Unde se situează România, faţă de alte ţări estice, în efortul de sprijinire a Ucrainei. Explicaţiile unui expert
0
Unii dintre români şi-ar dori ca România să se implice mai activ în Ucraina şi să le livreze ucrainenilor armament greu. Până acum, România a ales o politică echilibrată, fără declaraţii spectaculoase şi agresive, spre deosebire de Polonia sau Ţările Baltice, ceea ce nu e însă pe placul unora.
Dacă unii români critică faptul că Guvernul României pare mai puţin activ, iar sprijinul acordat de ţara noastră Ucrainei e mai puţin consistent decât cel dat de alte ţări din est, expertul în politică externă Oana Popescu-Zamfir prezintă o serie de argumente care arată că România a ales calea echilibrului şi, mai ales, că ţara noastră se bazează mai mult pe fapte şi mai puţin pe declaraţii de tip PR, aşa cum fac alte state.
Totuşi aceasta remarcă o oarecare precauţie a României, iar motivele sunt, spune ea, unele complexe şi ţin şi de natura relaţiilor dintre ţara noastră şi Ucraina, de-a lungul a trei decenii, şi de o serie de factori speciali.
„Văd că se miră lumea că România nu susţine Ucraina cum o fac Polonia, balticii şi alţii. Păi există o explicaţie foarte simplă, formată din două motive (şi jumătate):
1. România se teme de Ucraina. Geopolitic vorbind, Ucraina e o ţară imensă, a doua după Rusia ca mărime în estul Europei, unde suntem şi noi, cu populaţie dublă decât a României, mai mare decât Polonia. Importanţa geostrategică a Ucrainei este uriaşă. Ucraina, de asemenea, a fost o ţară cu care România a avut în general relaţii dificile (printre dispute: statutul minorităţii româneşti din Ucraina, Bucovina de Nord, platoul continental şi rezervele de hidrocarburi din jurul Insulei Şerpilor, canalul Bistroe, creanţele de la combinatul din Krivoi Rog). Ei sunt slavi, au fost mereu în sfera de influenţă rusă sau estică, mai degrabă decât occidentală, spre deosebire de România. Nu le ştim limba, cultura, nu ne cunoaştem între noi, nu am avut relaţii”, explică Oana Popescu-Zamfir într-o postare pe Facebook.
De ce suntem mai rezervaţi
Experta crede că pentru România idealul ar fi o Ucraina ancorată în Europa pe cât posibil - UE/ NATO - deci încorsetată de regulile şi deciziile colective ale acestor organizaţii, ieşită din sfera de influenţă rusă şi dependenţă de Vest), dar nu prea puternică.
„Cu alte cuvinte, nouă ne-ar fi convenit cel mai mult o Ucraina stabilă, angrenată în procesul de aderare la UE (cât să fie monitorizată şi silită să sufere transformări pro-occidentale), un proces care avea să fie de durată, astfel încât chiar şi dacă ajungea şi ea să adere vreodată, să fie puţin probabil să ne depăşească pe noi la toţi indicatorii”, mai afirmă experta.
Astfel, Ucraina ar fi percepută într-o anumită măsură ca un competitor pentru România. „Repet: Ucraina este văzută în mod fundamental de statul român drept un competitor. Noi susţinem extinderea UE, dar nu neapărat în mod grăbit a Ucrainei; susţinem răspunsul la agresiunea Rusiei, dar nu ne convine înarmarea Ucrainei. Mare parte din această atitudine vine din paralizia statului român şi incapacitatea lui de a produce soluţii noi la situaţii noi, de a lucra cu scenarii multiple, de a inova, etc. Aşa că rămânem pe dimensiunile: susţinem răspunsul la agresiunea Rusiei - susţinem refugiaţii - susţinem extinderea UE şi NATO... dar cam atât şi fără eforturi ieşite din comun”, adaugă Oana Popescu-Zamfir.
Oana Popescu-Zamfir conduce un think-tank de politică externă şi analiză strategică. FOTO Arhivă personală
„România ştie la ce se poate aştepta”
Ea crede că în mare măsură diplomaţia română are dreptate în anumite privinţe, chiar dacă nu în totalitate.
„Acestea fiind spuse, diplomaţia română are şi dreptate pe alocuri, chiar în locuri importante, deşi a) se manifestă greşit şi b) confundă analiză pe termen mediu/lung cu cea pe termen scurt: Ucraina chiar e un competitor pentru România, fie că vrem, fie că nu. Ucraina chiar e un stat cu probleme interne mari şi o istorie de relaţii necooperante cu vecinii. Dacă UE tratează Ucraina în mod privilegiat în materie de acces în Uniune doar pentru că e atacată acum de Rusia, face o greşeală fundamentală: printre altele, judecând după experienţe similare în alte locuri pe glob, statele care pătimesc agresiuni externe pe care le resimt ca profund asimetrice şi se simt abandonate/ trădate de comunitatea internaţională, ajung să se comporte oportunist; Ucraina post-conflict va cere mereu Vestului câte ceva (fonduri pentru reconstrucţie, favoruri politice, susţinere a parcursului european), drept compensaţie pentru ce au păţit, fiind în acelaşi timp foarte puţin dispusă să facă reforme sau să se comporte occidental. Vestul a mai făcut greşeli de genul asta, iar România, care a practicat şi ea sportul ăsta, în care trişezi cât poţi şi încerci să ii fraiereşti pe aia de la Bruxelles, ştie la ce să se aştepte. Aşadar: nu e totul greşit. E însă fundamental greşit că ne subsumăm întreagă reacţie acestor elemente, în loc să ne preocupe întâi de toate eficientă în prezent în materie de pushback al Rusiei, luându-ne cât mai multe măsuri, desigur, să nu generăm consecinţe nedorite. Nu e însă atât de grav, nejustificat şi de neiertat pe cât crede toată lumea.”
