Drama sutelor de învăţători de două ori dezrădăcinaţi după ruptura Basarabiei de România. „Am un copil de 9 luni care se ofileşte pe zi ce trece“
0
Sute de dascăli trimişi din Regat, după Unirea Basarabiei cu România, să le sădească dragostea de carte şi de neam copiilor din Basarabia s-au văzut smulşi, în 1940, din locurile care le deveniseră casă. Şi ca şi cum n-ar fi fost de-ajuns, reveniţi pe meleagurile natale, unii au fost retrimişi în Basarabia, în 1941.
Poveştile învăţătorilor trimişi la posturi în Basarabia, Bucovina sau în Cadrilater, care în 1940, când aceste teritorii erau din nou rupte de ţara-mamă, s-au refugiat pe meleagurile natale, pentru ca unora să li se ceară la scurt timp din nou să plece par scenariu de film.
Învăţătorii Ion şi Floriana Tâlvănoiu, alături de Vasile Radian, au bătut arhivele, au stat de vorbă cu oameni care le-au putut reda astfel de situaţii, au pus informaţii cap la cap şi în 2016 au lansat cartea „Drama învăţătorilor refugiaţi în judeţele Olt şi Romanaţi (1940)“, apărută la Editura Hoffman. În urma studierii arhivelor au reuşit să redea fragmente din istoria zbuciumată a 156 de dascăli astfel purtaţi de viaţă.
„Am un copil de 9 luni, care pe zi ce trece se ofileşte“
Învăţătorii şi-au lăsat părinţii şi casele în care au văzut lumina zilei şi au plecat la post după 1920. Unii, aveau să precizeze în 1940 în cererile prin care solicitau să li se repartizeze un post aproape de locurile natale că au stat în pribegie şi 20 de ani. În 1940, când Basarabia a fost din nou ruptă de România, învăţătorii au fost obligaţi să plece. Cei mai mulţi au plecat doar cu ce aveau pe ei, s-au despărţit familii, bărbaţii fiind pe front. Distruşi de gândul că agoniseala de-o viaţă o pierd ca şi cum n-ar fi avut-o niciodată, şi-au pus toate speranţele în cererile pe care le adresau superiorilor, rugându-i să fie repartizaţi la şcoli aproape de locurile natale.
Fiecare cerere în parte dezvăluie o poveste tristă, iar autorii cărţii amintite au stat şi le-au citit pe toate, spicuind sau făcând rezumatul a peste 150, toţi dascăli care în 1940 au fost repartizaţi, în urma acelor solicitări, la şcoli din judeţele Olt şi Romanaţi (astăzi un singur judeţ, Romanaţi fiind anexat judeţului Olt), dar nu numai.
Învăţătorul Ioan Ianculescu şi soţia sa, Ana, învăţători cu titlul definitiv în comuna Sărăria, judeţul Cetatea Albă, solicitau posturi pe meleagurile Anei, originară din Bărăşti, în judeţul Olt. În cererea din 26 iulie 1940 menţionau că în cei 8 ani de zile petrecuţi la post s-au legat „din toată inima de vechiul pământ al lui Ştefan cel Mare. Astăzi loviţi de crunta soartă ce a îndoliat întreaga naţiune, am fost siliţi a apuca drumul pribegiei (...) eu fiind concentrat, iar soţia cu doi copii, cel mai mic de 10 luni, nu a putut să-şi ia decât copiii, rămânând şi dezbrăcaţi“. Lăsau în urmă casa construită în 1938, bunurile adunate, 22 pogoane de pământ...
Larisa Ianopol a fost obligată să părăsească localitatea Româneşti, judeţul Tighina. Licenţiată cu cinci ani înainte, învăţătoarea, care avea un copil de doar 9 luni, cerea să primească un post alături de mama ei, în oraşul Bârlad sau comuna Fundeanu. „Am un copil de 9 luni care pe zi ce trece se ofileşte... Nu am niciun ban, nu pot să mă deplasez, sufăr de foame şi leafa nu-mi mai vine... Am lăsat în Barasarabia absolut totul. Eram la mama, aşa că am plecat cu ei, nemaitrecând prin Româneşti să-mi iau ceva. Am numai ferma încredere că veţi da o dreaptă şi urgentă soluţionare celor descrise“, li se adresa învăţătoarea superiorilor.
Cererile nu le erau de fiecare dată rezolvate cu promptitudine. De pildă, Nicolae Ilinca, fost învăţător în Răzoarele, judeţul Durostor, solicitase post în comuna Bălăneşti, judeţul Olt, unde soţia sa avea o casă. „Sunt învăţător refugiat din judeţul Durostor unde am pierdut şi situaţie şi avere, pe care nu le vom reface poate niciodată. Conform ordinelor în vigoare, am cerut anul acesta şi anul trecut utilizarea la Şcoala primară din Bălăneşti unde am găsit refugiu, întru-cât soţia mea posedă casă de locuit, grădină şi puţin teren arabil. La cererea mea, însoţită de acte doveditoare, nu am fost utilizat unde aveam interese materiale, deşi anul trecut a putut fi utilizat învăţătorul Paraschiv Ion, mai puţin îndreptăţit ca mine“, se plângea învăţătorul. În urma cererii, învăţătorul primeşte postul.
