Deceniul asasinatelor în România. Doi şefi de Guvern au fost omorâţi în şase ani
0
Asasinatele politice au bântuit prima jumătate a secolului al XX-lea în România. Toţi cei care deveneau incomozi unei mişcări ideologice sau unui regim erau îndepărtaţi brutal cu demonstraţii de forţă şocante pentru contemporani. Patru dintre acestea au rămas celebre în istorie.
România deceniului al treilea, dar şi a începutului celui de-al patrulea a fost martora unor prefaceri ideologice şi politice care au marcat societatea românească. În această perioadă, România a fost zguduită de patru asasinate politice care au şocat opinia publică.
Extremismul, îndepărtarea fizică, brutală a oponenţilor politici devenise o modă a deceniului iar victime i-au căzut patru dintre personalităţile politice ale momentului, inclusiv doi şefi ai Guvernului aflaţi în exercitarea funcţiei. Asasinatele au fost, în majoritatea cazurilor, urmate de răzbunări crunte sau represalii, care au contribuit şi mai mult la turbulenţele politice şi sociale ale României interbelice.
Gara, ministrul şi ucigaşii
Seria asasinatelor politice din România anilor 30 a fost deschisă de uciderea primului ministru Ion Gheorghe Duca, în gara de la Sinaia. Asasinatul a şocat România, mai ales prin faptul că un şef al Guvernului a fost omorât public, de ucigaşi care au acţionat nestingherit. Evenimentele au avut loc în anul 1933. Mai precis pe 30 decembrie 1933, pe un peron al gării de la Sinaia. Ion Gheorghe Duca era vizat de mai mult timp de membrii Mişcării Legionare.
I.G. Duca era unul dintre cei mai de vază membrii ai Partidului Naţional Liberal şi un politician abil, cu experienţă. Provenea dintr-o familie importantă, avea o educaţie solidă iar în 1908 era deja deputat în Parlamentul României. Până în 1933 a mai fost de două ori ministru, inclusiv Ministru de Externe. Acesta a fost numit prim-ministru în noiembrie 1933, cu doar o lună înainte de a fi ucis. Cel care l-a propus a fost regele Carol al II-lea, având ca principală misiune organizarea alegerilor. I.G. Duca a dorit anihilarea Mişcării Legionare, considerând-o o organizaţie extremistă şi un pericol la adresa monarhiei constituţionale din România. A depus toate eforturile pentru a dezarticula această mişcare şi totodată de a împiedica participarea Gărzii de Fier, la alegerile din decembrie.
Drept răspuns în sânul Mişcării Legionare a fost constituită o ”brigadă a morţii” formată din Nicolae Constantinescu, Doru Belimace şi Ioan Caranica, numiţi şi Nicadori, după iniţialele numelor. Aceştia aveau misiunea de a-l ucide pe primul-ministru. Asasinatul a fost plănuit, iar ucigaşii au călătorit cu şeful Guvernuluo în acelaşi tren către Sinaia, acolo unde primul-ministru era convocat de regele Carol al II lea, la o întâlnire.
La finalul zilei de 30 decembrie 1933, I.G. Duca urma să plece cu trenul înapoi la Bucureşti. După ce a terminat vizita la Peleş, a plecat la gară. Aici era deja aşteptat. Când s-ar fi pregătit să urce în tren, asasinii ar fi trebuit să acţioneze. Trenul a întârziat cu o oră şi a fost cât pe ce ca Nicadorii să renunţe la plan. În cele din urmă au atacat când primul-ministru a plecat către trenul staţionat în gară.
Prima dată o petardă a explodat în faţa primului-ministru, iar Nicadorii au deschis focul. I.G. Duca a murit cu cinci gloanţe trase în ceafă de la distanţă mică. Imediat după atac, ucigaşii au fost prinşi şi pedepsiţi exemplar. Asasinii au fost condamnaţi la muncă silnică, iar în România a fost decretată starea de asediu şi cenzura pe o perioadă de şase luni.
Corneliu Zelea Codreanu, liderul Gărzii de Fier, a negat orice implicare în asasinarea primului-ministru. Ciudat este faptul că regele Carol al II lea, primise o notă informativă prin care era înştiinţat de faptul că I.G. Duca urma să fie asasinat. Nu l-a avertizat pe primul-ministru şi nici nu a luat vreo măsură de siguranţă.
O evadare fatală, cu cântec
După numai şase ani, de la uciderea lui I.G. Duca avea să vină şi rândul şefului Mişcării Legionare să-i împărtăşească soarta. Corneliu Zelea Codreanu era un lider foarte carismatic care reuşise să transforme mişcarea sa de extremă dreaptă într-o organizaţie foarte populară mai ales în rândurile studenţilor, intelectualilor şi chiar a ţăranilor.
