Superstiţii româneşti celebre şi bizare. De ce trebuie scos mortul din casă cu picioarele înainte şi tronul uns cu usturoi

0
Publicat:
Ultima actualizare:

În satele din sudul României de odinioară erau practicate mai multe ritualuri bizare cu ocazia celor mai importante etape ale vieţii, pentru ca necazurile să fie ţinute la distanţă.

O serie de practici de înlăturare a maleficului aveau loc în cazul femeii gravide sau cu ocazia naşterii, pentru ca nou născutul să vină pe lume fără vreo suferinţă: „Femeia însărcinată se supunea unui comportament, care să o ferească de rău pe ea şi viitorul copil din pântece. Ea trebuia să spună că-i gravidă, altfel era credinţa că pruncul va rămâne mut. Nu era bine să se mire de nimic urât sau să audă de  ceva urât la care să se gândească, fiindcă va naşte copilul cu defecte similare. Când femeia este însărcinată, nu era bine să ia nimic de la nimeni fără să spună, să nu-i rămână copilul cu semnul obiectului luat. Din acelaşi considerent, femeile însărcinate din zona Tismana – Arcani, nu omorau vietăţi. La femeia care năştea greu şi avea dureri mari, era adusă o descântătoare, care psihic o ajuta, dându-i încredere că va fi bine după îndepărtarea răului, prin descântec. Dacă unei femei i-au tot murit copiii la naştere, pentru a se crea o sugestie pozitivă, copilul atunci născut era preluat de o femeie, căreia i-au trăit toţi copiii. În satele din zona submontană a Gorjului, imediat după botez, copiii, să nu mai moară părinţilor, erau daţi de pomană unui neam apropiat şi li se schimba prenumele, nu şi în acte, ca să-i piardă răul. Numele respectiv era rostit de preot şi auzit de oameni numai la botez, la cununie şi la înmormântare“.

Moaşele aveau un rol foarte important în viaţa nou-născutului, acestea având chiar puteri de a înlătura răul. „Ritualuri pentru binele noului născut, ca o replică la răul care putea să-i influenţeze viaţa, erau împlinite de moaşe la tăierea buricului, la prima scaldă şi la punerea ursitorilor. Tot în această perioadă, predispusă acţiunii forţelor malefice la un copil necreştinat (nebotezat), moaşa punea pe pragul de sus al uşii aţă roşie şi un mănunchi de rugi, ca să apere pe noul născut şi pe lăuză de spiritele malefice şi în principal de deochi“, mai arată Alexandru Doru Şerban în cartea sa.

Cum era protejat copilul în prima parte a vieţii

În prima perioadă a vieşii, copilul avea nevoie de o protecţie specială pentru ca relele să nu se prindă de el.

„Dacă până la botez, mama era nevoită să plece seara de acasă cu copilul în braţe, lua şi un vătrai în mână, iar lângă copil punea un cui, ori ceva de fier, să fie tare ca fierul şi ferit de rău. După lăsatul serii, când se credea că umblă duhurile rele, copilul nu era lăsat singur în casă şi nici lucrurile spălate nu i se lăsau pe culmea de afară, după asfinţitul soarelui. De asemenea se credea că nu-i bine ca un copil nebotezat să fie trecut printr-o răscruce de drumuri ori peste o apă. Botezul este un ritual creştin de purificare şi reînnoire, prin care se înlătură forţele răului şi se asigură influenţa forţelor benefice asupra vieţii copilului, care trece de la viaţa de păgân la cea de creştin“,

explică etnograful gorjean. 

