Secretele ierburilor magice ce aduceau fericirea în dragoste şi sex. Ce făceau medievalii cu mătrăguna şi mandragora
0Ritualuri şi credinţe ciudate, din cele mai vechi timpuri, vorbesc despre puterile magice ale unor plante pe care strămoşii noştri le-au folosit pentru îmbunătăţirea vieţii amoroase şi pentru tratarea infertilităţii. Mandragora şi mătrăguna se numără printre cele mai cunoscute astfel de ierburi.
Mănăstirile din Evul Mediu aveau grădini unde călugării cultivau nu numai fructe şi zarzavaturi, dar şi numeroase plante medicinale.
Una dintre plantele despre care autorii din secolelele trecute susţineau că avea puteri miraculoase era mandragora, ale cărei rădăcini erau asemănate cu chipul şi trupul unor oameni. Mandragora a fost folosită de-a lungul secolelelor pentru tratarea durerilor, ca sedativ şi ca afrodisiac. Mandargora este asociată cu fertilitatea, încă din vremurile biblice. În cartea Genezei, este relatat episodul în care Rahila, soţia lui Iacov, îşi oferă soţul surorii ei Lia, pentru mandragorele culese din ţarină de fiul acesteia:
„Iar pe vremea seceratului grâului s-a dus Ruben şi, găsind în ţarină mandragore, le-a adus la mama sa Lia. Rahila insă a zis către Lia, sora sa: «Dă-mi şi mie din mandragorele fiului tău!». Iar Lia a zis: «Nu-ţi ajunge că mi-ai luat bărbatul? Vrei să iei şi mandragorele fiului meu?». Şi Rahila a zis: «Nu aşa, ci pentru mandragorele fiului tău să se culce Iacov noaptea aceasta cu tine!». Venind Iacov seara de la câmp, i-a ieşit Lia înainte şi i-a zis: «Să intri la mine astăzi, că te-am cumpărat cu mandragorele fiului meu!». Şi în noaptea aceea s-a culcat Iacov cu ea”, se arată în capitolul biblic.
Dormeau cu mandragorele
În Antichitate, potrivit unor istorici, oamenii culegeau rădăcini de mandragore şi le aşezau în aşternut, culcându-se alături de ele cu credinţa că astfel vor deveni fertili. Cu timpul, au început să se întrebe dacă posesia acestui fel de rădăcini antropomorfe nu le-ar putea aduce succes şi în alte domenii, în avere, popularitate sau puterea de a controla destinele lor şi ai altor oameni. Astfel, mandragora a devenit treptat una dintre plantele considerate magice, deşi în Evul Mediu, biserica a dezaprobat folosirea ei. Rădăcina plantei de mandragoră conţine o substanţă care avea capacitatea de a produce halucinaţii, delir şi, în doze mai mari, comă. Încă din cele mai vechi timpuri, unii doctori au folosit-o ca anestezic chirurgical, iar oamenii o asociau cu vrăjitoria şi supranaturalul, arătă o lucrare publicată în Jurnalul Societăţii Regale de Medicină din Maria Britanie.
Planta erotică a românilor
Mai populară în ţinuturile actuale ale României, dar din aceeaşi familie a Solanaceelor şi a plantelor cu efecte halucinogene, din care face parte şi mandragora, mătrăguna a fost considerată una dintre ierburile magice ale românilor. Mătrăguna a fost folosită din cele mai vechi timpuri în descântece şi vrăji de dragoste. Este planta erotică prin excelenţă, afirma Mircea Eliade, în volumul „De la Zamolxis la Genghis-han”, publicat de Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică (1980), în timp ce în folclor a mai fost denumită şi împărăteasa buruienilor. Profesorul Ion Simionescu relata, în volumul “Din tainele florilor” (1923), despre procesiunile pe care tinerele le făceau la culegerea mătrăgunei. Dacă va fi folosită pentru a înnebuni pe cineva, femeile care o culeg trebuiau să se dezbrace şi, despletindu-şi părul, să danseze, înainte de a o smulge din pământ. Dacă vor arunce vrăji de dragoste, ritualul culegerii mătrăgunei va avea loc într-o noapte cu lună plină, iar pregătirea plantei se face într-o oală cu apă neîncepută adusă de la trei izvoare.
