Corina Apostoleanu: „Aşa cum părinţii noştri aveau nevoie de o relaţie pentru o pâine sau pentru o sticlă de lapte, la fel de important era să ai cunoştinţe la librărie“
0
În perioada comunistă, România era o închisoare mai mare, în care partidul şi statul controlau tot, de la naşteri şi hrană până la cărţile pe care aveai voie să le citeşti şi la muzica pe care să o asculţi.
Dacă în anii '70 comunismul din România nu îşi arătase încă faţa hidoasă, iar poporului român nu îi erau interzise micile bucurii occidentale, după numai un deceniu situaţia s-a schimbat radical.
Construirea noii societăţi socialiste multilateral dezvoltate îi lipsea pe copii de dulciuri şi de fructe, pe părinţii lor de muzică bună, de cărţi şi reviste străine, iar pe bunici, de filme. Într-o ţară unde până şi distracţia era controlată, unii au reuşit să ocolească cenzura şi să ofere românilor mici porţii de libertate.
Dr. Corina-Mihaela Apostoleanu, şef serviciu la Biblioteca Judeţeană „Ioan .N. Roman“ din Constanţa, a cunoscut pe propria piele ce înseamnă cenzura culturală. Într-un interviu acordat ziarului „Weekend Adevărul“ ne vorbeşte despre cum funcţiona controlul impus de organele de partid şi de stat.
„Weekend Adevărul“: Povestiţi-ne care era diferenţa dintre anii '70 şi anii '80 din punct de vedere al libertăţii de exprimare.
Corina Apostoleanu: Consider că este o mare diferenţă dintre libertatea anilor '70 şi cea din anii '80. În anii '70 se putea circula în străinătate, se puteau primi burse, în România veneau multe publicaţii străine, românii puteau avea abonamente la presa străină. Este adevărat, cel mai bine se vindea „L'Humanité“, de stânga, fostul ziar al Partidului Comunist Francez. Aş aminti aici şi de publicaţia „Pif“, foarte îndrăgită de copii, care era foarte căutată. În general, era un fel de deschidere a societăţii socialiste. Este posibil ca afirmaţiile mele să fie considerate exagerate, însă micile oaze de normalitate erau importante, mai ales în comparaţie cu ceea ce avea să urmeze.
De ce spuneţi că în anii '80 s-a instaurat cenzura? Cum s-a manifestat controlul?
Vă dau un exemplu personal. Am lucrat în învăţământ, unde am predat limba engleză şi, în afară de materialele didactice strict indicate de şcoală, respectiv manualul, nu prea mai aveai voie să vii la ore cu altceva, spre exemplu cu înregistrări audio care vizau ţara respectivă, pentru că de video nu se punea problema la acea vreme. Dacă profesorul de franceză sau de engleză dorea să-şi atragă elevii şi să le prezinte imagini din ţara respectivă, i se spunea că nu e prea bine pentru că faci propagandă capitalistă. Eu predam engleză şi directorul şcolii mi-a spus că manualul este suficient.
Şi aţi ţinut cont de sfaturile lui?
Nu. Le-am arătat copiilor imagini. Culmea este că mergeam la ore cu unele cărţi care fuseseră publicate în România. Dar au aflat cei din conducerea şcolii şi mi s-a spus că ar fi indicat să nu le mai arăt atâtea imagini din Anglia. De altfel, după 1990, la primele mele vizite în Marea Britanie, m-am gândit adesea la foştii mei elevi cărora le-ar fi plăcut să afle mai multe, pornind de la imaginile din cărţile respective, dar nu aveam atâta informaţie, la momentul respectiv, încât să îi mulţumească. Mă bucur însă că, în ciuda vremii care a trecut, sunt foşti elevi pe care i-am regăsit prin intermediul reţelelor de socializare.
Dr. Corina Apostoleanu
Fondul secret
Cum funcţiona cenzura la nivelul bibliotecilor şi în librării?
La nivelul general al societăţii este cunoscută cenzura din biblioteci. Cărţile autorilor care alegeau să părăsească ţara, sau cele scrise de persoanele a căror prezenţă incomoda, prin atitudinea critică la adresa regimului, treceau într-un fond special, denumit „Fondul S“, care nu era accesibil oricui. Fondul de circulaţie specială conţinea „tipărituri şi alte materiale grafice şi audiovizuale din colecţiile bibliotecilor sau ale unităţilor de anticariat, indiferent de locul şi data apariţiei lor, care contravin principiilor politicii interne şi externe a Partidului Comunist Român şi a Republicii Socialiste România, conţin propagandă împotriva orânduirii socialiste, propagă concepţii fasciste, obscurantiste, fac propagandă şovină sau lezează sentimentele naţionale, îndeamnă la violenţă, denaturează adevărul istorico-ştiinţific, cuprind informaţii false, tendenţioase“.
