kilometri la un diametru al Pământului de aproximativ 13.000 de kilometri, iar partea vizibilă este de aproximativ 40 de kilometri. Se vede ca şi coaja unui măr faţă de dimensiunea mărului, deci extrem de subţire. 

O pojghiţă, practic. 

Ei bine, în acea pojghiţă trăim noi, în acea pojghiţă se regenerează prin fotosinteză oxigenul, în acea pojghiţă deversăm o grămadă de deşeuri, inclusiv gaze toxice, mult bioxid de carbon din industrie, tot în acea pojghiţă se vede că atunci când tăiem păduri, ne tăiem practic plămânii planetei şi producem mai puţin oxigen şi tot în acea pojghiţă se petrec toate fenomenele climatice care acum ne alarmează foarte mult. Tocmai de aceea este impresionant să vezi cu ochii tăi acea atmosferă. De asemenea, este deosebită imaginea dinamicii Pământului. Practic, în nava cosmică, tu ai impresia că eşti suspendat undeva în cosmos. Nu simţi viteza. Şi, fiind în imponderabilitate, aveai impresia că eşti suspendat undeva în cosmos, iar Pământul se roteşte sub tine cu o viteză destul de mare. Cam într-o oră şi jumătate, făcea o rotaţie completă – practic, noi făceam o rotaţie în jurul Pământului. Şi îl vezi ca pe un bolovan enorm, extrem de puternic, care se roteşte sub tine şi simţi puterea efectivă a acestui corp ceresc.

Două minute peste România

România cum se vede?

România se vede frumos. Noi am trecut pe deasupra României – pentru că aşa era orbita calculată – cam pe la 7.00-7 şi jumătate seara, când soarele era spre apus, când norii şi relieful lăsau umbre lungi pe Pământ. Am distins foarte clar curbura Carpaţilor, cursul Dunării, vărsarea în Marea Neagră. Căutam, desigur, de fiecare dată, să-mi văd oraşul natal, Braşov. Nu reuşeam să-l identific ca punct exact, dar se vedea foarte bine curbura Carpaţilor şi intuiam că pe-acolo ar trebui să fie Braşovul. Desigur, la acea viteză foarte mare, ca să identifici un anumit loc din spaţiul cosmic, trebuie să ştii exact, uitându-te pe hartă în prealabil, când apare la orizont, să-l reperezi pe orizont şi să-l urmăreşti cum trece rapid pe sub tine.

E vorba de secunde?

Mai mult de minute, nu de secunde. Deasupra României treceam în două minute. 

Ce obiecte dragi v-aţi luat cu dumneavoastră acolo sus? 

Am avut dreptul de a lua un kilogram de lucruri personale cu mine. Desigur, nu am ştiut exact ce să includ acolo. În schimb, cele mai dragi obiecte au fost fotografiile copiilor mei, pe care le-am afişat pe peretele staţiei orbitale. În fiecare zi mă uitam la ele şi mă inspirau. Mă gândeam că mă aşteaptă jos şi trebuie să termin totul cu bine, să mă întorc la ei. Am avut ocazia să le aplic şi o ştampilă specială care se afla doar la bordul staţiei orbitale. Le păstrez şi acum cu mult drag. 

Cum au fost aterizarea şi întoarcerea?

Probabil că, la fel ca în aviaţie, în cosmonautică, cel mai emoţionant lucru şi care este şi puţin alarmant, pentru că ridică un nivel de risc crescut, îl reprezintă aterizarea. Dacă atunci când plecam spre cosmos ne aflam în vârful unei rachete care avea 300 de tone, din care 270 de tone de combustibil, în spaţiul cosmic am rămas o navă de şapte tone, iar pe Pământ urma să revenim doar în modulul de comandă, care are două tone şi jumătate şi în care încap înghesuiţi doi cosmonauţi. Acum încap trei. În regim complet automat reintri în atmosferă. Suporţi impactul presiunii aerului. Din nou, suprasarcina în interiorul capsulei, de data aceasta stând culcaţi pe spate, a ajuns la 3,8-4 G. 

Se simt turbulenţe?

Da! Sunt trepidaţii puternice. O capsulă ca aceasta intră în atmosferă cu 28.000 de km la oră. Doar datorită frecării cu aerul ajunge, pe la 12 km altitudine, la 900 de km pe oră. Mi-aduc aminte că am intrat în atmosferă undeva deasupra Atlanticului de Sud, zburând spre direcţia nord-est. Am simţit că începe să apese suprasarcina undeva deasupra Saharei, în hubloul din dreapta mea am apucat să mai văd ţărmul Mediteranei şi oraşul Alexandria, după care am observat în exterior flăcări puternice violete. Erau ca o plasmă care încet-încet au înnegrit hubloul. Capsula s-a încins la exterior la 1.700 de grade. Noi, în interior, stăteam la 22 de grade. Totul era perfect izolat. Am suportat acele trepidaţii puternice până când s-a deschis paraşuta. Acolo am avut un mic incident. S-a deschis puţin mai târziu decât trebuia. Ne uitam unul la altul cu emoţii mari. 