În anii '30, într-o România în care naţionalismul şi anti-semitismul înflorise, Mişcarea Legionară şi Corneliu Zelea Codreanu a câştigat teren considerabil. Inclusiv în zona politică. Numărul tot mai mare de membrii ai Mişcării Legionare a făcut ca în 1933, autorităţile, mai ales prin eforturile lui I.G. Duca, să împiedice participarea la alegeri a Gărzii de Fier. Duca a plătit cu viaţa acest demers, iar Garda îşi arătase deja colţii şi faptul că deţinea membrii suficient de fanatici pentru a-i pedepsi pe toţi cei care încercau să i se opună.
În 1937, Garda de Fier, prin partidul lor, a participat la alegeri şi au obţinut un scor care a băgat în sperieţi toată clasa politică românească. A reuşit să obţină 15,81% dintre voturi, fiind al treilea partid ca număr de votanţi în Regatul României, legionarii beneficiind de nu mai puţin de 66 de mandate. Codreanu era văzut de asemenea ca un personaj extremist, periculos, cu legături în Germania Nazistă. Odată cu succesul său electoral, soarta i-a fost pecetluită. Specialiştii spun că cei care i-au decis soarta a fost regele Carol al II-lea şi oamenii din camarila sa, o parte afectaţi de discursurile dar şi de ascensiunea Mişcării Legionare. Cei care au pus la punct în detaliu înlăturarea lui Codreanu au fost mai ales regele Carol al II-lea şi Armand Călinescu, pe atunci ministru de Interne.
La toată povestea ar fi contribuit şi istoricul şi omul politic Nicolae Iorga, un apropiat al regelui Carol al II-lea. De fapt, totul a început de la un conflinct între Codreanu şi Iorga. La aceea vreme, Nicolae Iorga era consilierul lui Carol al II-lea şi criticase iniţiativa lui Codreanu de a deschide un comerţ legionar ca alternativă la comerţul practicat de străini în România.
Codreanu reacţionează şi îi trimite o scrisoare. ”Din marginile puterilor mele omeneşti, cu care te-am respectat, îţi strig: <Eşti un incorect. Eşti un necinstit sufleteşte>. Datoria elementară a unui om corect este să se informeze şi la omul pe care îl judecă, nu numai la agenţii mincinoşi ai domnului Armand Călinescu (care lansaseră ieri pe piaţă că 16 echipe sub conducerea lui Alexandru Cantacuzino vor să-l omoare pe d-sa.)”, se arată într-un fragment din scrisoarea trimisă de Codreanu lui Iorga.
Istoricul se simte lezat de cele scrise de liderul legionar şi îl dă în judecată. Era momentul prielnic pentru Armand Călinescu să intervină.
Deşi Codreanu este condamnat iniţial la numai şase luni de închisoare corecţionale pentru ultraj, la intervenţia ministrului de interne mai apare un dosar cu noi acuzaţii. Mai precis, Codreanu este judecat şi pentru trădare. ”Din ordinul aceluiaşi sanguinar Ministru de Interne (care, depăşindu-şi atribuţiile, a redactat personal actul de punere sub acuzare şi în plus, a stabilit personal pedepsele- 6 luni închisoare corecţională şi respectiv 10 ani de muncă silnică), în mai acelaşi an”, scria Radu Dan Vlad, în ”Procesele Lui Corneliu Zelea Codreanu (1938)”.
Codreanu era însă sprijinit de nemţi, iar Carol al II-lea a resimţit curând presiunile germane de achitare a lui Codreanu. În acest context s-a hotărât eliminarea definitivă a liderului Mişcării Legionare. „Asta înseamnă că va trebuie să rejudecăm procesul lui Codreanu să-l punem în libertate şi cu popularitatea lui, în două, trei luni ajuge la guvernare”, mărturisea Armand Călinescu.
În acel moment la ordinele lui Carol al II lea şi ale ministrului de interne s-a pus la cale asasinarea lui Codreanu.
Pe 30 noiembrie 1938, Corneliu Zelea Codreanu şi încă 13 legionari printre care şi Nicadorii dar şi Decemvirii erau duşi cu duba Jandarmeriei de la Râmnicu Sărat la Bucureşti. La un moment dat în localitatea ilfoveană Tâncăbeşti, la marginea unui câmp, jandarmii opresc vehiculul şi îi coboară pe deţinuţi spunându-le că este o pauză de care pot să profite.
În doar câteva minute, Codreanu şi ceilalţi legionari zăceau morţi la marginea şanţului.
Versiunea oficială a oamenilor legii a fost că legionarii împreună cu liderul lor au încercat să fugă pe câmp, fiind împuşcaţi pentru a preveni o evadare.
