Cum au reuşit partizanii din Oltenia să bage spaima în trupele germane şi austro-ungare. Partizanii au fost asemănaţi cu haiducii

Partizanii se ascundeau în păduri                                                                                      FOTO Historia.ro

Rezistenţa populaţiei din teritoriul invadat de trupele germane, în perioada Primului Război Mondial, a avut un important aport la înfăptuirea unirii de la 1 decembrie 1918.

Unele dintre cele mai aprige lupte împotriva cotropitorilor s-au dat, în anul 1917, în judeţele Mehedinţi şi Gorj. Printre motive s-au numărat relieful şi faptul că în această zonă au rămas mai mulţi soldaţi români care au fost izolaţi în spatele frontului, după ce au evadat din lagărele inamice sau au fost rupţi de unităţile de care aparţineau ca urmare a luptelor care s-au dus şi au refuzat să se predea.

„Păstrând asupra lor întregul armament de război şi refuzând să se prezinte la controlul introdus de ocupanţi, soldaţii români rămaşi în comunele judeţelor Gorj şi Mehedinţi au constituit elementul de şoc cel mai activ, nucleul grupului de partizani. Existenţa acestui potenţial militar a fost condiţia primă a organizării şi desfăşurării luptelor de partizani“, scrie istoricul Luchian Deaconu în lucrarea „Aspecte ale luptei populaţiei din Gorj împotriva ocupanţilor în anii 1916-1918“. Partizanii făceau diferite proclamaţii către populaţia civilă, dar şi către cei care erau prizonieri. 

„Cetatea de dreptate“

Luptele de rezistenţă ale partizanilor au fost susţinute şi de atitudinea ostilă a populaţiei faţă de invadatori. Cel mai clar exemplu este bătălia de la podul Jiului de la Târgu Jiu, din data de 14 octombrie 1916, când copiii, bătrânii şi femeile s-au opus împreună cu mai mulţi poliţişti ocupării oraşului de către trupele germane. Una dintre grupările de partizani s-a numit „Cetatea de dreptate“. Luptele au început în vara anului 1917.

„Rezistenţa permanentă a populaţiei satelor şi oraşelor a creat cadrul favorabil declanşării şi desfăşurării luptelor de partizani, unii ţărani, funcţionari sau elevi înrolându-se chiar în cadrul «Cetei de dreptate», care a funcţionat în pădurile Olteniei. În condiţiile luptei eroice a armatei române, în vara anului 1917, în judeţele din nordul Olteniei s-au desfăşurat lupte de partizani“,

arată Luchian Deaconu. 

Batalioane împotriva partizanilor

Partizanii au atacat sediile comandaturilor, convoaiele de muniţii pentru front sau patrulele inamice. Pagubele umane şi materiale produse ocupanţilor erau deosebit de importante, iar germanii au trimis batalioane pentru a-i nimic pe partizani.

„La Bolboşi, Ploştina, Ursoaia, Valea Jiului, Meriş, Cotitura de la Larga, Drăgoteşti, Trestioara (Gorj), în pădurea Colibaşi şi în alte locuri, soldaţii şi poliţiştii germani şi austro-ungari au fost atacaţi pe neaşteptate şi omorâţi. În timpul ciocnirilor cu patrulele inamice, atacării sediilor comandaturilor, convoaielor de muniţii pentru front, partizanii au dat dovadă de un curaj deosebit. (...) Principalele acţiuni ale partizanilor au fost cele purtate împotriva unităţilor duşmane trimise pentru urmărirea şi prindelor lor. Numai la câteva săptămâni după declanşarea luptelor, acţiunile de partizani luaseră o asemenea amploare, încât germanii şi austro-ungarii, îngrijoraţi, au trimis batalioane întregi de infanterie, detaşamente de artilerie şi cavalerie pe urmele «cetei» lui Victor Popescu. 

Partizanii au eliberat oraşul Târgu Jiu

Cele mai importante lupte ale partizanilor au fost cele trei atacuri asupra garnizoanei oraşului Târgu Jiu, care s-au soldat cu eliberarea pe o anumită perioadă a localităţii, aşa cum preciza cercetătorul Nicolae Bolocan. 

Până la urmă, „ceata“ lui Victor Popescu a fost prinsă, iar mulţi dintre ei au fost condamnaţi la moarte şi executaţi. 

Partizanii erau consideraţi haiduci

Istoricul Luchian Deaconu menţionează că acţiunile partizanilor erau o prelungire a celor ale haiducilor: „Declanşate şi desfăşurate într-o zonă unde haiducia s-a manifestat cu putere până târziu în secolul al XIX-lea, luptele de partizani păstrează însă multe din elementele tradiţionale, specifice acestui fenomen cu implicaţii sociale şi naţionale, putând fi considerate ca una dintre ultimele manifestări ale haiduciei. În formele de luptă ale partizanilor se îmbină elemente specifice războiului, componenţii detaşamentului fiind în marea lor majoritate militari, cu elemente specifice haiduciei. Partizanii s-au numit haiduci şi au fost consideraţi de către popor ca atare. Locuitorii care ştiau unde află comandamentul «cetei», deznădăjduiţi de fărădelegile ocupanţilor şi ale funcţionarilor vânduţi, veneau la luptătorii din pădure spre a le cere să facă dreptate. Întocmai ca haiducii de odinioară, partizanii umblau deghizaţi, se aflau pretutindeni unde locuitorii erau nedreptăţiţi, îi răzbunau pe cei slabi şi năpăstuiţi“.