Cam câte secunde au fost? 

Cred că au fost 4-5 secunde. Mie mi s-au părut infinite, mi s-au părut minute întregi. Eram în conversaţie radio cu cei de la Centrul de Coordonare a zborului, de lângă Moscova. Ne transmiteau câţiva parametri: unde ne aflăm, perioadele de perturbaţii. Dintr-o dată am remarcat o linişte totală. Aveau emoţii şi cei de la Centrul de Coordonare a zborului. În momentul în care am simţit şocul deschiderii paraşutei, s-a transmis imediat şi la ei şi am auzit un „URA!!!, sunt salvaţi“. A fost destul de urât la coborâre. Am fost trântiţi de pământ, deşi se numeşte aterizare lină. Am avut nenorocul ca efectul de amortizare produs de un mecanism de pe fundul navei cosmice să nu se facă simţit din cauza vântului care a balansat capsula. Imediat după aterizare, vântul ne-a dus câteva sute de metri. Popov, colegul meu, avea butonul de largare. Din cauza trepidaţiilor puternice, nu-l mai găsea. În momentul în care a largat paraşauta, totul s-a liniştit. Am avut nişte percepţii foarte stranii sub influenţa gravitaţiei. Nu percepeam încotro este josul. Dar am văzut dintr-odată toată documentaţia de zbor zburând prin faţa mea, mi s-a părut că zboară pe lateral cumva. Normal, ea cădea în jos. Am avut imediat tentaţia să-mi desfac centurile şi, normal, să desfacem noi trapa de capsulă şi să ieşim din navă. Popov, care era mai experimentat şi mai avea un zbor cosmic la activ, a spus: „Nu. Nu te desface, rămâi aşa, că vine echipa de salvare care ne va scoate din capsulă“. Ei bine, am apucat să-mi desfac totuşi centurile şi am constatat că nu mai plutesc, ci am căzut grămadă peste Popov, având o greutate neaşteptat de mare. Încet-încet a venit trupa din exterior, a deschis trapa prin care am ieşit şi ne-a scos. Ne-am atins de exteriorul navei cosmice şi eram plini de funingine, ne-au luat pe braţe, ne-au aşezat pe nişte fotolii, în poziţie semi-orizontală. Şi pe acele fotolii cred că am rămas aproape o oră şi încet-încet am simţit cum încep să-mi revin la starea normală de pe Pământ. Am simţit cum prin muşchi îmi trec fluxuri de furnicături, energie, şi încep să realizez unde este susul şi josul. Cu toate astea, eşti foarte perturbat după imponderabilitate, aparatul vestibular nu funcţionează încă normal şi nu poţi să te ţii pe picioare în stare de echilibru. În fotografia de după aterizare se văd oameni din echipa de salvare care ne susţin de subţiori pentru a nu cădea pe o parte sau alta.

Cum aţi suportat celebritatea înapoi pe Pământ?

Cred că a fost foarte greu la început pentru că niciodată nu m-am gândit la ce va urma după zborul cosmic. M-am gândit că scopul final al activităţii mele este realizarea acelui zbor cosmic, care, într-adevăr, a fost o piatră în jurul căreia ulterior m-am învârtit tot restul vieţii. După zbor imediat au început interviurile, autografele, presa, oamenii care venea să se întâlnească cu noi. Eram deja văzut ca un fel de Dumnezeu şi nu m-aş compara niciodată cu El.

Chiar dacă aţi fost acolo sus.

(râde) Chiar dacă am fost acolo sus. Chiar şi titlul uneia dintre cărţi care a apărut ulterior a fost cu „Dorin Dumitru Prunariu, mai aproape de Dumnezeu”. Desigur, pentru mine Dumnezeu există undeva în inimă, în spirit, şi nu ca pe O fiinţă undeva pe care să O atingi. Dar după aceea, primele luni au fost extrem de grele, mai obositoare decât pregătirea pentru zborul cosmic. Am revenit acasă, am fost decoraţi, et cetera, şi mi-am început activitatea în cadrul Comandamentului Aviaţiei Militare, actualul stat major al Forţelor Aeriene. Mi s-a oferit o funcţie de inspector şef pentru activităţi spaţiale acolo. Iar în programul meu erau numeroase deplasări în ţară, întâlniri cu publicul, fie la unităţi militare, fie în cadru civil, pentru a le povesti cum a fost în Cosmos.

S-a pus vreodată problema să mai zburaţi o dată?