”În noaptea de 29–30 noiembrie a.c. s-a făcut un transfer de condamnaţi de la închisoarea R. Sărat la Bucureşti–Jilava. În dreptul pădurii ce corespunde km 30 de pe şoseaua Ploieşti–Bucureşti, pe la orele 5, automobilele au fost atacate cu împuşcături de necunoscuţi care au dispărut şi în acel moment, transferaţii, profitând de faptul că transportul se făcea în automobile Brek tip jandarmi, deschise şi pe timp de noapte şi ceaţă densă, au sărit din maşini, îndreptându-se cu vădită intenţie de a dispare în pădure. Jandarmii, după somaţiile legale, au făcut uz de armă. Au fost împuşcaţi: Corneliu Zelea Codreanu, condamnat la zece ani muncă silnică şi şase ani interdicţie. Constantinescu Nicolae, Caranica Ion, Belimace Doru, autorii asasinatului comis asupra lui I.Gh. Duca, condamnaţi la muncă silnică pe viaţă. Caratănase Ion, Bozântan Iosif, Curcă Ştefan, Pele Ioan, State Gh. Ioan, Atanasiu Ioan, Bogdan Gavrilă, Vlad Radu, autorii asasinatului comis asupra lui Mihail Stelescu, condamnaţi la muncă silnică pe viaţă. Georgescu Ştefan, Trandafir Ioan, condamnaţi la câte zece ani muncă zilnică, pentru asasinat asupra lui Stelescu”, se arăta într-un document emis de Parchetul Militar la data de 30 noiembrie 1938.
Al doilea ministru în şase ani
Uciderea lui Codreanu avea să fie răzbunată de legionari. Iar victima avea să-i cadă Armand Călinescu, devenit între timp şef al Guvernului. Era al doilea prim-ministru asasinat în numai şase ani, în România interbelică. Pe 7 martie 1939, Carol al II-lea îl numeşte pe Armand Călinescu preşedinte al Consiliului de Miniştri, adică prim-ministru.
Nu era niciun secret că Mişcarea Legionară îl viza pe Armand Călinescu. Mai mult decât atât, circulau zvonuri că noul prim-ministru s-ar fi înţeles cu Marea Britanie pentru distrugerea câmpurilor petroliere din Valea Prahovei în cazul unei invazii germane. A fost folosită ca pretext pe lângă motivul răzbunării, de către legionari.
Asasinatul a avut loc pe 21 septembrie 1939. În jurul orei 14.00, Armand Călinescu se afla la Ministerul Apărării pentru o întrunire. După ce termină discuţiile pleacă cu maşina către casă, dus de şoferul personal. La intersecţia străzii Barbu Ştirbey cu Podul Cotroceni, maşina este blocată de o căruţă. În câteva clipe, din spate, maşina în care se afla Armand Călinescu este lovită brutal de un alt autoturism.
Armand Călinescu coboară să vadă ce se întâmplă. În acel moment este împuşcat de 8 legionari. Moare pe loc.
Legionarii s-au dus la Radiodifuziune şi au încercat să anunţe asasinatul ameninţând angajaţii cu pistoalele. Fără ca legionarii să-şi dea seama unul dintre anagajţi a decuplat transmiţătorul iar tramisia a eşuat. Legionarii au fost prinşi imediat.
Autorul atentatului a fost avocatul Dumitru ”Miti” Dumitrescu. Acesta a fost însoţit în ”echipa morţii” de tinerii studenţi, Popescu Traian, student anul IV la Drept, Moldovenu Ion, student la Politehnica, Ionescu R. Ion, student la Drept, Popescu Cezar şi Vasiliu Ion, desenator.
Represaliile împotriva legionarilor au fost crunte. Carol al II-lea a declanţat un val de execuţii fără precedent. Participanţii la asasinat au fost executaţi în plină stradă, iar în fiecare judeţ au fost omorâţi câte 3 lideri legionari. Cadavrele au fost lăsate mai multe zile întinse pe caldarâm, în mijlocul străzii.
Sfârşitul cumplit al unui mare om de cultură
Ultimul mare asasinat al unui deceniu nebun a fost uciderea lui Nicolae Iorga, marele de om cultură român. Dacă în domeniul istoriei, mai ales, Nicolae Iorga a fost considerat un geniu, în politică nu a impresionat deloc, ba chiar a fost criticat pentru alegerile făcute. Mai ales prin faptul că a fost om de încredere al lui Carol al II-lea.
”Iritabil, autoritar, dominator, domnul Iorga nu rabdă în jurul său nici talentul, nici independenţa caracterului, nici măcar demnitatea omenească, meritând, prin atâtea calităţi remarcabile, să fie înconjurat de alţi oameni, el s-a mulţumit cu mediocritatea sau inocenţa”, spunea Eugen Lovinescu în ”Memorii”.