Poate că, la acel moment, era şi un fel de „legendă“ a acestor fonduri „S“ din biblioteci. Este normal ca oamenii să fi avut curiozitatea să afle ce se putea ascunde în cărţile, revistele şi ziarele la care nu aveau acces, cu toate că cei care erau preocupaţi de cercetare aveau cunoştinţă de multe dintre publicaţii, cel puţin indirect. Era tot o formă de cenzură a cărei motivaţie purta hainele epocii respective. În 1991, când am venit eu la bibliotecă, am descoperit în acest fond mai mulţi autori. Este vorba de scriitori interbelici care publicaseră cărţi cu un conţinut politic sau istoric care nu era pe placul autorităţilor comuniste. Tot în acest fond special erau şi cărţile lui Mircea Dinescu, de exemplu, autor despre care se ştie că era în vizorul autorităţilor. Astăzi pare cu totul ciudat să nu poţi avea acces la unele cărţi sau reviste, din astfel de cauze, dar să nu uităm că forme de limitare a accesului la informaţie au existat în toate epocile.
Şi filmele şi piesele de teatru au fost trecute prin chingile cenzurii...
Da. În 1970 s-a interzis filmul lui Lucian Pintilie, „Reconstituirea“, care „pune într-o lumină defavorabilă anumite organe de stat”, iar piesa lui Iosif Naghiu, „Gluga pe ochi“, e scoasă după 60 de reprezentaţii de la Teatrul Bulandra pentru un „Cristos a înviat“ pronunţat de doi actori pe scenă. În 1972, piesa „Revizorul“ montată de Lucian Pintilie la Teatrul Bulandra, al cărui director era Liviu Ciulei, a fost interzisă după trei reprezentaţii, din pricina asemănării, puse în evidenţă de regizor, a moravurilor din Rusia ţaristă cu cele din societatea ceauşistă. Este demisă şi întreaga conducere administrativă a teatrului, inclusiv secretarul de partid şi protagonistul spectacolului, Toma Caragiu. Liviu Ciulei şi Lucian Pintilie au luat curând calea străinătăţii.
Ce alte titluri aţi mai regăsit în fondul secret?
Pe Gib Mihăescu cu „Rusoaica“. De ce intrase aici? Pentru că, în cartea lui, autorul făcea referire la Basarabia.
Nimeni nu avea acces la Fondul S? Nici cercetătorii, nici cadrele didactice?
Era nevoie de o aprobare specială. Accesul la Fondul S era foarte restrictiv. De regulă, aici erau toate cărţile în care se vorbea de Cadrilater, de Basarabia, de Bucovina, de toate aceste subiecte sensibile. Acestora li se adăuga religia, ca alt exemplu. Desigur, tematica era mult mai vastă şi aproape la orice domeniu se puteau găsi cărţi sau autori care se aflu la Fondul S. Poate că era un jurist sau un medic, ori un artist care nu intra în canoanele societăţii socialiste. În cazul publicaţiilor dobrogene, există o carte foarte interesantă semnată de regretatul istoric Virgil Coman, şi anume „TOMIS: cenzurat“, publicată în anul 2007, care spune povestea acestei reviste, din această perspectivă.
Vânătoarea de cărţi
Ce alte mari diferenţe aţi sesizat între aceşti ani?
În anii '80 nu mai era acea libertate a anilor '70, acea deschidere spre Occident. Este suficient să te uiţi la filmele anilor '70 şi la cele turnate după un deceniu. În primele, încă se mai strecurau nişte simboluri religioase sau imaginea unui preot, sau a unei biserici sau imagini de la practicarea cultului. După un deceniu nu o să mai regăsim astfel de scene în filme. Pentru că nu era permis să apară, să faci aluzie la anumite lucruri. După 1990, când s-au tot reluat filmele româneşti, se putea vedea diferenţa. Era mult mai multă propagandă, cenzura s-a accentuat, dar şi ideea sistemului că orice alunecare spre libertate este periculoasă.
Dar nici cărţile permise nu se găseau la liber, tot timpul, în librării. Aşa cum părinţii noştri aveau nevoie de o „relaţie“ pentru o pâine sau pentru o sticlă de lapte în plus, la fel de important era să ai cunoştinţe şi la librărie.
Da, cărţile bune se dădeau la pachet cu una greu vandabilă, sau cu o cuvântare a tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Îmi aduc aminte că, atunci când a apărut „Cel mai iubit dintre pământeni“ al lui Marin Preda, era o nebunie să pui mâna pe un exemplar. Atunci am fost întrebată ce aş vrea să primesc cadou. Eu am spus că mi-aş dori cartea lui Marin Preda. Aşa am primit cadou prima ediţie şi aproape că nu-ţi mai trebuia nimic. Era o vânătoare şi oamenii chiar erau interesaţi, pentru că era o oază de libertate şi asta. În cărţi se mai strecura o aluzie, o referinţă la istorie şi oamenii simţeau că asta era singura supapă.
Ce alţi autori erau vânaţi de cititori?
Octavian Paler era la mare preţ şi se citea foarte mult, erau lucruri ieşite din cenzură.
„Cenaclul Flacăra reprezenta oaza de libertate“
Colecţie Electrecord
Litoralul era o oază de libertate în România comunistă. Datorită postului estival Radio Vacanţa, turiştii se puteau delecta cu muzica străină în vogă.