Nu, nu s-a mai pus problema, pentru că în cadrul acordului inter-Cosmos pe care România îl avea semnat atunci cu Uniunea Sovietică, se prevedea realizarea unui prim zbor cosmic. Exista posibilitatea ca ulterior, după mai mulţi ani, să se pregătească şi alte zboruri Cosmice, cu participarea partenerilor din programul inter-Cosmos, dar a venit 1989, situaţia geopolitică din lume s-a schimbat, orientările României au devenit prioritare spre vest, am devenit membri ai Agenţiei Spaţiale Europene, am semnat acorduri cu Nasa. Am păstrat şi colaborarea la nivel ştiinţific cu partenerii dinainte, din programul inter-Cosmos, dar principala noastră orientare a fost integrarea în instituţiile europene şi internaţionale. Ei bine, în acest context, deşi teoretic avem posibilitatea să mai trimitem oameni în spaţiul cosmic, prin intermediul Agenţie Spaţiale Europene, practic acest lucru este extrem de greu realizabil, pentru că singurii care trimit echipaje internaţionale acolo sunt ruşii. Agenţia Spaţială Europeană are un acord cu Federaţia Rusă, dar stă la coadă, stă la rând. Nu are propriile mijloace de a trimite oameni în Cosmos. Şi acum se trimit cam doi astronauţi europeni pe an. Există un detaşament deja format, ultimele selecţii s-au terminat în 2009 când noi încă nu eram membri ai Agenţiei Spaţiale Europene şi următoarele selecţii încă nu sunt prevăzute.

Deci cam în câţi ani?

Mi-e greu să prevăd. În următorii ani nu vom avea niciun astronaut pentru că nu suntem integraţi într-un program de zboruri cosmice pilotate.

Au trecut 50 de ani de când a pus omul piciorul pe lună şi aproape 40 de ani de când aţi fost dvs. în Cosmos. Cu toate astea, unii oameni cred în continuare că a fost o farsă. Ce le răspundeţi?

Observ că nivelul de educaţie, nu numai în România, ci în întreaga lume, e într-o scădere dramatică. Tot felul de teorii ale conspiraţii i-au alimentat pe oameni  şi i-au făcut să creadă mai mult n acele teorii decât în realitate. Normal că oamenii au ajuns pe Lună. I-am cunoscut pe jumătate dintre oamenii care au pus efectiv piciorul pe Lună şi care mai sunt încă în viaţă. Am avut ocazia să discut cu ei, să-mi povestească lucruri legate de expediţiile pe Lună.  Gândiţi-vă că în acea perioadă de plin Război Rece, competiţia dintre ruşi şi americani era foarte mare. Ruşii au avut şi ei un program de Om pe Lună, dar care, din cauză nereuşitei de a construi o rachetă care să-i ducă până pe Lună, rachetă care a eşuat la teste, nu i-au mai trimis. Am avut discuţii cu cosmonauţii ruşi care ar fi trebuit să ajungă atunci pe Lună, Alexei Leonov şi Oleg Makarov, mi-au povestit mult despre antrenamentul lor, despre informaţiile pe care le aveau despe americani, la fel cum şi americanii aveau informaţii despre ei. În momentul în care americanii au pus piciorul pe Lună, cei care ar fi ţipat primii că nu e adevărat, dacă n-ar fi fost adevărat, ar fi fost ruşii. Toată lumea a recunoscut această realizare deosebită a americanilor şi marcăm acum primul pas al omului pe un alt corp ceresc decât Pământul. 

Unele agenţii de turism propun excursii pe Marte sau pe Lună. Credeţi în acest tip de turism?

Da, dar nu în următoarele decenii. Ceea ce a propus acea fundaţie olandeză, doar un drum dus spre Marte, să rămâi acolo, era nerealizabil. A fost de la bun-început o acţiune tottal neetică: cum să trimiţi un om fără să0 dai măcar teoretic posobilitatea de a se reîntoarce pe planeta natală. Dar au fost destui entuziaşti care s-au înscris, care au plătit o taxă de înregistrare, făcându-i milionari pe cei din acea asociaţie. În orice caz, s-a demonstrat că ceea ce propuneau ei ducea la moartea primelor echipaje cam după două luni de zile. Pentru călătorii pe Lună sunt programe private. Elon Musk, un tip pe care îl admir foarte mult pentru îndrăzneala şi viziunea lui, a promis că până în 2023, înainte ca americanii să pună piciorul pe Marte, el să trimită un echipaj privat, un miliardar japoznez însoţit de artişti, într-o navă pe care o are în construcţia acum, să facă înconjurul Lunii şi să se întoarcă pe Pământ. Dacă va trimite oameni în jurul Lunii, probabil îi va trimite şi pe Lună şi va face o afacere din acest lucru. 

Cum e să priviţi filme despre spaţiul cosmic?

Le privesc cu mult interes şi caut să văd dacă detalii din filem corepsund cu realitatea pe care o cunosc eu. 

Şi corespund?

În cea mai mare parte, da.