Destinul Mariei Celan: cum i-au sabotat comuniştii munca de cercetare a algelor marine
0
Maria Celan a fost cel mai vestit cercetător al algelor de pe litoralul românesc. Colaboratoarea titanilor Grigore Antipa şi Ioan Borcea şi-a susţinut teza de doctorat la Sorbona, în Franţa, în 1940. Putea să-şi aleagă un post de biolog la una dintre cele mai importante universităţi din Europa, dar a ales să se întoarcă în ţară, unde toată viaţa a trebuit să lupte cu sistemul comunist în care nu conta valoarea, ci doar carnetul de partid.
Maria Celan s-a născut la 20 noiembrie 1898 în comuna Salcea Săracă, judeţul Soroca (Basarabi), fiind fiica preotului român Ştefan Celan şi a soţiei sale, Feodosia. După absolvirea gimnaziului de fete din Chişinău, în 1916, a urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe, Departamentul de Ştiinţe Naturale, din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi. Rând pe rând a fost preparator, asistent, lector, conferenţiar la Iaşi, Bucureşti, Constanţa. Din anul 1961 a fost cercetător ştiinţific asociat la Agigea.
Anul de glorie al Mariei Celan a fost 1940, când românca a devenit doctor în biologie la Facultatea de Ştiinţe Sorbona, cu lucrarea „Cercetări citologice asupra algelor roşii“, după ce anterior a avut un stagiu îndelungat de cercetare în laboratoarele din Viena şi Paris. Un raport laudativ aparţinând academicianului M.A. Guilliermond, membru al Institutului din Franţa, profesor la Sorbona, asupra lucrărilor Mariei Celan, a apărut în revista „Natura“ din 1943: „Teza d-rei. Celan «Recherches cytologiques sur les Algues rouges» a fost publicată în «Revue de Cytologie et de Cytophusiologie», al cărei director sunt. Este, desigur, una dintre cele mai bune teze de botanică care au fost susţinute la Sorbona în aceşti ultimi ani. A avut ca obiect un număr destul de mare de alge pe care d-ra. Celan a fost obligată să le caute singură la diferite laboratoare de biologie marină a Sorbonei sau la Muzeul Mediterana la Villefranche şi la Marea Mânecii, la Dinard şi la Rascoff, ceea ce i-a complicat mult munca. Ea le-a studiat cu cea mai mare grijă şi cu o cunoştinţă admirabilă. Deşi teza ei nu a fost făcută sub direcţia mea, ci sub direcţia elevului meu M. Mangenot, eu m-am interesat şi am urmărit îndeaproape cercetările d-rei Celan“.
Ministerul de Învăţământ Francez i-a propus să rămână în Franţa pentru a-şi continua cercetarea ştiinţifică, oferindu-i totodată o bursă de merit Arconati Visconti, fiind membră în două mari societăţi ştiinţifice. Cu toate acestea, în plin război, românca s-a întors în ţară, deşi, recunoştea ea în scrierile de mai târziu, „devenise clar că nemţii vor pierde războiul, iar armata sovietică va veni la noi în ţară“.
A DESCOPERIT O SPECIE NOUĂ DE ALGĂ
În România, a avut un destin nefavorabil, spune biologul Alexandru Bologa, de 70 de ani, cel care i-a fost elev încă din primul an de stagiatură, la Institutul Român de Cercetări Marine, de care aparţinea Staţiunea de Zoologie Marină de la Agigea. „Era anul 1970 când, după terminarea Facultăţii de biologie din Cluj, m-am angajat la Agigea, unde era nevoie de personal de cercetare în geologie, fizică, chimie, biologie, pescuit şi inginerie marină.“ Maria Celan, spune el, căreia i-a fost aproape până la ultima suflare, în 1989, s-a ocupat de cunoaşterea structurii calitative şi cantitative a florei algale pluricelulare de pe litoralul românesc al Mării Negre. Cu ocazia cercetărilor, a descoperit compoziţia florei algale, distribuţia ei de-a lungul litoralului.