Polonia, mult PR, acţiune mai puţină
Pe de altă parte, Oana Popescu-Zamfir atrage atenţia că bună parte din sprijinul acordat de Polonia Ucrainei reprezintă acţiuni de PR. În realitate, spune ea, polonezii fac mult mai puţin decât se laudă pentru vecinii ucraineni.
„Citiţi şi presă poloneză, critică la adresa guvernului, şi mai învăţaţi şi voi că polonezii le ştiu foarte bine cu PR-ul şi cu spectacolul. Mers la Kiev, făcut paradă, promis avioane (în public, nu aşa, oricum)... În realitate Varşovia face mult mai puţin decât pare, dacă te iei după poze. Nu va mai duceţi pe fente, cum s-ar zice, că sunt multe”, explică Oana Popescu-Zamfir.
Ea explică şi că Ucraina nu a reprezentat niciodată o prioritate pentru România, care s-a uitat de fiecare dată în Vest şi mai puţin spre ţările slave din Est şi Nord-Est. În plus, România dă dovadă şi de o anumită pasivitate şi preferă să se limiteze la cerinţele NATO.
„2. Prioritatea noastră e în general stabilitatea regională, coeziunea Vestului, etc., dar nu considerăm că în mod particular Ucraina în sine e prioritatea României. A fost dintotdeauna o prioritate pentru Polonia cum e Moldova pentru noi, au cu totul altă relaţie, iar noi nu avem şi nu considerăm că e cazul să avem iniţiativa, imaginaţie, viziune, capacitate, pe subiectul asta. Mai mult nu prea putem, pentru că atât ne ţin resursele (administrative, umane, financiare) şi nici nu considerăm că e cazul să ne întrebuinţăm în plus - o fac alţii, bravo lor. Noi executăm tot ce se decide în materie de securitate regională, dar nu iniţiem, nu facem eforturi peste ce ni se cere”, mai spune ea.
În opinia Oanei Popescu-Zamfir, autorităţile române nu sunt chiar încântate de ideea ca România să devină o ţară de destinaţie pentru refugiaţi. Asta şi pentru că resursele României sunt reduse, iar factorul financiar nu este de neglijat.
„În materie de persoane în mişcare (people on the move; refugiaţi, migranţi, etc.), am mers mereu pe varianta minimei rezistenţe. Pentru că nu avem un plan pentru aşa ceva şi nici chef să facem unul, pentru că riscăm să ne destabilizeze un flux masiv, din moment ce noi nu avem un plan, pentru că nu ştim să gestionăm relaţiile cu societatea, că să preîntâmpinăm efecte nedorite, etc. Şi n-am avut niciodată o abordare de politică externă şi securitate bazate pe dimensiunea umanitară”, mai spune aceasta.
Concluzia expertei
Concluzia expertei este una dură: România nu ştie să fie proactivă. Pe de altă parte, autorităţile române au şi dreptate, în mare măsură, atunci când nu intră în „concurenţă” cu alte ţări şi nu se manifestă zgomotos şi evită să se laude cu sprijinul dat Ucrainei.
„Deci: nu ne duce capul mai mult, ceea ce e nasol, nu suntem proactivi, aşteptăm să ni se spună ce să facem. Dar nu totul e concurs de frumuseţe, nu tot ce fac alţii ar trebui să facem şi noi, e adevărat că avem o manie a omertei maladivă şi antidemocratică, dar nici nu trebuie spus totul în public, există şi motive justificate de a nu ne comporta în relaţie cu Ucraina precum Polonia şi balticii. LE: pe principiul “trust me, I’m an expert”, fac o aroganţă şi pun şi poză care arată că mă ocup de asta de prin 2002-2003, spre deosebire de cei care au descoperit Ucraina acum vreo 55 de zile”, a încheiat Oana Popescu-Zamfir.
Cine e Oana Popescu-Zamfir
Fost consilier pentru politică externă al Preşedintelui Senatului României între 2009 şi 2011 şi director de program al Institutului Aspen România, Oana Popescu-Zamfir este analist politic şi expert în politică internaţională. Ea are studii şi specializări la două dintre cele mai prestigioase universităţi americane, Yale şi Harvard.
A fost director de Programe al Institutului Aspen România şi senior editor al ediţiei române a Foreign Policy, iar la începutul carierei a fost jurnalist de politică externă şi europeană şi a lucrat din Afganistan, Kosovo sau Orientul Mijlociu până în SUA şi Bruxelles, unde a acoperit aderarea României la NATO, respectiv la UE. În prezent, Oana Popescu Zamfir este director şi fondator al unui think-tank de politică externă şi analiză strategică, dar şi consultant în proiecte internaţionale, lector, cercetător şi autor în domeniu.
Vă mai recomandăm şi:
Thierry Wolton, istoric: „Putin este victima propriei dictaturi“ INTERVIU
Se încarcă comentariile...
