Cum arăta interiorul vechilor case țărănești din Maramureș. Regulile stricte după care se construiau
0Vechile case tradiționale din satul maramureșean nu seamănă cu vilele pompoase de azi, acoperite cu țiglă metalică, cu geamuri termopane și cu balustradă de inox. Erau construite în totalitate din lemn și acoperite cu paie, care puteau să țină zeci de ani.
Vechile case erau construite chiar de către proprietar, din lemnul pe care îl tăia din pădure, alături de ajutoarele lui, care erau în general rude ori vecini.
Se spune că în trecut, tânărul care voia să-și construiască o casă mergea la pădure să taie lemnul doar când era lună nouă. Probabil fără să fie conștienți de asta, atunci când e lună nouă, lemnul, ca și plantele în general, au mai puțină sevă. Astfel, lemnul se usca mai usor.
Exista și o rugăciune pe care o spuneau înainte de a-l tăia, un fel de a-și cere iertare pădurii că îi va lua un lemn care, în general, era un stejar.
Dar nu doar casa tradițională era din lemn și era construită de bărbatul casei. Absolut toate obiectele din casă erau din lemn și era sarcina bărbatului să le confecționeze. Așa cum sarcina femeii era să se ocupe de realizarea țesăturilor necesare în interior sau a îmbrăcămintei, pe lângă prepararea hranei.
Casele țărănești erau acoperite cu paie, care țineau chiar și 50 de ani. Explicația este aceea că paiele, tăiate manual, cu secera, nu se zdrobeau, se păstrau intacte mulți ani, astfel că nu se deteriorau atât de repede ca și cele tăiate astăzi, cu ajutorul utilajelor.
Esteticul și practicul, armonie perfectă
Interiorul vechilor case era în general același, compus din trei încăperi, spune muzeografa Janeta Ciocan, de la Muzeul Satului, din Baia Mare. „În casa tradiţională, unde trebuiau rezolvate atât problemele legate de prepararea hranei cât şi a adăpostului pentru toţi membrii familiei, fiecare centimetru pătrat era folosit. Dar ceea ce este esenţial, nici o secundă nu a fost pierdut din vedere esteticul. Dacă ne referim la casa tradiţională din zonele etnografice studiate, putem afirma că aici găsim un echilibru perfect între practic şi estetic”, spune ea.
Casele țărănești, mai spune muzeografa, aloca 65% locuirii familiei, restul fiind rezervat pentru depozitare. Însă spațiul de locuit este separat, o parte este încăperea în care se locuiește efectiv, iar o altă parte este spațiul de reprezentare. Acest spațiu era numit în termeni populari „casa curată”, adică încăperea în care nu se dormea, nu se gătea și nu era încălzită.
Muzeografa mai spune că indiferent câte camere ar fi avut o casă tradițională, fiecare cameră era denumită „casă”. Expresia „casa cea mare” sau „ceie casă” desemna, de fapt, cealaltă încăpere, camera mare, care servea pentru depozitarea zestrei fetei de măritat sau etalarea bunurilor.
Cuptorul, așezat întotdeauna în partea dreaptă
Camera în care se locuia avea cuptor, care era dispus întotdeauna pe partea dreaptă, la intrarea în cameră. „Sunt foarte rare casele care să aibă, atunci când intri, cuptorul pe stânga. De obicei este pe dreapta. Pentru că întotdeauna, casa era așezată în așa fel încât să stea cu fața la soare, iar cuptorul este întodeauna pe peretele din spate, peretele nordic, practic. Depinde cum era așezată casa în gospodărie, dar mai rar erau așezate în așa fel încât să vină spatele casei pe partea dreaptă”, explică etnografa.
Potrivit ei, indiferent câte camere ar fi avut casa tradițională, toate erau numite „case”, nu camere. „Vorbim de casele cu maxim trei încăperi: tindă (acel hol de la intrare, dispus pe mijlocul casei), casa de locuit și cămara. Însă, după ce se schimbă planimetria, indiferent câte camere va avea casa, ele se vor numi „case”. Casa curată și casa de locuit”,mai explică muzeografa.