Meritul ei este că a descoperit specii noi pentru litoralul românesc, cum ar fi alga roşie „Gelidiella antipai“, descoperirea fiind dedicată maestrului ei, Grigore Antipa, care a recomandat-o profesorului Ioan Borcea, fondatorul Staţiunii de zoologie marină de la Agigea. Practic, toată munca ulterioară a echipei de algologi de la Agigea a pornit de la cercetarea sa. „De la ea ştim ce am avut, cât a fost şi comparăm cu ce a mai rămas. Astfel, spune biologul, s-au putut face interpretări, aplicaţii asupra utilităţii acestor alge în diverse maniere. Înainte de a dispărea, algele brune reprezentau o protecţie împotriva eroziunii ţărmului, adăposteau o floră şi fauna asociate, iar unele alge au prezentat importanţă pentru biochimie sau farmacologie“, explică Alexandru Bologa.
Dar nu numai alga brună a avut de suferit. Biologul spune că, în ultima jumătate de secol, s-au pierdut mai mult de jumătate din speciile de alge pe care le-am avut: verzi, brune şi roşii. Şi resursele pescăreşti au cunoscut un declin semnificativ, spune cercetătorul. O primă cauză este îmbolnăvirea (eutrofizarea) Mării Negre din cauza excesului de nutrienţi – azot şi fosfor –, aduşi de Dunăre. Aceste substanţe sunt folosite ca îngrăşământ în agricultură. Impactul negativ al construcţiilor portuare, aportul de sedimente aduse de Dunăre sunt alte cauze care au afectat răspândirea algelor marine. „Lucrările portuare au colmatat fundul stâncos, dur, pe care germinează şi cresc aceste plante. A mai intervenit evenimentul din iarna 1971/1972, când marea a îngheţat mult spre larg, iar în momentul dezgheţului masiv, blocurile de gheaţă au ras pur şi simplu fundul stâncos.“
Cercetările Mariei Celan au fost publicate atât în revista proprie a institutului, cât şi în alte reviste ştiinţifice româneşti şi străine. O parte din arhiva sa i-a fost dată spre păstrare lui Alexandru Bologa, care a donat-o Bibliotecii Judeţene „I.N. Roman“ din Constanţa. De altfel, instituţia de cultură de la malul mării a şi organizat o miniexpoziţie cu documente despre Maria Celan, pentru ca astfel, publicul larg să cunoască destinul acestui om de excepţie. În paralel, Alexandru Bologa a scris şi despre viaţa şi activitatea modelului său în reviste de specialitate. Ierbarul Mariei Celan a fost dat spre păstrare Universităţii „Ovidius“ din Constanţa. Din păcate, algele nu au fost determinate şi doar specialiştii pot recunoaşte plantele în lipsa numelui sau a locului şi datei de unde provin.
„Am învăţat mult de la dânsa şi am colaborat. În ultimii ani de viaţă am ajutat-o aprovizionând-o cu alimente şi medicamente. Locuia tot în vecinătatea staţiunii, la fostul Spital de dermato-venerice din Agigea, iar în ultimii ani, chiar în incinta staţiunii, într-o clădire anexă. După ce a murit, a fost înmormântată la cimitirul din localitate“, spune biologul.
„MAREA MAI ARUNCA EXPLOZIBILE“
Recitind scrisorile Mariei Celan, reconstituim lupta pe care femeia a dus-o cu un sistem bolnav, în care nu conta valoarea, cu tovarăşi care îi cereau chirii exorbitante pe cămăruţa unde se odihnea şi care o obligau să iasă la pensie. „Am întreprins lucrări asupra florei algologice a Mării Negre de la litoralul românesc încă din anii 1932–1933. Cheltuieli de deplasări, zile de mare, de ieşire în mare şi de dragare le-am plătit din leafa mea de asistent. Nu am putut niciodată duce la sfârşit aceste lucrări din lipsă de utilaj necesar şi din cauză că am fost totdeauna sabotată de tov. Sergiu Cărăuşu care efectiv a condus totdeauna şi conduce Staţiunea de la Agigea“, reclama ea într-o scrisoare.
Maria Celan a continuat cercetările la Marea Neagră şi imediat după război. „Numai dragostea dezinteresată pentru cercetare m-a făcut să reiau cercetările la mare, chiar cu pericolul pe care îl prezentau pe atunci. Într-adevăr, marea mai arunca explozibile ce se găseau în masele de alge aruncate la mal şi în apă la ţărm. Am revenit în 1947“, explica cercetătoarea.
