Povestea Maicii Pangratia de la Mănăstirea Viforâta, vânată de bolşevici pentru că „a avut grad de ministru”: „Am prins în închisoare şapte Boboteze”

Maica Pangratia Mureşan este considerată un model al demnităţii creştine zăvorâte în temniţele comuniste, o conştiinţă puternică şi neclintită

Scoasă afară din mănăstire odată cu decretul din 1959 - după ce mănăstirea Bistriţa fusese desfiinţată -, datorită capacităţii ei intelectuale şi profesionale, maica Pangratia Mureşan fiind inginer-şef, devine un factor disturbator pentru trădătorii acestui neam şi este arestată de bolşevici. Mărturia vieţii ei rămâne, însă, stâncă neclintită în faţa prigonitorilor acestui neam şi a întregii Ortodoxii.

Maica Pangratia Mureşan este considerată un model al demnităţii creştine zăvorâte în temniţele comuniste, o conştiinţă puternică şi neclintită. În anii de temniţă, maica a închis de multe ori gurile mârşave ale bolşevicilor. 

Arestată într-un lot de 70 de intelectuali

Inginer de meserie, maica povesteşte că a fost arestată doar pentru că nu făcea parte dintr-un partid: “Când m-au arestat, eram profesoară; eram transferată din producţie în învăţământ, pentru că, în ’54, m-au transferat în învăţământ, deoarece mănăstirea noastră, Bistriţa, se desfiinţase. Mai întâi, l-au arestat pe tatăl unei colege de cămin, profesor de istorie basarabean, Ion Fariboga. Pe atunci, la Târgu Mureş era Regiunea Autonomă Maghiară, deci la putere erau ungurii. În ’56, când ne-au arestat pe noi, era revoluţia din Ungaria. Ungurii din Târgu Mureş, care sunt destul de activi, fac mai mult decât românii, au făcut ei o organizaţie. Şi, ca s-o acopere pe-a lor, au arestat toţi intelectualii români din Târgu Mureş şi au făcut un lot de vreo 70 de persoane, erau vreo 12 ingineri, vreo 18 avocaţi şi nu ştiu câţi doctori. Nu am fost în niciun partid. Asta mi s-a reproşat la tribunal când m-au judecat: „Aţi avut grad de ministru”. 

“Ca inginer-şef în re¬gi¬une, eram singura femeie din 16 regiuni. Şi zic şi eu: „Am avut că am muncit. Nu mi s-a dat pe gratis”. „Vi s-a pro¬pus de atâtea ori să intraţi în partid şi aţi spus: «Nu», – că nu vă interesează”. Zic: „Eu am partidul meu, partidul lui Dum¬nezeu, nu al vostru, când îţi face voi ceva mai bun de¬cât ce a făcut Dumnezeu, atunci sunt de acord cu voi. Am prins în închi¬soare şapte Crăciunuri, şapte Boboteze, şapte Ani Noi. Istoria pe care o faceţi voi la şcoală nu e istorie. E batjocură. Important e să dăm „diplome”. Dar suntem prea mici, nu avem ce face” - spunea maica.

Cum a scăpat de icter în închisoare. “Dacă ai credinţă, Dumnezeu face multe minuni”

"La Braşov, în ’59 am făcut icter negru. Scapă unul la mie în spital, dar eu în puşcărie fără o bucăţică de zahăr, sau o bucăţică de pâine curată!? Dar puterea lui Dumnezeu e mai mare decât raţiunile omeneşti. Aveam 36 de kilograme, că îmi spunea una dintre colege, pe urmă, când m-am dus la Mier¬curea Ciuc, că nu mi se lipeau pleoapele când dormeam. Dacă ai credinţă, Dumnezeu face multe minuni. Şi ca să vă arăt că nu se moare de bolnav, cum toată lumea se vaită, am să vă povestesc o altă experienţă mai recentă. Eu am fost paralizată acum şase ani, ca un lemn. Într o miercuri mi-a luat picioarele, am rămas ca o scândură în pat. Şi după patru săptămâni, tot într-o miercuri, nu ştiu cine deschide uşa, şi… parcă îmi simt piciorul. Şi-i zic mai¬cii aceleia: „Ajută-mi, dacă vrei, să dau piciorul pe mar¬gi¬nea patului”. Şi în timpul acesta a venit doctorul Paraschiv din oraş şi mi-a bătut în uşă. El, când a văzut, s a tras îna¬poi. „Domnul doctor, intraţi”. A intrat el, s-a aşezat pe scaun şi mi-a spus: „Maică Pangratia, iertaţi-mă, dar eu n am crezut că vă mai reveniţi”. Şi i-am zis: „Un Doctor e mai mare decât voi, eu am nepoată doctor, am avut un unchi profesor universitar doctor, am o cumnată docto¬riţă, dar eu cred în Dumnezeu, El e Doctorul doctorilor”.

Ce mânca în temniţă

“Ne dădea dimineaţa trei linguri de terci, un mălai în¬muiat, că nu era nici fiert, nici crud…La pui le pregăteşti mai ca lumea că-s puii tăi. Pe noi nu ne scotea din bandiţi şi din criminali, asta era no¬men¬clatura noastră. 

Interviul amplu poate fi citit în sfintii-inchisorilor.ro. Am încercat să stăm de vorbă cu Maica Pangratia însă, stareţa Mănăstirii Viforâta ne-a transmis că este mult prea slăbită şi că nu mai poate vorbi. Are 97 de ani.

ISTORIC

Tradiţia spune că pe locul sfintei mănăstiri a existat o ctitorie şi mai veche, de pe la jumătatea secolului al XV-lea (1447-1456), aparţinând domnitorului Vladislav Voievod Basarab.

