Legenda Oltului cel rău, frate cu Mureşul, care mătură totul în cale: „Când Oltul urlă tare, cere cap de om“
0Are peste 600 de kilometri, trece prin şapte judeţe, iar de-a lungul timpului i-a exaltat şi înspăimântat totodată pe cei care i-au cunoscut şi curgerea lină şi valurile învolburate. Despre Olt circulă şi astăzi mai multe legende.
„Pe Olt se pare că natura l-a înzestrat cu cele mai frumoase podoabe, cu cele mai scumpe calităţi şi ceea ce este «Venus» în lumea tinereţii, a fost, este şi va fi Oltul în Dacia lui Traian. Toate popoarele barbare , care au venit de la Răsărit ş’au stat or’un minut aici în Dacia lui Traian, nu au plecat până nu au băut din apa fermecată a Oltului, căci în vraja lui le-a împedecat, le-a ţinut puţin din cale şi a stat puţin de vorbă cu fiecare dintre ele“, notează istoricul Georg Poboran în „Istoria Slatinei“, ampla lucrare apărută la începutul secolului trecut.
Despre râul Olt au circulat şi circulă legende, care vorbesc despre frăţia râului cu Mureşul, având aceleaşi origini (Munţii Hăşmaşu Mare din Carpaţii Orientali). Toate spun că Oltul şi Mureşul au fost doi fraţi diferiţi la fire, care în anumite împrejurări au ajuns pe drumuri diferite.
„Făcură prinsoarea şi se culcară unul lângă altul, cap la cap.“
„Oltul şi Mureşul au fost doi flăcăi, fraţi buni, care semănau unul cu altul ca două picături de apă. Ei trăiau amândoi prin munţi, îndeletnicindu-se cu vânătoarea. Odată, ăşti duoi fraţi, Mureşul şi Oltul, făcură o prinsoare, ca să se culce amândoi la un loc, şi care s’o deştepta mai întâi să plece ori încotro o vrea şi ăl de’ rămânea adormit să’l caute când s-o deştepta, ca să se vază, care e mai deştept dintre ei. Făcură prinsoarea şi se culcară unul lângă altul, cap la cap.
Oltul, ceva mai sburdav ca Mureşul, fuse mai ostenit şi dormi buştean, de să fi tăiat lemne pe el şi nu ar fi simţit. Mureşul, mai domol din fire, se culcă, dormi mai uşor şi se pomeni mai întâi. Cum se deşteptă, plecă uşurel de lângă frate-său şi o luă înspre scăpătat, îşi apucă pas şi-şi văzu de drum.
Când se deşteptă Oltul şi văzu că frate-său Mureşul nu e nicăieri şi că el a rămas de ruşine, o luă necăjit tot spre miazăzi şi răsturnă în drumul lui munţii cu brazii, făcând o larmă grozav de mare, urlând ca un turbat de mare ciudă. De-atunci a rămas că Mureşul merge, merge uşurel de tot, pe câtă vreme Oltul a rămas de a merge viforos, făcând un zgomot cât nu se mai poate“, este legenda de care pomeneşte Poboran, pe care bunicii le-o spun şi astăzi nepoţilor.
O alta, de asemenea redată de istoricul amintit, vorbeşte despre un împărat care trăia într-un palat construit pe vârf de munte. Împăratul pleacă la război şi-şi lasă soţia cu doi copii mici, care cresc fiecare în câte unul din cele două turnuri ale palatului, de miazări şi de miazănoapte.
Feciorii „erau feluriţi la fire şi la gândire, dar unul şi unul la chip şi la făptură“. Şi cresc feciorii, se fac de însurătoare, dar stabilesc să pornească să-şi caute tatăl, lăsându-şi mama cu lacrimi de bucurie şi de durere totodată. „A plâns de bucurie că are flăcăi aşa de vrednici; a plâns şi de durere, că se temea să nu-i piarză; dar i’a povăţuit să ţie vecinic împreună, cum ţin boii la jug, şi vecinic drumul unuia să fie şi drumul celuilalt. Şi i-a binecuvântat şi le-a dat voie să plece, şi iarăşi i-a sfătuit să meargă în tovărăşie nedeslipită...
Şi au plecat flăcrăii, dar, abia părăsiră cetatea părinţilor şi au început să nu se înţeleagă la drum, că erau feluriţi la fire şi la gândire. Cel crescut în turnul despre Miazănoapte a plecat spre Miază-noapte, iar celălalt a apucat spre partea unde se află turnul în care a crescut“, spune cea de-a doua legendă. Erau, cine alţii, Oltul şi Mureşul.
Oltul, „sfărâmicios şi iute din fire, a apucat nebuneşte la vale, spre ziua senină; iar Mureşul era întunecat cu inima şi liniştit ca noaptea pacinică, şi a apucat încet spre Miază-noapte. După câtăva vreme însă, pe Mureş l-a ajuns dor de frate-său, şi de aceea s’a întors spre Miază-zi să-şi afle fratele. Şi nu l’a mai aflat, ba şi-a pierdut şi calea, şi-a apucat într’altă parte, tot liniştit şi cu inima pe pace“, spune istoricul în „Istoia Slatinei“.