Într-o scrisoare adresară prim-secretarului de judeţ, în anul 1983, Maria Celan vorbea de importanţa algelor: „Tovarăşe prim-secretar, ca specialist în algologie marină, nu am putut să nu-mi pun problema folosirii practice a algelor marine, mai ales de către G.A.C.-urile de pe litoralul nostru. Se ştie în adevăr că algele marine pot constitui un bun furaj pentru animale, precum şi un excelent îngrăşământ atât pentru cereale, cât şi în legumicultură“. În continuare, cercetătorul atrăgea atenţia asupra scăderii vegetaţiei algale, pe care o considera catastrofală, fenomene care „s-au accentuat mai ales în ultimii ani. Munca mea de cercetare s-a desfăşurat mai ales la Agigea, astfel încât am putut constata legătura strânsă ce există între scăderea vegetaţiei algale şi pescuit. Îmi aduc aminte foarte bine ce scoteau pescarii acum 25 de ani. Este o deosebire enormă, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ, dintre rezultatele pescuitului de atunci şi de acum. Cauzele sărăcirii vegetaţiei algale sunt bine cunoscute şi constituie o preocupare şi o îngrijorare în toate ţările ce posedă litoral marin. Este o problemă gravă ce se discută azi la toate congresele de oceanografie şi algologie în lumea întreagă. La cele expuse nu este poate inutil să mai adaog că pe litoralul nostru, cu frumoasele sale staţiuni balneare, vegetaţia algală joacă un rol important în asanarea apelor marine, astfel încât este nejust ca această vegetaţie să fie distrusă sub motivul «curăţirii» fundului, aşa cum s-a practicat la Eforie-Sud. Această distrugere este cu atât mai dăunătoare cu cât se face primăvara şi vara, când algele sunt în perioada lor de reproducere şi înmulţire. Odată cu distrugerea lor este astfel nimicită şi posibilitatea refacerii pajiştilor submarine. Trăiască lupta pentru Pace!“. ;
„Pot afirma cu toată sinceritatea că n’am făcut nicio bae măcar de plăcerea de a face bae“
În confruntarea cu sistemul comunist, la începuturi a trebuit să răspundă acuzaţiilor de „spioană bolşevică“, iar ulterior, acuzaţiile au trecut la „subminarea activităţii staţiunii, agitarea personalului şi denigrarea conducătorilor“. De fapt, ea nu încerca decât să muncească: să facă rost de mijloace de dragare la adâncimi, de barcă pentru ieşirea pe mare, pentru colectarea de probe, adresându-se inclusiv staţiunii Mamaia, înfiinţată de Grigore Antipa.
O altă problemă ridicată era dispariţia unei lucrări ştiinţifice, „Istoricul cercetărilor asupra florei şi vegetaţiei Mării Negre“, pe care o prezentase în vara anului 1951 la filiala Academiei Române din Iaşi. „Cum se poate constata, lucrarea n-a putut fi găsită nici în urma unei anchete riguroase. Când din mapele Academiei a dispărut şi unul dintre cele două exemplare depuse în decursul anului 1955 ale lucrării „Materiale pentru cunoaşterea florei şi vegetaţiei Mării Negre“, fără ca tovarăşii ce răspundeau de acest lucru să-mi poată da vreo explicaţie, iar eu am luat o atitudine foarte fermă, deodată a apărut în locul manuscrisului dispărut mai recent cel dispărut în 1951. Tot aşa m-a pus pe gânduri şi o sustragere a valizei cu cărţi rarisime de specialitate în drum de la Agigea spre Iaşi (1947); valiza conţinea şi materialul recoltat de mine şi toate observaţiile redactate aproape în formă definitivă. M-a pus pe gânduri pentru că, gândindu-mă la un accident totdeauna posibil, am lăsat o rezervă de acelaşi material spre păstrare pe loc la Agigea. Ori la revenirea mea la Agigea, acest material nu s-a mai găsit, iar din Biblioteca staţiunii dispăruseră lucrările sovietice pe care înainte le-am văzut acolo, şi de care acum aveam nevoie să le folosesc“, relata ea într-un memoriu.
