Cum a păcălit Creangă, timp de un deceniu, crizele de epilepsie. Uneori se simţea „bolnav şi aproape, dacă nu de tot, idiot“
0
În ultimii zece ani din viaţă, Ion Creangă a avut de suferit dese crize de epilepsie. Afecţiunea gravă, cu manifestări care s-au înteţit în ultimii ani de viaţă, i-a pus capăt povestitorului la vârsta de 53 de ani, în ajunul Anului Nou.
Viaţa şi opera lui Ion Creangă au făcut în decursul timpului subiectul mai multor lucrări literare. Prima monografie despre povestitorul de la Humuleşti a fost realizată în anul 1930 de filologul francez Jean Boutiere şi a constituit teza sa de doctorat la Sorbona.
Între paginile lucrării „Viaţa şi opera lui Ion Creangă” sunt referinţe biografice şi despre modul în care epilepsia l-a afectat pe marele povestitor în ultimii ani de viaţă. Boutiere notează din start că starea lui Creangă s-a înrăutăţit după o decizie neispirată pe care acesta a luat-o în trataterea bolii.
„De la un timp, destul de greu de precizat, însă, în orice caz înainte de 1880, Creangă resimţi atacurile bolii incurabile (epilepsia) care avea să-l doboare înainte de vreme. La început, bolnavul nu avea decât uşoare crize; starea i se înrăutăţise însă repede, mai ales după ce comisese imprudenţa să se trateze la o bătrână tămăduitoare din mahalaua sa, regimul prescris de bătrână predispunând la maladii ale creierului şi sistemului nervos”, arată Boutiere.
Semne că scriitorul era afectat de boală erau de prin 1879, atunci când producţia lui literară s-a redus la câteva pagini pe an.
„Potrivit lui Ienăchescu, începând din 1877 Creangă a avut nevoie <să fie suplinit la şcoală>; apoi, din 1880, Constantin îşi îndeamnă tatăl să urmeze sfaturile medicilor; în acelaşi an, bolnavul e prea suferind pentru a se duce la şedinţa Junimii în care Caragiale şi-a citit piesa <O noapte furtunoasă>. Cu toate îngrijirile, boala avea să progreseze încet, de vreme ce la 12 iunie 1881, Constantin îl îndeamnă să se ducă pentru cură balneară la Odesa”, scrie Jean Boutiere.
Ştiri false în Bucureşti despre moartea lui Creangă
O scenă care a prevestit sfârşitul lui Creangă a avut loc la şcoala din Păcurari, acolo unde preda 30 de ore pe săptămână.
„Într-o după amiază din luna mai 1884, deschizând uşa clasei sale, Creangă căzu jos gemând; fu transportat fără suflu, în cancelaria profesorilor, şi se răspândi vestea că a murit; ziarele din Bucureşti publicară chiar articole despre moartea lui”.
Tot în aceeaşi lună, fiul povestitorului, Constantin îi scrie unchiului său Zahei (fratele lui Ion Creangă) şi se arătă neliniştit de starea sănătăţii tatălui, care avea crize de epilepsie în timpul nopţii.
„Împins, fără îndoială de fiul său, se hotărî să se ducă la o cură la Slănicul Moldovei, unde ajunse joi, 14 iunie, după o călătorie de două zile, în timpul căreia leşină de câteva ori. A făcut băi, a băut ape minerale, iar la 24 iunie se simţea mai bine. Însă Tincăi îi scrie, la 12 iulie, că a avut noi crize care au necesitat intervenţia medicului în cursul nopţilor de 17 iunie şi 3 iulie”.
Pensionar la 50 de ani
Creangă era conştient că suferea de o boală nemiloasă şi, după cum notează Jean Boutiere, pe 15 mai 1855 i-a scris lui Negruzzi că a ajuns „bolnav şi aproape, dacă nu de tot, idiot”.
„Continuă totuşi să-şi îndeplinească funcţia de institutor care-i dă de lucru treizeci de ore pe săptămână şi-l obligă să facă de patru opri pe zi <prin ploaie şi noroi, prin ger şi arşiţa soarelui>, drumul lung ce separă bojdeuca de şcoala din Păcurari. Cam la aceeaşi dată, era probabil îngrijorat de starea sănătăţii, deoarece fiul îi scrie, la 23 mai:
<N-ai grijă, că de bătrân poţi muri, da de boala asta, ba!>”
În iunie 1885 şi un an mai târziu, Creangă a fost nevoit să se îngrijească din nou la Slănic şi „nu-şi pierduse nici buna dispoziţie, nici extraordinara poftă de mâncare”
În acelaşi timp, se interesa la fiul său Constantin, pe atunci student la Viena, despre medicii din capitala austriacă.