Cum erau scăpaţi copiii de deochi

Cel mai frecvent se considera, atunci când copilul plângea mult sau când avea dureri de cap, că a fost deocheat. Astfel, în lumea satului au fost dezvoltate tot felul de obiceiuri de înlăturare a deochiului. „Copilul botezat era scos în lume, de aceea era predispus la îmbolnăvire, deochiul fiind cea mai frecventă suferinţă a lui. Dacă cineva se mira de el, îl deochea şi îndată pe copil începea să-l doară capul şi să plângă. De aceea mamele luau măsuri preventive împotriva deochiului pruncului. La întoarcerea de la biserică, după botez, copilul era aşezat pe pragul uşii, iar mama, moaşa ori naşa treceau de trei ori peste el zicând în gând: «Când se deoache părţile ascunse, atunci şi nici atunci să nu se deoache copilul!». Tot împotriva deochiului, copilul era atins cu faţa de o balegă. În unele sate el era trecut prin cele patru roate ale carului ori printr-un cerc dintr-o nuia de măceş, ca să nu se prindă bolile de el, mai ales deochiul. În multe localităţi gorjene, să nu se deoache, copilul era uns cu funingine muiată în salivă. Cel mai frecvent, să nu se prindă deochiul i se lega copilului un fir roşu la mână. Dacă un copil se deochea, era adusă o babă să-i descânte şi să-i stingă cărbuni într-un pahar cu apă neîncepută, pe care mama o dădea apoi copilului bolnav să o bea. Dacă un copil plângea în somn ori se speria când dormea, mama aducea o babă cu leac, să-i descânte într-o oală de pământ, cu apă neîncepută, luată înainte de răsăritul soarelui“, se mai arată în volumul «Cultura ţărănească gorjeană».

Cum erau mirii feriţi de rele

Potrivit lui Alexandru Doru Şerban, o serie de obiceiuri care se practică la nuntă chiar şi în zilele noastre au rolul de feri de rele noua pereche: „Adăpatul miresei este un act ceremonial, cu semnificaţie de curăţire. Cu apa de mireasă se purifică în mai multe etape ale nunţii, cadrul ei de manifestare: mireasa şi cumnatul de mână stropeau cu mătăuzul udat pe toţi cei prezenţi la adusul apei, făcând semnul crucii spre cele patru puncte cardinale; la venirea nunţii după mireasă, aceasta ieşea cu mătăunzul în mână să-i stropească pe nuntaşi, cu apă adusă de dimineaţa, în vadră. Era un gest de asigurare a curăţeniei rituale a participanţilor. Înainte de plecarea nunţii la cununie, soacra mică punea la gâtul ginerelui fularul de pe resteul, cu care a fost adusă vadra, la adăpatul miresei. Un moment al nunţii, în care pot acţiona forţele răului, este cel creat de îmbulzeala de după spunerea oraţiei. În intenţia de a o lua pe mireasă, se simula la poarta casei o luptă, între oastea ginerelui, de unde cineva trăgea cu puşca să înlăture spiritele rele, şi oamenii miresei. Chiuiturile din timpul nunţii aveau menirea vestirii trecerii alaiului, dar şi a îndepărtării spiritelor malefice (rele). Aceeaşi semnificaţie o aveau şi clinchetele clopoţeilor de pe cai, iar actualmente claxonatul autoturismelor“.

Găină neagră trecută peste mort ca să nu devină moroi

O serie de practici erau legate de moarte. Pentru ca acest eveniment să nu atragă alte nenorociri în familie erau resepectate anumite riutualuri, unele dintre păstrându-se şi în prezent. „Aşa cum menţiona muzicologul Constantin Brăiloiu, care a făcut cercetări etnologice în Gorj, îndată ce omul murea, cei în viaţă împlineau nişte practici rituale pentru mort, nu numai din respect şi milă, dar şi din teama faţă de el. În timpul de când mortului îi ieşea sufletul şi până se pleca la groapă cu el, la cap îi ardea o lampă cu gaz ori lumânări în sfeşnic, ca să nu vină spiritele. La Racoţi – Celei, dacă mortul a fost om rău în viaţă, ai casei treceau o găină neagră peste el, după aşezarea pe blană, ca să nu se facă moroi. Doliul care se ţinea este o operaţiune de purificare a casei, având scopul de a ajuta sufletul defunctului, înainte de a-şi începe călătoria spre lumea de dincolo. Mortul aflat pe blană era tot timpul păzit de rude, de vecini ori de un om plătit, ca să nu treacă vreo pisică ori vreun câine pe sub masa pe care era pus. Se credea că diavolul poate lua înfăţişarea pisicii ori a câinelui şi astfel întrupat, dacă va trece pe sub mort, răposatul se va preface în moroi. De asemenea, cel care păzea mortul avea grijă ca în oala cu foc, de sub masa mortului să pună din când în când tămâie, în credinţa că astfel va fi ferit de duhurile rele. Noaptea era asigurată paza mortului de mai multă lume, fiindcă în mentalitatea populară pe timp de noapte până la al treilea cântat al cocoşilor umblă duhurile rele“, se mai menţionează în lucrarea «Cultura ţărănească gorjeană».