Din cronici, reiese că prima atestare documentară a Mănăstirii Viforâta este anul 1530, iar primul ctitor este voievodul Vlad Vodă al V-lea (Vlad Înecatul), coborâtor din neamul voievodului Vlad Călugărul. 

Domnitorul Vlad Vodă al V-lea construieşte o biserică obişnuită, apărată de un zid înalt. Scurta lui domnie dintre anii 1530-1532, sfârşită prin înecarea în apele Dâmboviţei, la Plopeştii de Ilfov, nu i-a dat răgaz să termine Mănăstirea Viforâta, unde avea intenţia să facă o gropniţă domnească şi, de aceea, a fost înmormântat la Mănăstirea Dealu.

Voievodul Matei Basarab (1632-1654), considerat al doilea ctitor al Mănăstirii Viforâta, împreună cu soţia sa, Elena Doamna, reface manastirea, iar în locul călugărilor greci care au fost la inceput, sunt aduse călugăriţe. Această mărturie cu privire la schimbarea personalului monahal o găsim în memorialul misionarului slav Bacsici, aflat în 1640 la curtea lui Matei Basarab, în care se vorbeşte de Mănăstirea Viforâta ca fiind "foarte frumoasă şi de maici". 

Un alt moment important din istoria Mănăstirii Viforâta îl constituie domnia celui de-al treilea ctitor, a voievodului martir Constantin Brâncoveanu (1688-1714) şi a soţiei sale, Maria Doamna. Faţă de starea precară în care se afla Mănăstirea Viforâta, Doamna Maria iniţiază un amplu program de renovare a bisericii, pardosind-o cu lespezi de piatră, lărgindu-i ferestrele, ridicând noi chilii, înălţând zidul împrejmuitor şi reconstituind vechea pictură.

În chiliile mănăstirii, funcţiona în acea vreme o şcoală unde învăţau carte fiii locuitorilor dornici de instruire. Aflăm aceasta dintr-o însemnare din anul 1756, în care un anume Toma Logofătul, fiul lui Vasile bărbierul, declara că a învăţat carte "numai la biserică întru sfânta mănăstire la Viforâta."

În urma cutremurului din anul 1802, la Mănăstirea Viforâta au fost executate lucrări de reparaţii cu cheltuiala banului Grigorie Brâncoveanu şi prin grija stareţei Justina Periţeanca şi a lui Nicolae, logofătul mitropoliei.

În anul 1830, marele ban Grigorie Brâncoveanu şi soţia sa, Safta, călugărită mai apoi la Mănăstirea Văratec sub numele de Elisabeta schimonahia, restaurează pictura bisericii Mănăstirii Viforâta, construieşte biserica cu hramul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel din cimitirul mănăstirii şi un renumit arhondaric.

Alte renovări şi reparaţii au fost efectuate la Mănăstirea Viforâta între anii 1913-1914 prin grija Mitropolitului Primat al României, Konon Arămescu Donici.

Cutremurul din 10 noiembrie 1940 a zdruncinat temeliile Mănăstirii Viforâta.

Reparaţiile şi reconstrucţia turnului clopotniţă şi a chiliilor, de o parte şi de alta a acestuia, şi odată cu ele, electrificarea întregului ansamblu, alimentarea cu apă potabilă şi gaze naturale, s-au încheiat între anii 1960-1962, prin grija directă a vrednicului de pomenire Patriarhului Justinian Marina (1948-1977). Cheltuielile lucrărilor au fost acoperite de Patriarhia Română, prin Casa de Pensii a Bisericii Ortodoxe Române şi a Arhiepiscopiei Bucureştilor, ţinându-se cont şi de destinaţia acordată mănăstirii, de "Casă Sanatorială", ca instituţie de asistenţă socială pentru maicile şi preotesele pensionare rămase fără sprijin.

Până în anul 1959, la Mănăstirea Viforâta a funcţionat un atelier de covoare olteneşti pentru export, "bine organizat, unde lucrează pe lângă maici şi fete din satele înconjurătoare".

Cutremurul din 4 martie 1977 afecteaza biserica, clopotniţa şi chiliile din incinta Mănăstrii . 

Sub directa îndrumare a Patriarhului Justin Moisescu (1977-1986) şi a Patriarhului Teoctist (1986-2007), au fost zidite din temelie părţile de est, vest şi nord ale chiliilor avariate de cutremur. Odată cu acestea s-a terminat şi Paraclisul cu hramul Sfântului Prooroc Ilie, în anul 1994, aflat pe latura de nord a chiliilor.

O deosebită râvnă în îngrijirea măicuţelor în vârstă, cât şi în bunul mers al sfintei Mănăstiri Viforâta, l-a dovedit Prea Cuvioasa Maică Arsenia Opriş, stareţă între anii 1960-2004.

Din vara anului 1993, Casa de Pensii a Patriarhiei Române desfiinţându-se, Mănăstirea Viforâta a rămas cu viaţă de obşte, aparţinând de Patriarhia Română până la data de 11 iunie 2000, când, prin bunăvoinţa Vrednicului de pomenire Patriarhului Teoctist, trece sub jurisdicţia Arhiepiscopiei Târgoviştei, păstorită de Înaltpreasfinţitul Dr. Nifon Mihăiţă, Arhiepiscop şi Mitropolit. 

La data de 18 iulie 2004 i se încredinţează conducerea celor peste 90 de vieţuitoare din Sfânta Mănăstire Viforâta Prea Cuvioasei Maici Mihaela Grăjdeanu.