„Între 1885 şi 1887, Creangă, prea suferind pentru a-şi face orele, fu constrâns să părăsească postul de institutor(...) Cum nu avea decât vreo 50 de ani, fu silit să se zbată pentru a-şi aranja drepturile la pensie şi pentru asta făcu câteva călătorii la Bucureşti. A trăi atunci în lipsuri”.
Nopţi albe în bojdeuca din Ţicău
Un an mai târziu, în 1888, a fost aşteptat să ajungă la Humuleşti unde promisese că se va duce, dar nu a mai ajuns
„Vom crede că povestitorul, care-şi dădea bine seama de progresele bolii, nu voia să arate la ai săi ravagiile pricinuite. În practică, starea sănătăţii nu-i interzicea orice deplasare, de vreme ce accepta să meargă la reuniunile Cercului literar pe care N. Beldiceanu, profesor la un gimnaziu din Iaşi, A. Gorovei, student la drept, şi alţi câţiva tineri îl întemeiaseră în acelaşi an, pentru a face concurenţă, pare-se, intelectualilor atraşi de V. Morţun în jurul revistei Contemporanul”
Povestitorul a legat o relaţie de prietenie strânsă cu tinerii membrii ai Cercului. Deseori, aceştia veneau să petreacă ore bune la bojdeuca din Ţicău în compania lui Creangă.
„Când era frumos, îl găseau în genere pe bătrânul prieten în cerdacul dindărătul locuinţei: îmbrăcat într-un halat de cameră, cu papuci, cu o tichie pe cap, era lungit pe o saltea, direct pe pământ, înconjurat de vreo douăsprezece pisici blânde, pe care le striga pe toate după nume; scria, numai dacă boala nu-l necăjea (...) Vizitele se prelungeau adesea până noaptea târziu; uneori aveau loc discuţii despre probleme serioase, alteori Creangă citea fragmente din Poveşti sau Amintiri şi acele zile erau considerate de vizitatori ca nişte zile de sărbătoare”.
Bojdeuca din Ţicău FOTO: arhiva Adevărul
Ultimile cuvinte: „Cu bine şi sănătate, şi de acum într-o mie de ani bejănie!”
Reuniunile Cercului au fost supendate la începutul verii, odată cu intrarea în vacanţă. Jean Boutiere spune că de atunci crizele deveneau din ce în ce mai dese, repetându-se de două ori şi de trei ori pe zi.
„Cu toate acestea, bolnavul nu-şi pierdu curajul: <era tot vesel şi guraliv>; părea însă obosit şi slab: faţa îi devenea pământie, ochii nu mai aveau strălucirea de altă dată; când povestea ceva, părea că ideile îi sunt mai puţin limpezi, iar vorba mai puţin sprintenă”.
În 1889, ultimul an al vieţii, Creangă a suferit enorm după pierderea celui mai iubit prieten, Eminescu.
„Pe la jumătatea lunii decembrie, cu două săptămâni înainte de moarte Creangă nu părea tare bolnav; era gata de glume ca totdeauna, şi-i povesti d-lui I. S. Ionescu, care venise să-l viziteze, anecdota Calicul de la Talapari. În ziua în care prietenii îl văzură pentru ultima dată, i-a condus până la poarta grădiniţii şi le-a spus, cu obişnuita-i bună dispoziţie <Cu bine şi sănătate, şi de acum într-o mie de ani bejănie!>”.
Creangă a murit în ultima zi a anului 1889, pe 31 decembrie (12 ianuarie, stil nou), la ora unu după amiază. Avea doar 53 de ani. Nu a murit în bojdeuca lui, ci la fratele lui Zahei, la numărul 51 din strada Golia (astăzi strada Cuza Vodă).
„Decedat în puterea vârstei, nu avea trăsăturile răvăşite: <faţa îi era rumenă şi gura întredeschisă, ca pentru vorbire...pleoapele lăsate în jos, ca pentru a dormi>”, citează Jean Boutiere din publicaţia „Neamul românesc literar”.
Pe aceeaşi temă:
Se încarcă comentariile...
