Alice M. Cantacuzino, prinţesa corespondent de război: Valurile iau forme atât de ciudate, încât îţi vin în minte legende pescăreşti despre sufletul mării
0
Prinţesa Alice M. Cantacuzino a fost scriitoar, dramaturg şi sportivă recunoscută, precum şi corespondent de război, fiind unul dintre reporterii de front din al Doilea Război Mondial.
Prinţesa a efectuat nu mai puţin de patru misiuni, una terestră (întreprinsă în stepa ucraineană, în 1941) şi trei navale (efectuate pe Marea Neagră, în anul 1943), scrie Andreea Atanasiu-Croitoru în revista „Marea noastră“.
Ea şi-a dorit să fie în miezul lucrurilor şi nu oricunde, ci pe apă. A cerut singură să plece şi, din fericire, dorinţa i-a fost îndeplinită, fiind ambarcată pe una din navele Marinei Militare.
Iată un fragment din corepondenţa trimisă de Alice Cantacuzino Strudza în ţară, de pe frontul Mării Negre:
Fiecare marinar are o poreclă
„Era o dimineaţă cu negură şi vânt, când ne-am desprins de cheiul din Constanţa. Cu o clipă înainte îmi pusesem şi eu centura de salvare, fără de care nimeni nu poate părăsi în timp de războiu portul. Vasul nostru avea misiunea să escorteze un transport militar. Constanţa s-a pierdut curând în ceaţa dimineţii de toamnă. În larg, marea părea populată de fantome. Întâi, vântul plânge prin catargul căruia, echipajul vasului nostru, îi spunea „pom de Crăciun”. Apoi, valurile iau, uneori, forme atât de ciudate, încât îţi vin în minte legende vechi pescăreşti despre sufletul mării. Şi, cu toate acestea, nicăieri nu se simt mai bine marinarii decât dincolo de radă, în vâltoarea apelor ...
Comandantul poreclit „Coana Mare” s-a transformat în câteva clipe într-un alt om de cum îl cunoscusem pe uscat. Un moldovean generos, sfătos şi bun camarad, adorat de echipaj, gata oricând să plaseze o vorbă de duh, bun şi îndatoritor, blând şi înţelegător. Dar, de îndată ce nava ajunse în larg, am surprins pe fruntea comandantului o nouă cută. Devenise parcă mai tăcut, mai concentrat, mai sever, atent la cântecul mării, examinând orizontul cu ochii lui de vultur. Ah, dacă toate organismele ar funcţiona cu uşurinţa cu care merge o navă de războiu...
Puţini ştiu că un vas este o lume aparte, un univers mărginit de cei doi pereţi ai navei, în care toţi îşi au locul bine stabilit, reponsabilităţile, drepturile, obligaţiile. Un singur lucru este uniform la toţi: dragostea pentru mare, pentru corabie, pentru ţărmul părăsit, pentru misiunea de îndeplinit... Comandorul zis „Masca neagră” sau „Omul mort din Sanghai” a fost al doilea ofiţer de pe vasul cu care am străbătut Marea Neagră. Un om meticulos, îndrăgostit de maşinării, cu faţa înăsprită de vânt, de ploaie, de mare. Ofiţerul secund, căpitanul Sandu Petrea, poreclit simplu „Domnişoara”, privea ceasuri întregi apele verzui ale mării. Era un tânăr entuziast, foarte calm în momente grele, cu inimă de aur, purtând grija echipajului cu o gingăşie de soră. Locotenentul Coşereanu, zis „Conaşul Costel” era întotdeauna gata la orice, spiritul bun al vasului, dispus să joace chiar bridge la nevoie, ostaş care eliminase de mult, din vocabularul său, cuvântul imposibil.
Gulliver rătăcit
Locotenentul Andrei, apoi aspirantul Florin, zis „Mititelu”, probabil pentru că seamănă cu un Guliver rătăcit printre pitici, admirabil navigator, ofiţer credincios; apoi Ivan Ghica, zis „Tahiteanul”, un diletant care iubeşte marea şi marina cu o pasiune exclusivă, definitivă; locotenentul Buruiană, mare gourmand, dar limitându-şi fantezia culinară la macaroane; locotenent Dorel Teodorescu, zis şi „Pisoiul înecat”, mereu la datorie, iată ofiţerii în familia cărora am petecut câteva zile în mijlocul mării suportând atacurile inamice, navigând printre mine, printre nenumărate primejdii spre ţinta misiunii.
Dacă insist asupra acestor ostaşi o fac pentru că am găsit între marinarii noştri un superb spirit de disciplină, o simplitate emoţionantă în împlinirea datoriei şi dragostea de corabie, o sfidare romantică, aproape copilăroasă, a pericolelor permanente care pândesc viaţa marinarului, o insensibilitate completă la osteneală, la comoditate şi traiu uşor. Sunt veşnic în picioare: în timpul celor 6 zile în care am fost în misiune, echipajul n-a dormit mai mult de 1-2 ore, necunoscând enervarea, cuvintele tari, nemulţumirile. Nu zic niciodată „nu” şi activitatea lor este o continuă afirmare, o neîncetată prezenţă ...