Poate că, din acest punct de vedere, litoralul beneficia de o oază de libertate. Pe timpul verii, existenţa postului Radio Vacanţa, care emitea în mai multe limbi străine, era o oază de libertate. Chiar dacă nu se spuneau chestii inedite, erau totuşi limbi străine. Să amintim şi de concursurile de miss cărora, mai apoi, li se spunea concursuri de tinereţe şi frumuseţe, deoarece cuvântul „miss“ suna a Occident şi nu mai era agreat. Tot pe litoral, în discotecile de la Costineşti se auzeau cântece străine. Şi, pentru a-i da Cezarului ce-i al lui, trebuie să spunem că şi Cenaclul „Flacăra“, condus de Adrian Păunescu, adunările de pe stadioane, erau considerate tot o oază de libertate. Aici, treaba este foarte discutabilă. Ca adolescenţi, priveam într-un anumit fel, acum, la maturitate, în cu totul alt fel. S-a spus că Adrian Păunescu se folosea de influenţa pe care o avea şi făcea propagandă pe stadioane, ceea ce e adevărat. Cenaclul „Flacăra“, care reprezenta o adunare foarte mare, însemna şi o libertate de expresie. Odată ce stadionul se ridica în picioare, e clar că era o libertate de expresie, deşi, repet, unele dintre cântece erau de propagandă şi nu pot să neg acest lucru. Pe de altă parte, era şi o puternică amprentă de naţionalism, pentru că în a doua parte a sa, socialismul a avut şi o importantă tendinţă de acest fel. Cenaclul „Flacăra“ constituie un „fenomen“ asupra căruia vor mai fi multă vreme de aici înainte comentarii pro şi contra. Cenaclul „Flacăra“ a fost interzis în vara anului 1985, după ce o furtună izbucnită în Ploieşti, pe al cărui stadion se desfăşura manifestaţia, a produs un scurtcircuit. Atunci au murit cinci oameni şi alte sute au fost răniţi.
Amintiri din Tabăra de la Năvodari
Dacă adolescenţii plângeau să fie lăsaţi la Cenaclul „Flacăra“, copiii voiau în Tabăra de la Năvodari...
Da, la Năvodari, în taberele şcolare, au fost zile de neuitat. Aici veneau foarte mulţi copii pe vară, dar şi foarte mulţi dintre interpreţii care au acum o anumită vârstă. Aş aminti aici pe Vasile Şeicaru, Victor Socaciu, Ştefan Hruşcă, Gabriel Cotabiţă, pe regretatul Mihai Constantinescu. Copiii erau înnebuniţi după Mihai Constantinescu. Când auzeau că vine în tabără artistul cu „O lume minunată“ nu se mai găseau bilete. Tot în tabără obişnuia să vină şi Loredana Groza. Era o senzaţie de libertate. La capătul taberei era un teatru în aer liber, care în prezent este o ruină. Acolo veneau şi cântau marii noştri artişti. Îmi amintesc că se umplea teatrul de vară şi copiii şi adolescenţii cunoşteau pe dinafară toate melodiile şi cântau alături de artiştii de pe scenă. Uneori, copiilor din tabăra de la Năvodari li se dădeau şi filme, dar cele mai gustate erau tot spectacolele de muzică.
Acum, Tabăra de Copii din Năvodari a ajuns o ruină.
Da, este o ruină totul, locul devenind ţinta rechinilor imobiliari. Prieteni de-ai mei din ţară au ţinut neapărat să viziteze locurile unde îşi petreceau vacanţele de vară. Au fost foarte dezamăgiţi. Aproape că le-au dat lacrimile când au văzut ruinele. Nu am intrat în tabără pe intrarea principală, ci dinspre plajă, şi am putut să vedem starea jalnică în care această oază de libertate a ajuns.
Propagandă în vacanţă
În arhive sunt multe fotografii cu şoimi ai patriei sau cu pionieri înălţând steagul tricolor pe plaja de la Năvodari sau care se întrec în diverse jocuri.
Evident, şi tabăra făcea propaganda ei. Erau diferite concursuri, întreceri. Uneori, recitalurile cuprindeau poezii patriotice, versuri ale unor poeţi de curte. Cred că totul este de analizat din ambele puncte de vedere. Nimic nu a fost strict alb sau strict negru. Lucrurile nu pot fi luate la pachet şi nu poţi să spui că această epocă istorică este un punct negru cu totul şi nu găseşti nimic de recuperat. Dar cred că se poate recupera ceva, acele puncte de libertate, care făceau ca negrul să nu fie atât de negru, de care astăzi cu toţii ne aducem aminte. Copiii se bucurau de tabără şi cred că asta conta pentru ei. Privind astăzi către acea epocă, este important să avem luciditatea de a înţelege cum s-au petrecut lucrurile, în funcţie de mecanismul politic şi social care mişca societatea şi să avem înţelepciunea de a obiectiva întâmplările acelor timpuri.
Se încarcă comentariile...