„Femeile şi vrăjitoarele care merg să caute mătrăguna pleacă din zori, înainte ca lumea să se fi trezit în sat, evitând cu grijă să fie zărite. Dacă un câine le simte prezenţa şi se aud lătrături, farmecul se risipeşte. Femeile lumeţe ca să trezească dragostea bărbaţilor, se dezbracă de toate veştmintele când dezrădăcinează mătrăguna”, scria Mircea Eliade. Fetele sau femeile tinere merg câte două, la miezul nopţii, goale şi despletite, îmbrăţişate şi sărutându-se tot drumul, până la locul mătrăgunei. O dată ajunse, ele se culcă una peste alta şi, cu mâna, smulg o frunză. Se întorc apoi, tot dansând şi sărutându-se, şi lasă să se usuce frunza de mătrăgună, până când o pot face praf. Se duc apoi la moară, fură cu mâna întoarsă făină, pe care o cern printr-o sită întoarsă. Cu această făină, frunză de mătrăgună şi miere fac o pastă pe care o lasă să se acrească. Se pune apoi fie în ţuică, fie în ceai, fie în cafea, fie într-o plăcintă pe care o oferă flăcăului pentru a-I trezi dragostea, completa autorul. Mătrăguna mai este cunoscută sub denumirea populară de beladonă, doamna-codrului sau doamnă-mare, cireaşa-lupului, iarba codrului sau ţilidonie.
Ierburi nocive
O varietate a mătrăgunei era amintită din secolele trecute în Basarabia, sub numele de Iarba lui Barboi. Se distinge de celelalte, potrivit lui Mircea Eliade, pentru că are „faţă de drac”, adică rădăcina în formă de chip de drac, afirma scriitorul. Planta era folosită, la fel ca mătrăguna, în descântece şi pentru proprietăţile sale sedative. „Ea este la fel de eficace în lipitură şi trebuie culeasă după un ritual identic. Se merge în căutarea ei marţi seara: cel care se duce nu trebuie să privească înapoi, nici la dus nici la întors. El trebuie să aibă o cămaşă curată şi să nu scoată niciun cuvânt cât ţine drumul”, scria autorul volumului „De la Zamolxis la Genghis-han”.
Mandragora, mătrăguna şi alte plante din familia Solanaceae (Solanacee) conţin alcaloizi care blochează impulsurile nervoase, ceea ce poate duce la halucinaţii, potrivit unor cercetători. „Efectele acestor plante erau cunoscute încă din Antichitate, iar unele manuscrise din Evul Mediu ofereau informaţii despre modul de folosire al acestora ca agenţi de calmare a durerilor şi de dormit, avertizând în legătură cu efectele toxice şi narcotice ale acetora”, potrivit medievalists.com.
Vă recomandăm şi:
Numeroase mărturii din secolele trecute oferă detalii despre modul de viaţă al tinerelor care deveneau prostituate în bordelurile din oraşele medievale, într-o vreme în care casele de toleranţă erau permise, însă prostituţia clandestină era aspru pedepsită.
Prostituţia era un fenomen greu de controlat în perioada interbelică şi în anii 1940, când activitatea caselor de toleranţă era interzisă sub sancţiuni aspre. O serie de documente păstrate la Arhivele Naţionale - Hunedoara şi numeroase relatări din presa vremii arată îngrijorarea autorităţilor faţă de numărul mare al tinerelor care îmbrăţişau depravarea din bordeluri.
Scenele erotice ilustrate în frescele din oraşul roman Pompeii, falusurile decorative de tip talisman, monedele antice care înfăţişau scene de sex, folosite la plata prostituatelor din bordelurile Romei şi sculpturile dedicate zeităţilor oferă informaţii preţioase despre dezinhibiţiile popoarelor antice europene
Se încarcă comentariile...
