Masochismul, jocul dur al plăcerii. Ce trădează, de fapt, durerea convertită în satisfacţie - explicaţia specialiştilor

0
0

Masochismul, plăcerea obţinută prin durere fizică, stârneşte cele mai multe nelămuriri legate de motivaţia acestei fantezii sexuale. „Adevărul“ încearcă să răspundă la întrebarea ce se ascunde în spatele acestei deviaţii acceptate într-un cuplu, dar respinsă de o majoritate.

„Masochismul este probabil cel mai predilect «fetiş profesional» al psihanaliştilor şi, totodată, una dintre cele mai obscure bârne de luat în seamă atunci când ne ciocnim de ochii din oglindă“, îl caracterizează Oana Popescu, psihoterapeut în formare de la Societatea de Psihoterapie Experienţială Română (SPER).

Imaginea erotizată a masochismului

Specialistul încearcă o explicaţie pe înţelesul tuturor a noţiunii de masochism, termen care evocă lanţuri, bice, costume mulate din piele şi curele, zgarde, ţinte şi tocuri cui. O imagine erotică, ar zice unii.

„Să clarificăm întâi cum e înţeles fenomenul în termeni erotici. Aici, a fi masochist şi a fi victimă sunt lucruri foarte diferite, chiar opuse. Romanţarea masochistă a durerii şi a autodisciplinei este la fel de voluntară precum cea a unui atlet olimpic sau a unei mamei aflate în pragul sarcinii. În practicile sexuale de acest tip, contractele şi jurămintele sunt întreprinse cu partenerul, pentru că masochismul e ceva ce trebuie să implice o altă persoană. Conexiunea erotică este explicit prezentă între aceşti indivizi, ceea ce pare să incomodeze oamenii cel mai mult. Societatea noastră tolerează şi propagă violenţa sistematică în care consimţământul este absent (bătutul femeilor şi al copiilor, violul, războaiele), însă emite tabuuri stringente împotriva adulţilor care doresc să exploreze complexităţile puterii şi sexualităţii în cadrul unor situaţii riguros controlate. Aici, contractul este esenţial, asigurând graniţe, limite, intrări şi ieşiri pentru adulţii care consimt să se joace dur“, analizează fenomenul Oana Popescu.

Psihoterapeutul în vârstă de 26 ani îşi exprimă părerea personală legată de această practică catalogată drept perversitate sexuală. „Personal, privesc masochismul restrâns în cadrul unui contract sexual drept un compromis ingenios, calculat şi pragmatic din partea indivizilor posedaţi de un sentiment de vinovăţie obscură ce-şi caută exprimarea, şi care nu (mai) năzuie la izbăvire, dintr-un motiv sau altul. Spun asta pentru că aceia care rămân ancoraţi în această năzuinţă sunt, cel mai frecvent, cei pe care îi deplângem pentru riscurile pe care şi le asumă şi pentru deciziile nefaste pe care ajung să le ia – de multe ori, inconştient“, spune ea.

Ce se întâmplă în mintea unui masochist

Sunt două modalităţi de manifestare a dorinţei de a provoca durere. Una este îndreptată asupra celuilalt, alta este îndreptată asupra propriei persoane. Sunt două experienţe şi emoţii diferite, care însoţesc sentimente diferite. În prima acţiune, masochismul erotizat, vinovăţia face parte din joc. La a doua acţiune, autovătămarea, ruşinea este cea care porneşte mecanismul nevoii de a simţi durerea. Ruşinea e raportată la sine, pe când vinovăţia e raportată la alţii – atrag atenţia specialiştii.

image

„Aceeaşi acţiune poate da naştere la ambele: ruşinea reflectă ce simţim faţă de noi înşine, vinovăţia implică o conştientizare că acţiunile noastre au rănit o altă persoană. Mai concret, vinovăţia survine în urma unei acţiuni (chiar dacă uneori fapta este doar fantazată) şi presupune un sentiment de regret şi responsabilitate asociat greşelii. Ruşinea poate să rezulte din conştientizarea vinovăţiei, fiind un sentiment dureros dat de cum apărem în faţa celorlalţi (şi a noastră), fără să fie neapărat ca noi să fi făcut ceva anume. Deloc surprinzător, consecinţele acestor emoţii corespund cauzelor.

Vinovăţia este considerată o emoţie prosocială deoarece din ea rezultă dorinţa de reconciliere şi despăgubire (sau, cel puţin, compensare) pentru suferinţa cauzată. Pe de altă altă parte, ruşinea reprezintă o emoţie egocentrică, disfuncţională social, care – amplificată - poate atinge culmile urii narcisice. Nestingherită, funcţionează ca incubator pentru dezvoltarea stimei de sine scăzute, a sentimentelor de inadecvare şi alienare socială, a instabilităţii emoţionale, a lipsei controlului personal şi a neîncrederii în sine (metamorfozată apoi în inabilitatea de a avea încredere în ceilalţi). În final, este pedepsit sinele şi, eventual, cei care amintesc persoanei în cauză de propriile infirmităţi resimţite“, detaliază psihoterapeutul.

„Să vezi şi tu cum e“

Un masochist îşi amplifică greşelile, eşecurile şi nereuşitele, simţind nevoia imperioasă de a fi pedepsit. Trăieşte într-o permanentă stare de tensiune care aduce a paranoia, crezându-se într-un pericol iminent, venind fie din partea sinelui, fie din partea celor din jur.