Două spații separate în camera de locuit
Camera de locuit din casa tradițională este împărțită în două, separată de o grindă principală, numită „meșter grindă”.
„Meșter grinda este elementul cel mai important al construcției, Practic, ea ține casa în picioare. Bineînțeles că și îmbinările de la colțuri, dar meșter grinda prinde toți pereții laterali ai casei”, mai explică muzeografa.
De obicei, mai arată ea, pe această grindă întâlnim tot felul de inscripții. Acestea pot fi semnătura meșterului care a realizat-o, o cruce este întâlnită foarte frecvent, dar uneori mai sunt notate date importante din viața familiei.
„Putem afla cine a făcut casa tradițională, cine e proprietarul și cine a scris. Pentru că nu toți erau știutori de carte”, completează Janeta Ciocan.
Spațiul faptelor de viață
Cele două părți ale camerei de locuit au destinații precise. „Etnologul Mihai Dăncuş împarte spaţiul casei de locuit în cel al faptelor de viaţă şi cel al faptelor de ritual”, mai spune ea.
„Spațiu faptelor de viață înseamnă cuptorul și patul. Pentru că cuptorul este locul în care femeia era stăpâna de necontestat. Ea diriguia. Patul este în spațiul de viață pentru că e considerat locul în care te naști, în care se consumă căsătoria și în care mori”, mai explică muzeografa despre împărțirea spațiului în vechile case țărănești.
Tot în spaţiul faptelor de viaţă se întâlneşte şi leagănul, întodeauna aşezat lângă patul mare. Astfel, mama are posibilitatea să-l adoarmă mai ușor, în timp ce face diferite treburi gospodărești.
„În nordul Transilvaniei se întâlnesc două tipuri de leagăne: agăţate de grindă şi aşezate pe podea. Leagănele agăţate de grindă sunt specifice Ţării Maramureşului, ele sunt realizate din lemn de esenţă moale, pentru că trebuie să fie uşoare. Leagănele se iau din grindă când mama trebuie să părăsească locuinţa şi sunt purtate pe umăr, astfel ea nu se desparte de copil nici o clipă”, mai explică muzeografa.
Spațiul faptelor de ritual
Pe de altă parte, în spațiul faptelor de ritual din casele țărănești se afla masa, scaunele și un set de cuiere, care nu au rol de a susține hainele, ci au un rol strict decorativ. „Pe ele nu vor sta decât cancee sau ștergări”, mai spune ea. „Foarte multe sunt încărcate de ornamente care se transformă într-un limbaj, dacă învățăm să-l citim”, completează ea.
Cuierele sunt dispuse deasupra ferestrelor casei, paralel cu laviţele. Sunt utilizate pentru expunerea unor obiecte ceramice decorative, a unor piese textile cu rol decorative şi a icoanelor pe lemn.
Masa are un rol deosebit în cele trei momente ale veții omului: naștere, nuntă, moarte. Pe de altă parte, în toate sărbătorile, membrii familiei vor fi așezați cu toții la această masă.
„La naștere, copilul după botez, era pus pe masă. După ce moașa îl punea pe masă, tatăl venea să-l ridice, prin gestul respectiv recunoscând paternitatea. Este obicei roman. Astfel, este recunoscut și este introdus în familie”, explică ea.
De asemenea, mai spune ea, la nuntă, masa este foarte importantă: „Întotdeauna, mireasa îi așteaptă pe cei care o vor duce la biserică, în casă. E așezată după masă.”
Dar masa este utilizată și la înmormântare. În trecut, defunctul era așezat jos, pe pământ, după ce murea. „Însă după ce era gata sicriul - care era făcut de bărbații familiei, pe vremea când nu găseau sicrie la magazin – defunctul era așezat pe masă, în sicriu. Mergeau în pădure, tăiau copacul, acolo făceau sicriul și veneau cu el acasă. Până atunci, mortul stătea întins pe pământ”, explică ea.