Convoiul se îndreaptă spre răsărit
În prima zi, marea a rămas agitată până la coborârea nopţii. Avioane inamice se roteau din când în când deasupra noastră făcând paza convoiului. Odată cu lăsarea nopţii, vasele au continuat să alunece spre ţintă, fără nici un sgomot, fără nici o lumină. Numai din sala maşinilor se auzea pulsul egal, surd, al turbinei. În camera de navigaţie ofiţerii urmăresc ruta de parcurs, pe hărţi luminate de becuri mici, care se sting automat de îndată ce se deschide uşa. Telegrafistul introduce din când în când ordinele primite dela Forţa Navală printr-o deschizătură măruntă din perete. Vasele sunt jucării oarbe ale undelor telegrafice, care le aruncă dintr-un colţ într-altul al mării, după raţiuni de siguranţă cunoscute numai de Forţă. Într-un târziu, o lumină albă inundă bordul vasului. Să fie rachete ? Nu, e numai luna care îşi picură argintul prin spărtura norilor.
În revărsatul zorilor ajungem în apropierea coastei Crimeii. Ne aflăm într-o zonă periculoasă, care mişună de submarine inamice. Deodată, alarmă aeriană. Avioane la tribord ! ... Ofiţerul cu artileria le recunoaşte însă cu uşurinţă: sunt avioanele noastre de pază, care ies întru întâmpinarea noastră. Abia am trecut însă de E., că o nouă alarmă aeriană mobilizează echipajul. De astă dată sunt trei avioane inamice care se pregătesc să atace convoiul. Tunurile sunt gata de tragere. Aparatele noastre se apropie însă de avioanele ruseşti şi, peste câteva clipe, unul cade în flăcări. Epava pluteşte un minut-două pe apă, apoi dispare înghiţită de valuri.
Sevastopol, oraşul alb
În sfîrşit, apare în zare Sevastopolul. Ne strecurăm în port, pe lângă fortăreaţa Sf. Constantin, distrusă de bombe. Clădirile albe, care ni se păreau din depărtare palate, sunt din apropiere nişte biete case cu acoperişul smuls de explozii, cu interiorul mistuit de incendii... Pe aici a trecut răsboiul. Un răsboiu greu, pe care marinarii noştri l-au trăit etapă cu etapă, clipă cu clipă. Se coboară şalupa şi ne îndreptăm spre oraş. Înainte însă facem bae pe vas şi ne schimbăm rufăria. În timpul mersului, nimeni nu are timp să se dichisească sau să doarmă. Toţi stau la bord, pentru ca, în caz de explozie să ai şansa de a fi aruncat măcar în apă de unde te culeg alţii. Soarta celor surprinşi de explozii în interiorul vasului este îndeobşte tragică.
Dar Sevastopolul, pe care îl admiri din depărtare, cu palatul ţarilor coborând în mare pe nişte scări majestuoase, cu un admirabil fronton doric, împrejmuit pe două aripi de un zid chinezesc, este un oraş al fantomelor, este un oraş al ruinelor. Acostăm la scara amiralilor. Sevastopolul e alb, alb cu tot pârjolul care a trecut peste el. Alături de frontonul doric din marmură, un monument al arhitecturii Rusiei ţariste, clădiri slute, ridicate de bolşevici fără armonie, fără proporţii, fără farmec. Casele vechi sunt fiecare câte un giuvaer. Toate sunt patinate de vreme. Oraşul e pustiu: o cetate a amintirilor.
Bravii din Crimeea
Am întâlnit în Crimeea o lume nouă, necunoscută mie până atunci: ofiţeri inferiori şi trupă, oameni care luptă departe de ţară. Şi nu s-au obosit, nu şi-au pierdut elanul din prima zi, încrederea aceea miraculoasă în forţele lor şi în dreapta ţării. Li-e dor, fireşte, de casă. Dacă îi întrebi, însă, răspund scurt, ostăşeşte: „Tot trebue să ne batem undeva şi preferăm s-o facem în Crimeea, decât în Basarabia...”. Câteodată, adversarul se apropie de trupele acelea dârze, câteodată avioanele ruseşti bombardează nopţi de-a rândul poziţiile româneşti. Totuşi, niciodată panica, descurajarea, teama n-au pus stăpânire pe sufletul bravilor din Crimeea.
Am plecat dintre ei, mândră, liniştită, împăcată“.
Descendenta unei familii cu origini greceşti
Alice M. Cantacuzino, căreia i se spunea „Domniţa”, era descendenta unei familii de boieri bogaţi cu origini greceşti şi rădăcini genealogice în Imperiul Bizantin. S-a născut pe 30 mai 1899, în Bucureşti.
Alice s-a căsătorit în 1923 cu prinţul Mihail Sturdza, de care a divorţat în cele din urmă. Un an mai târziu a participat, la Sinaia, la „Cupa femeilor” la bob, ocupând locul II cu bobul „Fulger”, reprezentând Sport Club Sinaia.
La 4 septembrie 1944, moşia ei de la Floreşti a fost jefuită de armata sovietică „eliberatoare” care a luat cereale, animale, vin şi lucruri de valoare. În aceeaşi lună a devenit preşedinta Consiliului de administraţie la Societatea Anonimă Română „Unirom” care avea ca obiect de activitate importul/exportul şi comerţul în ţară şi străinătate cu orice fel de produse ale solului, precizându-se că locuia în Bucureşti, pe Şoseaua Jianu nr. 24, profesia declarată fiind cea de agricultor.
În anul 1947, Alice şi fratele ei, Constantin („Bâzu”), au reuşit să fugă din ţară la bordul avionului furat de „Bâzu” de la Ana Pauker, ea ajungând apoi în Franţa, unde s-a recăsătorit cu un alt refugiat politic român, maiorul de Vânători de munte, Lupoaie. Alice (Cantacuzino) Sturdza a trăit 80 de ani, trecând în nefiinţă la 21 ianuarie 1979.
Vă mai recomandăm:
Capcanele mării: cum să ne ferim de gropile de sub apă
Se încarcă comentariile...