„Ceea ce noi ajungem să judecăm din exterior ca fiind deviant, revoltător, înfiorător sau demn de milă reprezintă doar mijloacele cele mai accesibile unei persoane de a-şi mitui tumultul tenebros pentru câteva momente de linişte. Privite astfel, autovictimizarea (cu forma mai populară de autoflagelare) şi sadismul sunt două feţe ale aceleiaşi crize în sistemul valorilor personale. Ambele au fost alimentate de lipsa compasiunii din partea unor persoane-cheie în momente-cheie. Undeva, cândva, a existat un abuzator în structura psihică, inspirat sau nu din fapte reale. Imaginea de sine este distorsionată până la abject, iar autodesfigurarea apare ca o eliberare. Adepţii autovictimizării se desfigurează pe ei înşişi, chiar dacă mai atrag în proces şi ajutoare. Pe când adepţii sadismului o fac ocolitor, prin desfigurarea celor în care se reflectă. Ceva de genul «Îţi şifonez ţie imaginea ca să nu mi-o şifonez mie, şi ca să vezi şi tu cum e»“, explică Oana Popescu.

Iadul unui suferind

Şi, nu în ultimul rând - spun specialiştii - ambele presupun o disociere la nivelul sinelui, adică o sciziune la nivelul minţii, caracterizată prin apariţia simultană a două fire de gândire independente unul de altul, care permite unor gânduri şi comportamente să apară în acelaşi timp cu altele.

„Singura diferenţă e că în cazul persoanelor care se autovictimizează există o mai bună comunicare între Eul care pedepseşte şi Eul care primeşte pedeapsa. În timp ce la cei care victimizează putem spune că centrala e mai puţin eficientă în înregistrarea mesajelor transmise între judecător şi serviciul de probaţiune. Întâlnim un exemplu frecvent de victimizare atunci când, într-o relaţie de cuplu, un partener care îşi suprimă sentimentele de ruşine sau vinovăţie recurge la a-l răni pe celălalt (nu neapărat fizic), pentru a-şi descărca tensiunea afectivă fără să se rănească pe sine.

Cu alte cuvinte, partenerul resimte cel puţin inconştient nevoia de a se pedepsi sau răzbuna pe sine, dar deplasează sursa tensiunii interioare asupra celuilalt partener (care e mai puţin complicat de pedepsit), inventând motive pentru agresarea fizică, verbală sau emoţională a acestuia. Aceasta, fiind o soluţie iluzorie, îi amplifică tensiunea în urma conflictului - pentru că atrage asupra sa motive în plus să se simtă vinovat - şi antrenează un cerc vicios de conflicte interminabile“, descrie psihoterapeutul iadul în care se învârte un suferind.

Nu au încredere în plăcere

„În esenţă, ambele sunt alimentate de acelaşi efort paradoxal de izbăvire, prin care indivizul încearcă să-şi fie propriul judecător, călău şi victimă. Cu toţii ştim pe câte cineva care suferă eşecuri relaţionale pe bandă rulantă, care nimereşte numai şefi care îl exploatează sau dă numai de colegi răutăcioşi şi prieteni dezinteresaţi. Cam asta se înţelege prin co-dependenţă în relaţiile abuzive. Intime, sociale sau profesionale, rolurile care se joacă rămân aceleaşi şi se pot interschimba în orice moment. Orice victimă cunoaşte foarte bine rolul de călău şi are puterea de a-l activa oricând are de-a face cu o persoană aflată într-o situaţie vulnerabilă, chiar şi cu propriul abuzator. Din păcate, foare rar se întâmplă să devenim conştienţi într-o situaţie de mare încărcătură de astfel de subtilităţi“, declară Oana Popescu.

Ceea ce este important de reţinut este că obiectivul masochismului nu îl reprezintă durerea sau umilirea. Acestea constituie doar preţul plătit de masochist pentru a masca frica de a căuta, în mod expres, satisfacţia emoţională şi de a descoperi că e o iluzie. „Ei consideră că nu pot avea încredere în plăcere, deoarece este efemeră, aşa că preferă să şi-o derive tocmai din prelungirea întârzierii sale; această credinţă e determinată cel mai adesea de resimţirea unor carenţe grave în copilărie în ceea ce priveşte disponibilitatea emoţională a părinţilor“, avertizează specialistul SPER.

Oana Popescu, psihoterapeut

Oana Popescu - psihoterapeut Foto Arhivă personală

Vă mai recomandăm

„Microbul“ soţilor care se ceartă continuu. Psihoterapeut: „Cea mai atent îngrijită locuinţă poate conţine o junglă“

Capcanele omului modern. Cum să opreşti cursa infernală spre autodistrugere - sfaturile specialiştilor

Rolul jucat de ereditate în bolile psihice. Cum aflăm dacă am moştenit afecţiuni mintale grave

Primele semne ale unui dezechilibru nervos. Cât de aproape este îmbolnăvirea mintală şi care sunt etapele afecţiunii

Emoţiile te pot costa un examen. Sfaturile medicilor şcolari pentru cea mai grea perioadă a anului: pastilele şi energizantele fac mai mult rău decât bine

Stresul, boala care ne omoară cu zile. Ravagiile pe care le face în organism ritmul infernal de viaţă - sfaturile medicilor pentru a ne păstra sănătatea

Constanţa


Ultimele știri
Cele mai citite

Partenerii noștri