O poveste citită-n zaț, în Timișoara: de la prima cafenea otomană la Francesco Illy
0Cafeaua se pare că își începe povestea la noi undeva prin secolul al XVI-lea, odată cu Timișoara sub stăpânire otomană. De atunci, licoarea fermecată s-a răspândit în fel și chip, în funcție de perioada istorică, prin cafenele, restaurante și în fiecare ibric personal.
Cunoscuta scriitoare Adriana Babeți și-a propus să refacă istoria și cultura băutului de cafea în Banat, în cadrul proiectului „Timișoara. Harta secretă: oameni și locuri“, inclus și în programul Timișoara – Capitală Europeană a Culturii 2023. Sunt poveşti, unele mai puţin cunoscute, altele neştiute şi altele pur şi simplu uitate, despre zeci de locuri care merită să intre în orice ghid. Dar, mai ales, despre oamenii care au încărcat aceste locuri cu poveşti.
„Ciorba neagră“ cu iz turcesc
Primele informații despre consumul de cafea în regiune sunt încă din perioada otomană. „Sub domnia lui Suleiman Magnificul, sultanul Imperiului Otoman, pe la jumătatea veacului al XVI-lea, cafeaua a început să intre triumfătoare în Europa Mediteranei şi în Europa Centrală. Dacă ar fi să dăm crezare istoricilor, la Timişoara se bea cafea de peste 400 de ani. Băutura care îţi făcea viaţa mai plină de bucurie a ajuns aici odată cu oastea magnificului Suleiman care a cucerit cetatea în 1552“, a povestit Adriana Babeți.
Așadar, la scurtă vreme după ce se instalează administraţia otomană, după ce câteva congregaţii de dervişi îşi găsesc un loc pentru aşezămintele lor, cafeaua începe să curgă prin bazar, în casele celor avuţi şi, însoţită de opiu, în lăcaşurile dervişilor.
„Doamna Cristina Feneşan, cel mai mare specialist în istoria Timişoarei otomane, scrie că prin 1560 e deschisă la Temişvar – numele de atunci al orașului –, prima cafenea (sau căfană, cum îi va rămâne numele printre bănăţeni). Să fie oare prima de pe teritoriul României de azi? Poate. Timp în care la centru, moda cafelei atinge proporţii nebănuite“, a continuat Adriana Babeți.
Marele călător turc Evlija Celebi îşi aminteşte – scriind despre frumuseţea Timişoarei în secolul al XVII-lea – că cetatea cu ziduri albe era vestită prin multe lucruri, între care mâncăruri şi băuturi alese, cum ar fi miedul şi „ciorba neagră“. Semn că pe atunci băutul cafelei era la mare preţ în Timişoara.
Johann Ermann, primul cafegiu din Timișoara habsburgică
În 1683, câteva sute de saci cu boabe de cafea lăsate de turci prin corturi ajung la Viena. Soldaţii victorioşi se pregăteau să arunce boabele, crezând că sunt hrană pentru cămile. Salvate, boabele au fost prăjite şi cu ele a fost deschisă cafenea vieneză pe Domgasse numărul 6. Şi aşa, treptat, treptat, Viena a ajuns un fel de capitală mondială a cafelei.
La foarte scurtă vreme după cucerirea Banatului de imperiali în 1716, după plecarea turcilor, începea o tot mai prosperă şi vastă producţie a băuturilor alcoolice, începând cu berea. Dar, treptat, a apărut şi o reţea de hanuri, restaurante şi cafenele. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, Timișoara era un oraş cu 10.000 de locuitori, dar cu 17 hanuri, 14 cafenele, puzderie de restaurante și 11 cârciumi. În 1718, deci la doar doi ani după ce Timişoara e eliberată de către austrieci, îl vedem înregistrat în catastife, deci cu acte în regulă, pe primul cafegiu al cetăţii, venit tocmai de la Constantinopol, un oarecare Johann Ermann.
Cafenele celebre în Timișoara
Dintr-un studiu pe care istoricul János Szekernyés l-a dedicat cafenelelor timişorene, aflăm cum s-au numit vechile localuri. Celor de lux, din Cetate, Delbondio, Barth şi Magdeburg, li se adaugă şi Cerbul de aur, 7 electori, Coroana, Reduta, Leul, La 3 coroane, La boul de aur, Păunul de aur. Iar dintre cele mai cunoscute localuri din cartierul Fabric, La regele Angliei, Regina Angliei, La Prinţul turcesc, Păunul, Mânzul alb, Cântarul, Iar din Iosefin, La vaporul alb şi, mult mai târziu, în secolul XX, Elite.
