Istoria tristă a târgului de slugi din Ardeal, locul în care săracii îşi vindeau braţele de muncă pentru o nimica toată

Pecica în anii 1900 FOTO Facebook Petru Antal, primarul oraşului

Oraşul arădean Pecica a găzduit pe vremuri Târgul de slugi, la care săracii veneau şi-şi ofereau braţele de muncă. Până în vara anului 1914, târgul se organiza de două ori pe an: în duminica apropiată de Sfântul Gheorghe şi în duminica dinaintea datei de 26 octombrie.

Târgul de slugi de la Pecica era eveniment de referinţă în via­ţa arădeană. Încă din anul 1746, Comitatul permitea organizarea târgurilor în cele două comune Pecica. Târgurile se ţineau de două ori pe an, în ambele aşezări, la interval de trei luni, în zi de duminică: duminica de Sfântul Gheorghe şi în cea dinaintea datei de 26 octombrie.

Primarul oraşului Pecica, Petru Antal, spune că bătrânii ştiu mai multe despre acele vremuri, în timp ce tinerii au auzit câte ceva.

În Monografia Oraşului Pecica se arată că la aceste târguri, slugile se înţelegeau cu gazdele să „îşi vândă braţele” pe un an sau pe şase luni. În ziua târgului, tinerii săraci însoţiţi de părinţi, sau orfanii împreună cu tutorele, aşteptau la locul dinainte ştiut oamenii cu stare, să se tocmească.

Conform celor scrise de autorii monografiei, slugile erau mofturoase: nu se angajau la oamenii pe care îi considerau gazde rele, ci lăsau pe alţii, veniţi din alte sate, să se înţeleagă cu ei.

Dacă trebuia, ei aşteptau şi câteva ore, numai să îşi găsească stăpân cumsecade. Când se înţelegeau, gazda le plătea pe loc căpara (arvuna) şi îi angaja. Asta însemna totodată că nici una, nici cealaltă dintre părţi nu mai poate da înapoi de la înţelegere.

Copiii de 11-12 ani, din familii sărace, erau deja daţi să muncească pe simbrie (plată în bani sau în natură). Cei mai mici păzeau animalele, cei mai mari participau la munca de pe câmp.

Au existat situaţii în care copiii mai dezgheţaţi, mai harnici erau atât de îndrăgiţi de stăpân, încât acesta îi ţinea la casa lui, şi chiar îl primea în familie. La Pecica se întâmpla frecvent ca în familii înstărite să intre câte un nou membru, mai sărac, dar priceput, care nu cunoştea lenea.

Izvoarele vremii consemnează că la Pecica era o mare fluctuaţie de slugi. Nu erau oameni deosebit de statornici. Unora li se părea că sunt plătiţi prea slab, alţii ziceau că muncesc prea greu. Cu expresia „Mulţumesc pentru încrederea pe care mi-aţi acordat-o şi pentru găzduire, dar vreau să îmi încerc norocul şi în altă parte”, îşi luau numaidecât picioarele la spinare.

Odată cu dezvoltarea gospodăriilor şi cu înavuţirea marilor gospodari, dar în acelaşi timp şi ca urmare a apariţiei de noi domenii, numărul slugilor a început să crească. Erau plătiţi prin convenţie. O parte din simbrie consta în bani (70-140 coroane pe an), alta în produse: 24 kg de sare, casă, grădină, lemne, arabil pentru po­rumb, vite şi porci pentru consum propriu.

În gospodăriile mici, condiţiile erau cu totul altele. Dacă sluga era holtei, mânca la aceeaşi masă cu stăpânul, aceleaşi alimente şi munceau cot la cot. Efortul pe care îl depunea era mai mare, dar primea şi bani mai mulţi.

Fluctuaţia de slugi era mare. Oamenii ieşeau de la stăpân de ziua Sfântului Mihai, de Sfântul Gheorghe şi uneori la 1 ianuarie.

Slugile din gospodărie se împărţeau în patru categorii: supraveghetori, argaţi, căruţaşi, ciobani. Supraveghetorii erau cei care răspundeau de depozitarea grânelor şi îi supravegheau pe paznicii domeniului. Argatul se ocupa de vite.

Căruţaşii erau împărţiţi în două: cel mai important era acela care conducea trăsura stăpânului şi el era superiorul celor care conduceau căruţele de tracţiune. Păstorii îngrijeau oile şi erau, de regulă, nomazi. Treceau de pe o moşie pe alta, de la un saivan la celălalt, în funcţie de cine le oferea un trai mai bun şi un respect puţin mai mare.

Vă mai recomandăm: Stejarul Regelui Mihai din oraşul arădean Pecica a fost apărat cu preţul vieţii

VIDEO În oraşul arădean Pecica se cresc animale care au fost aduse în România în urmă cu aproximativ 1.500 de ani