Tot în politică şi-a făcut şi cei mai mari duşmani. De alfel, de la politică avea să i se tragă şi moartea. Mai precis şi-a pus în cârcă Mişcarea Legionară. Cât timp a fost consilier personal al lui Carol al II-lea, Nicolae Iorga a intrat în conflict cu Corneliu Zelea Codreanu.
În 1938, Nicolae Iorga a început să publice o serie de articole critice la adresa Mişcării Legionare. Scria în ziarul său ”Neamul Românesc” şi ataca ideea de comerţ legionar. Mai mult decât atât, prin influenţa pe care o avea, Iorga a reuşit să închidă cantinele legionare de la Obor şi Liceul ”Sântul Lazăr”, din Bucureşti. Academicianul Iorga argumenta că, ”printre blide şi pistoale”, legionarii pregăteau o revoluţie împotriva statului de drept.
Totul a culminat cu răspunsul acid al lui Codreanu, plângerea lui Iorga şi condamnarea liderului Mişcării Legionare. Codreanu sfârşeşte asasinat în drum spre Jilava, iar legionarii îl trec pe răboj ca unul dintre autori alături de Armand Călinescu şi Carol al II lea. În septembrie 1939 este asasinat Armand Călinescu. Era evident că urma să vină şi rândul lui Iorga.
Şi asta în condiţiile în care regele abdică, puterea ajunge în mâinile lui Antonescu care ajunge să conducă alături de legionari în ceea ce a purtat numele de Statul Naţional Legionar.
În anul 1940, Iorga avea 69 de ani, se pensionase şi s-a retras la vila sa din Sinaia. Odată cu proclamarea Statului Naţional Legionar era clar că trebuia să dispară din viaţa publică. Pe 27 noiembrie 1940, Iorga se afla la Sinaia. La ora 17.30, un grup de şapte bărbaţi în haine de piele, recomandându-se ca fiind de la Poliţia Legionară au intrat peste academician în casă.
”Stăteam în birou în odaia mea, în vila de la Sinaia şi scriam, au intrat 3 persoane care au barat uşa şi circa 4 sau 5 persoane erau în odaia alăturată. Unul din indivizi mi-a spus că sunt Poliţia Legionară a Capitalei, că au venit să-l ia pe dl. profesor Iorga pentru interogatoriu. Le-am spus că domnul profesor este bolnav. Au răspuns miraţi: «Bolnav?» şi atunci m-au dat deoparte. Eu am rămas în camera mea”, preciza Ecaterina Iorga, soţia academicianului, mărturie citată de profesorul Stănescu în ziarul ”Telegrama.
Alina Iorga, fiica profesorului, venită de la o plimbare cu câinele, îşi vede tatăl încadrat de şapte inşi cu vârste cuprinse între 30 şi 35 de ani - cum avea să mărturisească. Pleacă cu maşina.
Fiul lui Nicolae Iorga sună ulterior la Bucureşti pentru a vorbi cu Mihai Antonescu. Nu-i răspunde. Era prea târziu, Iorga a fost omorât în aceea noapte.
„Dimineaţa, la orele 07.15, s-a găsit cadavrul profesorului Nicolae Iorga, pe moşia domnului Radovici, din marginea de est a comunei Strejnic, judeţul Prahova. Maiorul Bratu Aurel, la ordinul subsemnatului, s-a transportat la faţa locului şi a ridicat cadavrul cu o camionetă a Prefecturii judeţului Prahova, fiind transportat la Bucureşti şi predat familiei”, se arăta în raportul numărul 2024 din 29 noiembrie 1940, al locotenentului colonel Alexandru Ionescu, adresat Prefecturii din Prahova.
Datele oficiale arată că Iorga a fost ucis prin împuşcare la 15 metri de carosabil, în pădure. Nouă tuburi de cartuşe au fost găsite la faţa locului.
Cercetările privind moartea istoricului au început, dar într-un ritm lent şi fără niciun folos. Era de înţeles. Legionarii erau la putere. Abia după înăbuşirea Rebeliunii Legionare şi gonirea acestora de către Ioan Antonescu, după 23 ianuarie 1941, au început cu adevărat anchetarea cazului.
Autorii erau Traian Boeru, Teodor Dacu, Ion Tucanu, Ştefan Cojocaru, Ştefan Iacobuţă, Gheorghe Cârciumaru, Paul Cojocaru. Era studenţi, ingineri, avocaţi şi majoritatea locuiau în Ploieşti.
Cei mai mulţi au fugit din ţară scăpând de pedeapsă.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole:
Se încarcă comentariile...