Lada de zestre nu se arunca
Laviţele sunt piesele de mobilier cele mai vechi la vechile case, păstrate în formele originale până în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. „În vremurile vechi, laviţele erau piese fixe, construite o dată cu casa şi ocupau de obicei trei pereţi. Apariţia patului nu a dus la eliminarea laviţelor din locuinţă, doi pereţi păstrând aceste piese de mobilier. În primă fază, acestea erau fixate în perete. Dar cu timpul, ele au devenit piese independente, fixate în pământ pe patru picioare sau pe picioare din scânduri”, mai explică muzeografa.
Începând cu a doua parte a secolului al XIX-lea, mai spune ea, laviţele simple sunt înlocuite de laviţele cu spătar: „Spătarul avea rolul de a înlocui covoarele care îmbrăcau peretele din spatele lor. Laviţele cu spătar erau confecţionate de meşteri specializaţi, în sistem dulgheresc, la acestea apărând şi decorarea spătarului, dar fără a excela în elemente senzaţionale”, mai arată ea despre casele țărănești.
Lada de zestre este, de asemenea, foarte importantă. „Un lucru foarte interesant pe care l-am descoperit în cercetările mele este acela că lada de zestre nu se arunca. Nu mai știau a cui este, dar o găseai prin pod, folosită ca recipient. Nu o băgau pe foc. Lada de zestre era cea cu care venea de obicei fata și era spațiu pentru depozitat țesăturile. Dar, dacă venea băiatul de ginere, venea el cu lada de zestre. Se întâmpla mai rar la noi”, mai arată muzeografa.
Scaunele, obiect de mobilier modern
Scaunele sunt piese de mobilier apărute târziu în casele țărănești din Transilvania, abia în secolul al XIX-lea. Sunt două tipuri de scaune, unul scund, fără spătar, cu trei sau patru picioare care era cel mai des întâlnit, și unul cu spătar, înalt.
Primele sunt folosite pentru diferite treburi în casă şi le întâlnim mai ales în jurul vetrei. Unele dintre ele au la mijloc o gaură în care se fixează furca de tors, şi sunt utile atunci când gospodina, aşezată pe laviţa cuptorului, putea toarce şi în acelaşi timp putea supraveghea mâncarea aflată pe foc. Sau în nopţile lungi de iarnă, când focul din vatră era singura sursă de lumină din încăpere putea să-şi prelungească munca legată de tors.
Scaunele înalte cu spătar au apărut pe filiera European Centrală și se găsesc în jurul mesei, mai spune muzeografa.
Toate obiectele din casă, realizate din lemn
De asemenea, în casă toate obiectele folosite erau din lemn: tacâmuri, scaune, pecetare, sărăriță, covată (cadă mică), recipiente pentru păstrarea diferitelor alimente sau vase în care se frământa aluatul ori clești pentru spart nuci. Furca de tors, fusul, războiul de țesut sau vârtelnița (dispozitiv pentru transformarea unui scul de lână în ghem), toate erau obiecte folosite de femei pentru obținerea țesăturilor și toate erau realizate din lemn.
Pecetarele erau folosite în satul tradiţional pentru ritualul sacralizării pâinii. Deşi sunt întâlnite în toate zonele etnografice cele create în Ţara Maramureşului sunt adevărte opere de artă după cum afirmă toţi cercetătorii care le-au studiat. Realizate de meşteri lemnari sau de simpli gospodari pricepuți, pecetarele sunt „produsul lumii ţărăneşti şi, ca atare, purtătoare ale gândirii arhetipale manifestă aici”, citează Janeta Ciocan.
Mai mult, muzeografa mai amintește că geamurile pe care le vedem azi la casele vechi din lemn nu au fost întotdeauna așa. Înainte de a avea acces la geamurile din sticlă, țăranii făcea fereste foarte mici, care arătau mai degrabă ca un hublou și erau acoperite cu o membrana obținută din vezica urinară a animalelor sacrificate în gospodărie.
Se încarcă comentariile...