Dascălii le cereau ajutor superiorilor vorbindu-le de părinţii bătrâni şi neputincioşi, de fraţii mici pe care aveau obligaţia să-i ajute, de mama văduvă etc.
Învăţătorul Florea Stancu, originar din Scorniceşti, judeţul Olt, se refugiase după şase ani petrecuţi în Caracui, judeţul Lăpuşna. Aflat pe front, familia, soţia şi cei doi copii, reuşise să plece „cu ce a dat Dumnezeu“. Acum cerea ca familiei să-i fie trimis salariul lui în localitatea Mogoşeşti, judeţul Olt, unde se află, pentru că nu mai aveau nicio sursă de venit.
Bărbatul trece printr-o încercare grea. Venit de pe front, i se repartizează un post în Mogoşeşti, satul natal al soţiei, reuşesc să-şi construiască o cameră din chirpici, cât să treacă iarna, însă fără veste este mutat la o altă şcoală. „Mi-am amenajat, pe proprietatea mea, o casă cu o cameră din pământ pentru a trece peste iarnă cu familia şi doi copii mici. Din Basarabia nu am venit cu nimic din avutul meu. În timpul ocupării eram pe zonă. La desconcentrare, 1 septembrie 1940, am umblat desculţ, dezbrăcat şi cu capul gol mai mult de o lună, până ce am reuşit să-mi procur o îmbrăcăminte sumară. Această situaţie au avut-o toţi membrii familiei mele. De bine- de rău, îmi procurasem câte ceva pentru a trece iarna şi începusem să uit averea şi agoniseala mea rămase în Basarabia. Pe data de 4 ianuarie 1941 am primit ordinul Inspectoratului Şcolar al judeţului Olt prin care sunt mutat de la Mogoşeşti-Olt la Vlăngăreşti-Olt. Cea mai mare durere pentru casa mea! Sunt descurajat că nu mai am noroc pe lume. (...) Sunt îmbrăcat uşor şi sumar, pentru trupul meu anemic, slab şi ros de durere (...) iar copiii şubrezi plâng şi nu înţeleg ce se întâmplă. Îi las fără bani, fără lemne şi tot ce este îmbrăcăminte. Dacă aş putea m-aş rupe-n două. Sunt mâhnit, sunt umilit, sunt luat din sânul familiei şi dus în altă parte. Unde pot pleca, aşa, gol? În aşa situaţie, un creştin, un binefăcător mi-a dat o haină groasă, de pomană. Aşa am plecat de acasă, nu cunosc motivul acestei mutări pe un timp aşa geros şi nepotrivit“, spunea învăţătorul, manifestându-şi convingerea că este perecutat.
Titus Tcaciuc ocupase chiar postul de director al şcolii mixte din Rohazna, Cernăuţi. A fost obligat să plece după 16 ani. Sublocotenent în rezervă al Regimentului 19 Infanterie Caracal, cerea un post în nordul Moldovei, „iar în limita posibilităţilor să mi se acorde ceva ajutor bănesc din care să-mi pot procura îmbrăcămintea, deoarece am rămas numai cu haina militară de vară“. Învăţătorul revenea cu o nouă adresă, cerând să-i fie adusă soţia din teritoriile ocupate, aceasta rămânând la Cernăuţi, pentru că nu s-a putut evacua, şi solicitând, din nou, un sprijin bănesc, amintind în acest sens că lăsase un depozit de 45.000 lei la Banca Învăţătorilor din Cernăuţi. Repartizat în 1940 la şcoala primară din Tuşnad, judeţul Bihor, cerea de data aceasta lămuriri, dacă această comună a rămas României sau a fost cedată Ungariei. În cazul în care postul nu mai era valabil, învăţătorul indica mai multe localităţi din Olt, sau „unde va fi loc în interiorul ţării“.
Alţi învăţători plecaseră chiar fără acte, despărţiţi de familii, regăsindu-se după luni de zile. Făcându-şi din nou un rost pe meleagurile natale, mulţi n-au mai vrut să se întoarcă atunci când, în 1941, după eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, au primit alte ordine. Puţini au făcut cereri să se întoarcă la şcolile în care predaseră, însă alţii se temeau că nu vor mai găsi ce au lăsat, se temeau de reacţia sovieticilor, nu se îndurau să-şi lase din nou părinţii bătrâni singuri. Doar că nici să rămână n-a fost simplu. Pentru a-i putea păstra lângă ei, au început să scrie mamele îndurerate, taţii care se simţeau neputincioşi, sau chiar învăţătorii invocau situaţia părinţilor lor şi dorinţa de a le mângâia, atât cât pot, suferinţa, revenind cu adrese către superiori.
Se încarcă comentariile...