DATĂ AFARĂ DIN STAŢIUNE, LA PENSIONARE
Fără familie, Maria Celan scrie în memoriile ei că, deşi munca sa se desfăşura pe litoralul românesc, nu s-a bucurat de relaxare, ci intrările ei în apă se făceau doar pentru a recolta probe: „Pot afirma cu toată sinceritatea că n’am făcut nicio bae măcar de plăcerea de a face bae, ci când am intrat în mare am intrat pentru recoltare de material şi observaţii, mereu intrând şi ieşind şi lucrând de obicei nu acolo unde e plăcut de stat în apă – unde e fundul curat de nisip, ci acolo unde e foarte greu de umblat, foarte riscant – pe fundul stâncos cu crăpături, găuri, lunecuşuri. Să fie întrebaţi pescarii sau mai bine grănicerii de la Năvodari, unde am lucrat mai mult: am refuzat găzduirea în condiţii confortabile în sat, ca să nu pierd timpul cu dus-întors... Dacă aş fi una din acei care caută odihnă la staţiunea Agigea, nu m-aş duce acolo ca să lucrez toamna târziu şi iarna în laborator, fără încălzire, cu ciment pe jos, stând cu mâinile în apă rece şi vârându-mă dezbrăcată în apă rece, cu picioarele goale, în timp ce grănicerul de pe mal stă îmbrăcat cu cojocul“, descria cercetătorul condiţiile vitrege de lucru într-o scrisoare de 37 de pagini fără destinatar şi nedatată.
În replică, administraţia o bombarda cu atacuri meschine. Într-o adresă înaintată la 27 ianuarie 1960 i se aducea la cunoştinţă: „Prin prezenta vă facem cunoscut că avem absolută nevoie de cismele de cauciuc care v-au fost împrumutate din magazia Staţiunii pentru ieşirile pe mare în cursul anului 1959. În consecinţă, sunteţi invitată a le înapoia, deoarece Staţiunea nu mai dispune de alte cisme în stare de a fi utilizate pentru cercetările pe mare şi astfel, acest fel de lucrări neputându-se face, planul tematic nu poate fi adus la îndeplinire. Directorul Staţiunii, Prof. dr. S. Cărăuşu“
Când a fost pensionată, femeii care muncise toată viaţa la Agigea i s-a cerut să predea laboratorul, camera de balanţe şi camera de locuit, cu întregul lor inventar, apoi urma un ultimatum: „Veţi părăsi staţiunea noastră până la data de 21 februarie 1960, seara. Vă veţi prezenta la caseria staţiunii, până la ora plecării, spre a achita suma de 1.037,45 lei, ce reprezintă obligaţiile Dvs. din chirii inclusiv accesorii, calculate până la data de 21 februarie 1960“.
A CERUT AUDIENŢĂ LA ELENA CEAUŞESCU
Dar Maria Celan s-a adresat în nenumărate rânduri şi Elenei Ceauşescu, cerând să fie primită în audienţă, începând cu anul 1979, în încercarea de a salva clădirea staţiunii de cercetări marine dar, mai ales, rezervaţia unică în Europa. „Clădirea de la Agigea nu trebuie dezafectată, ci păstrată şi de acum înainte ca un centru de cercetare marină, de practică a studenţilor din toate universităţile din ţară. Fericit amplasată de profesorul I. Borcea, această clădire este o adevărată oază de linişte şi frumuseţe peisagistică, cu perspective largi şi fericite pentru viitor datorită avantajelor în ceea ce priveşte cercetarea experimentală, care se vor crea odată cu construirea portului nou. Pe lângă staţiunea de la Agigea, a existat şi există o rezervaţie unică în Europa cu vegetaţie specifică de dune marine. Această rezervaţie a stârnit admiraţia tuturor botaniştilor străini care au vizitat-o în trecut. Şi este păcat că nu s-a dus la bun sfârşit crearea şi a unei Grădini Botanice cu flora atât de originală a Dobrogei, începută de Universitatea din Iaşi, cu multă cheltuială şi ale cărei începuturi au fost nimicite fără milă pentru munca depusă şi cheltuielile făcute. Această grădină, odată realizată, ar fi adus acelaşi venit foarte mare, pe care îl aduce acvariul din Constanţa“.
După 1990, personalitatea Mariei Celan a fost recunoscută şi, pe clădirea anexă a Staţiunii biologice marine de la Agigea a fost montată o placă: „Aici a trăit şi a lucrat timp de 30 de ani (1959-1989) conf. dr. Maria Celan, primul cercetător al algelor macrofite din Marea Neagră“. La mormântul ei din cimitirul Agigea, câteodată, se aprinde o lumânare.
Se încarcă comentariile...