Văzând împărăteasa cele întâmplate s-a mâhnit şi a pornit să le îndrepte calea, dar nu i-a mai ajuns. S-a rugat atunci la Dumnezeu, care i-a prefăcut în râuri şi râuri au rămas, află şi astăzi copiii povestea maiestuosului râu.
„Când se va îneca vre’un om în Olt, se vor porni ploi care vor ţine multe zile“
Oltul de atunci îşi continuă calea năvalnic, însă dacă de câteva decenii omul l-a mai domolit, de-a lungul veacurilor le-a adus locuitorilor de pe malurile sale şi multe bucurii, dar parcă şi mai multe necazuri. Credinţa populară era că „atunci când Oltul urlă tare, cere cap de om. Să te fereşti atunci de apele lui, ca de oala mălaiului“, sau că atunci „când se va îneca vre’un om în Olt, se vor porni ploi, care vor ţine multe zile“, or că „după o credinţă foarte răspândită între locuitorii din jurul Oltului, în Olt se îneacă pe toată ziua câte un om sau barem un dobitoc“. Când, în schimb, apele Oltului sunt liniştite, „e semn că va fi vreme frumoasă“.
„Oltul în dreptul Slatinii“ - FOTO: „Istoria Slatinei“
Oltul a rămas poate cel mai cântat râu - „cântat la nunţi, la cârciumi, la şezătoare, pe coastele cu flocicele, prin codri şi câmpii, prin poieni şi prin livezi, prin holde şi prin vii, la lucru şi în toate colibele ţărăneşti“ -, cântecele vechi vorbind despre tributul pe care-l cere, dar şi despre neasemuita-i frumuseţe şi vrajă care te învăluie şi nu te mai lasă să pleci.
„Oltule, câine turbat/Ce vii aşa turburat/ Şi cu plăvii mestecat?/ dar pe plăvii ce-mi aduci?/ canarele de haiduci/ Şi căpestre de cai murgi“, spune unul dintre cântece, vorbind despre Olt ca despre „leagănul haiducilor în timpuri de umilire şi degradare naţională“.
A „măturat“ în cale poduri şi sate întregi
Deloc uşor de domolit, Oltul le-a dat mari bătăi de cap celor care au încercat să-l supună.
După inundaţiile grozave de la sfârşit de primăvară, lăsa în urmă bălţi şi mlaştini care se infectau, iar sătenii se îmbolnăveau grozau şi piereau. Istoricul George Poboran vorbeşte despre cele mai grozave inundaţii apropiate de vremurile pe care le trăia: în 1811, 1820, 1831 etc. „La 1864 Maiu şi Iunie a venit foarte mare şi a făcut inundaţii şi stricăciuni mari, iar la anul 1887-1888, a distrus cu totul casele şi toate instalaţiunile fabricii de cheresta a lui Sulmaier-Novac“, nota istoricul. De pe-atunci au rămas formulările: „Oltul la matcă şi omul la teapă“, sau „mi-ai dat Oltul cu totul şi marea cu sarea“.
În repetate rânduri Oltul a dărâmat podurile vremelnice, construite în dreptul Slatinei, până când în 1892 s-a reuşit construirea podului pe a cărui structură a fost reconstruit podul de astăzi. Până la primele poduri stabile, Oltul se trecea pe „un fel de burduf“, „şeici“, „luntri“, „poduri umblătoare“.
Slatina, „port fluvial de întâiul rang“, un vis neatins
Oltul a fost folosit şi pentru navigaţie, încă din timpul ocupaţiei romane, mai menţionează George Poboran în „Istoria Slatinei“. „Sub împărtul Carol al VI-lea al Austriei, s’a spart de generalul comandant austriac, contele Steinville, stâncele periculoase ascunse în Olt, la punctele Prodanu, Cârligu şi Armăsaru, şi pe atunci treceau luntraşii râul în sus şi în jos, cu nişte luntrii scurte şi late, construite anume, din care existau vre’o două-zeci numai pentru transportul proviziunilor.
La anul 1784, marele comerciant din Sibiu, Purker, a proectat planul şi l’a executat, de a întocmi cu luntri cari circulau pe Olt şi Dunăre, un comerţ de ferării şi fabricate din ţară cu România până la Galaţi şi M. Neagră.
Câţi’va ani mai târziu, navigaţiunea pe Olt a servit pentru scopuri militare. Corpul de armată austriac, care ocupase România sub prinţul de Coburg, în răsboiul contra Turcilor, a fost aprovizionat în mare parte pe Olt. Administraţia militară a construit în anul 1788 bastimente, pentru a transporta nutrimente corpului de armată. (...) În anul 1791 navigaţiunea pe Olt a încetat“, menţionează Poboran.
Eforturile se reiau însă în secolul următoar, ajungându-se chiar ca din nou să se „pogoare marfă din ţara nemţească pe apa Oltului. La 1835 s-a format la Sibiu o societate de navigaţie pe Olt, ale cărei bastimente au circulat până la 1844, când societatea s’ a desfiinţat, dispunând de prea puţină putere pentru a învinge greutăţile începutului“, mai nota Poboran.
La nivel administrativ se mai pune încă în câteva rânduri în discuţie amplul proiect de navigaţie, însă visul ca Slatina să fie „port fluvial de întâiul rang“ nu se pune niciodată în practică.
FOTO Primarii neştiuţi ai Slatinei care au ridicat oraşul din colbul istoriei
Se încarcă comentariile...