La scurtă vreme după ce Palatul Lloyd s-a ridicat în toată măreţia lui în centrul Timişoarei și după ce luxoasa Wiener Cafe şi-a deschis porţile, în Europa a izbucnit Primul Război Mondial. După Marele Război ajungem în 1919, când Banatul şi Timişoara devin parte a României întregite.
„Vreme de 25 de ani, până să înceapă Al Doilea Război Mondial, la Timişoara domneşte o stare generală de bine pentru cea mai mare parte a locuitorilor. Nu se abate de la acest curs al vremurilor nici istoria cafenelelor. În băcănii şi în magazinele de coloniale se vinde cafea adusă din toate colţurile lumii, sporeşte numărul prăjitoriilor, dar mai ales cel al cafenelelor şi al cofetăriilor unde se serveşte şi cafea“, a mai spus scriitoarea.
Cafeaua la espresor și cafeaua la nisip
Francesco Illy, sau Ferencz, cum figurează în scriptele veacului al XIX-lea, inventatorul espresorului modern, omul care a pus pe picioare faimoasa companie Illy Cafe, s-a născut în cartierul Iosefin din Timişoara, în 7 octombrie 1892. Tatăl său, un tâmplar maghiar, se numea János, iar pe mama nemţoaică o chema Rössler Aloisia.
Micul Ferencz a urmat şcoala primară la Piariştii din Timişoara, apoi, tot aici în oraş, o şcoală profesională. A izbucnit Marele Război, a fost mobilizat pe front, iar după o şedere scurtă la Viena, s-a stabilit la Trieste, de care a rămas legat până la moarte. Acolo s-a căsătorit cu Vittoria, acolo i s-au născut copiii şi nepoţii.
La Trieste, Illy a fondat celebra companie care îi poartă numele şi a făcut câteva descoperiri importante pentru profesioniştii cafelei. În primul rând, un sistem de conservare perfectă a boabelor în cutii închise ermetic, apoi ambalarea cafelei în vid. Dar cel mai important lucru e că, după Illeta, Illy a pus la punct în 1935 primul aparat de cafea cu abur cald.
După ce Al Doilea Război Mondial se încheie, în România se instalează comunismul. Atunci, povestea cafenelelor din Timişoara intră pe un nou făgaş – unul cu gust foarte amar şi tot mai puţin asemănător cu al adevăratei cafele.
„După 1965, lucrurile s-au mai relaxat, iar localurile unde se putea bea cafea bunişoară au dobândit nume noi: cofetăriile Trandafirul, Crinul, Macul roşu, Pitic, Libelula, Carmen, Delicia, Dalia. Sau restaurantele Palace, Bulevard, Cina, Flora, Central, Dacia, Intim, Sinaia, Carpaţi. Sau chiar cafe-barul Mercur din Piaţa Victoriei. Vreme de câţiva ani a stârnit senzaţie şi multă plăcere un cafegiu turc venit la Timişoara după scufundarea insulei Ada Kaleh. Iar cafeneaua deschisă de el la începutul anilor ’70 în Piaţa Sf. Gheorghe chiar aşa se şi chema: Ada Kaleh. Acolo au putut bea timişorenii adevărata cafea turcească făcută la ibric, pe nisip“, arată Adriana Babeți.
De la Amigo şi Amaroy la nechezol
Și iată însă că a sosit momentul să ne aducem aminte de întunecaţii şi friguroşii ani ’80. Vremuri grele s-au abătut şi peste iubitorii de cafea. „De la Amigo şi Amaroy la nechezol. Cei din generaţia ’60 plus probabil că o să zâmbească plini de nostalgie. Orz prăjit, amestecat uneori cu năut sau cu câteva boabe de cafea râşnite – asta am băut cei mai mulţi dintre noi. Numai că timişorenii au avut un mic avantaj: rudele, prietenii şi foştii vecini plecaţi în Germania sau oriunde în Occident ştiau ce pachete să trimită acasă. Dar a contat mai ales piaţa de vechituri, talciocul, care aici se chema oczko piac, unde multe bunătăţi puteau fi cumpărate. Evident, și cafea adevărată“, a mai povestit Adriana Babeți.
După 1990, lucrurile au intrat treptat, treptat, în linie dreaptă. A început de fapt o nouă viaţă pentru iubitorii de cafea. Cafeaua fără adaosuri putea să curgă râuri-râuri în toate casele, în cafe-baruri, cofetării, restaurante. Se putea bea în tihnă sau se lua în grabă de la automatele risipite te miri unde, în pahare de plastic.
Se încarcă comentariile...