Tronul era uns cu usturoi

În lumea satului din Gorj exista o teamă foarte mare de strigori, aşa că erau îndeplinite mai multe practici pentru ca mortul să nu se transforme şi să se întoarcă din călătoria sa în lumea de apoi. „Tronul în care se punea mortul era considerat casa lui. Să fie ferit de duhurile necurate, după ce era gata, se ungea cu usturoi şi praf de puşcă. Se credea că astfel nici mortul nu se va face moroi. La Pârâul de Pripor, tot din acest considerent, mortului i se punea în buzunarul de la piept al hainei o undrea, cu vârful în sus. Mortul era scos din cameră cu picioarele înainte, iar în pragul uşii era mişcat înainte-înapoi de membrii familiei, în semn că le pare rău de cel plecat, dar şi în scopul lepădării de moarte prin formula rostită „eu trag de tine, tu să nu tragi de mine!”.

După scoaterea mortului din cameră, se închidea uşa, înăuntru rămânând numai membrii familiei. Se spărgea o oală de pământ, iar în zona Runcu aceia care erau în cameră obişnuiau să bea o gură de apă, «să nu se atingă moartea de ei». Participanţii la înmormântare se lepădau de moarte prin spălatul cu apa purificatoare. Rudele apropiate ale mortului şi groparii se spălau pe mâini cu apă adusă de acasă de un bărbat, într-o oală legată la gură cu aţă răsucită odată cu piedeca mortului. Cu mâinile ude, ei aruncau stropi peste cap, pentru alungarea duhurilor rele. Mulţi dintre participanţii la înmormântare se opreau la prima fântână din drum şi se spălau pe mâini, aruncând de trei ori apă peste umăr, în credinţa că astfel s-au lepădat de moarte şi de mort. Apa purificatoare era prezentă în ritualuri şi practici dedicate sufletului mortului. La pomană, după preotul care dezlega masa şi după femeia cu toiagul, urma femeia care uda dintr-o cană ori dintr-un urcior. Ducerea izvoarelor, de o femeie bătrână (iertată) ori de un copil (curat trupeşte şi sufleteşte), timp de 44 de zile şi slobozirea lor la o apă curgătoare, reprezintă, ritual, un cult prin care se dăruia apă proaspătă sufletului mortului, dar cu această ocazie i se trimeteau pe calea apei şi cele necesare drumului (lumină, bani, merinde), de aceea dusul şi slobozitul izvoarelor se făcea de persoane curate. Se credea că fără respectarea tradiţiei, sufletele morţilor se puteau rătăci. Morţii se puteau întoarce din drum, printre vii, ca să facă rele: dacă au avut pe Dracul în ei. (...) Aşa a apărut şi în Gorj teama de moroi (strigoi). Transformarea mortului în moroi se făcea în mormânt. El nu putrezea, îi creşteau unghiile, părul, capul. Moroiul făcea numai rele, provoca molime la oameni ori animale, incendia, înlesnea calamităţi (secetă ori inundaţie), tulbura somnul şi liniştea oamenilor. De aceea, dacă n-au reuşit să prevină apariţia moroiului, oamenii puneau la cale practici prin care să scape de el“ mai menţionează scriitorul Alexandru Doru Şerban în lucrarea sa.

Târgu-Jiu



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite