“Sunt fericit să fiu sclavul viorii”

Alexander Bălănescu este violonistul român care îi face pe oamenii de pe toate meridianele să tresară la muzica lui. La şase ani, i s-a pus în mână o vioară de care s-a îndrăgostit “trăsnet”, cum zice artistul. De atunci n-a mai avut niciun moment de îndoială asupra viitoarei cariere. A simţit vioara ca fiind parte din el.

Cum face Alexander Bălănescu să aibă mereu “spectacole memorabile” aşa cum scrie presa internaţională?

Vreau ca fiecare nou proiect la care lucrez să fie o nouă aventură, atât pentru mine, cât şi pentru public. Mi se pare că, în contextul cultural contemporan, este foarte importantă nu numai muzica în sine, dar şi felul cum ajunge ea la public. De aceea, mă gândesc întotdeauna care ar fi modalitatea cea mai interesantă şi ieşită din comun pentru prezentarea materialului respectiv.

Aţi făcut şcoala la Ierusalim, Londra şi New York. Cum au fost aceste experienţe?

Am avut noroc să am influenţe diverse şi interesante în decursul studiilor mele. Având o bază muzicală şi tehnică  solidă, creată cu ajutorul studiilor din copilărie, la Bucureşti, am putut să mă bucur de aceste influenţe. Însă legătura cu România a continuat cumva mereu. De exemplu, la Ierusalim, maestrul Mendi Rodan, mare dirijor, m-a susţinut foarte mult, el fiind originar din România.

L-am avut ca profesor la colegiul Rubin Academy pe Yair Kless, un mare specialist în muzica lui Bartok. Bartok, împreună cu Enescu au rămas modele pentru mine. Nu este uşor pentru un adolescent de 14 ani să-şi rupă rădăcinile şi să se adapteze la societăţi şi culturi noi, însă am întâmpinat aceste schimbări cu optimism, curiozitate şi bucurie. În Israel, am avut ocazia să câştig concursul organizat de radioul naţional, ceea ce a dus la debutul meu radiofonic.

Am câştigat şi alte concursuri. Ruperea de România a fost lină şi cu mult succes din punct de vedere al carierei, însă rămăsese sentimentul că ar trebui să mă produc în “lumea largă”.

Steaua de la Trinity College

Şi aţi ales Londra…

…Da. Am părăsit confortul familiei şi am plecat singur la studii. Am avut şansa, aici, la Londra, să lucrez cu maestrul Bela Katona, care se trage din marea tradiţie muzicală ungurească. Ce mi-a rămas din munca cu el este un gust pentru virtuozitatea în serviciul expresiei muzicale şi nu o virtuozitate pur tehnică.

După patru ani cu dânsul, la Trinity College din Londra, unde era aşa uşor să fiu steaua colegiului, am simţit nevoia să văd dacă  pot supravieţui în centrul pedagogic muzical mondial, Juilliard School din New York. Aici, nu numai că am avut privilegiul să lucrez cu marea profesoară Dorothy Delay, dar am avut şansa să reiau legătura cu doamna Koritzer, profesoara cu care am început studiile de vioară la vârsta de şase ani, care se stabilise între timp la Philadelphia.

Doamna Koritzer, un geniu, are o concepţie revoluţionară despre tehnica violonistică, punând accentul pe libertatea mişcării pe instrument şi pe serviciul tehnicii în expresia ideilor muzicale. Îi datorez, clar, legătura mea cu muzica nouă şi interesul pentru diferite genuri de muzică. Între 1975-1979, am început să fiu interesat de muzica nouă şi de un alt fel de a cânta. Am avut ocazia să mă întâlnesc, pentru prima oară, cu muzici foarte interesante.

În câteva staţii de metrou de la Juilliard, am descoperit o altă lume muzicală şi artistică: John Cage, Philip Glass, Steve Reich, Glenn Branca, Laurie Anderson, The Lounge Lizards, The Pretenders, The New York Dolls... 

De unde pasiunea pentru vioară?

Părinţii mei erau mari amatori de muzică, însă, din punct de vedere profesional, aveau legătură cu jurnalismul şi ştiinţa. Fratele meu (mai mare) era geniu-pictor. Şi eu am arătat semne de talent la desen.

Părinţii nu prea au vrut să fie concurenţă între noi. Mi-aduc aminte că tata, după ce s-a întors de la o conferinţă în străinătate, mi-a adus o vioară. A fost chiar un moment de îndrăgostire trăsnet. Aveam şase ani. N-am avut de atunci niciun moment de îndoială. Sunt fericit să fiu sclavul viorii.

Acum îmi dau seama că atracţia către vioară se datorează puterii de expresie infinită a instrumentului. Arcuşul este ca şi respiraţia. Simt vioara ca pe ceva interior, parte din mine, cum un vocalist probabil simte vocea.

La un moment dat, aţi simţit nevoia să schimbaţi registrul şi să faceţi muzică nu doar pentru specialişti. A fost grea această decizie?

Nu. A fost o necesitate interioară. Doresc să găsesc un limbaj muzical care are puterea de comunicare cu toţi oamenii, oricare ar fi fundalul lor social şi cultural. Nu cred însă că a trebuit să iau o decizie. Este un proces în desfăşurare, o aventură.

V-a fost teamă de reacţia publicului?

Nu… Unul din importantele aspecte ale educaţiei muzicale în copilărie a fost antrenamentul de a comunica cu publicul. Ţin minte cum - având oaspeţi acasă - eram pus pe masă (masa-scenă) şi cântam. Adoram atenţia acordată.

Consecinţa e că aproape nimic altceva nu-mi dă atâta plăcere cât îmi dă legătura cu publicul. Nu sunt niciodată nervos sau cu teamă faţă de public. Mai degrabă mi-e teamă de mine însumi.

Cum este publicul muzicii clasice?

Câteodată, rar, publicul de muzică clasică e ţâfnos şi foarte conservativ. Acest public şi criticii nu pot să suporte ideea că cineva poate să aibă plăcerea să se bucure de muzica nouă. Cu cât această muzică provoacă mai multă plăcere, cu atât e mai fără valoare pentru ei.

Ce v-ar putea determina să vă întoarceţi definitiv în România?

Într-un fel, m-am întors în România. Sunt din ce în ce mai conştient de importanţa culturală şi muzicală a rădăcinilor mele. Ca artist este un fapt fundamental. Din punct de vedere fizic, doresc să petrec din ce în ce mai mult timp în România, să lucrez cu artişti români, muzicieni, cineaşti, oameni de teatru, dansatori. Ideal ar fi să împart timpul între România şi Anglia.

“Anumite valori în muzică sunt universale”

Colaborările dvs. sunt, să le zicem aşa, “atipice”. Multe nu vin din muzica clasică. Cum reuşiţi totuşi această chimie?
Cred cu pasiune în universalitatea muzicii. Am cea mai mare bucurie când reuşesc să creez un câmp de comunicare cu un alt muzician, din alt gen muzical sau altă cultură muzicală.

Am învăţat aşa de mult din munca cu sau inspirată de muzicieni diverşi; de la David Byrne, Neil Tennant (Pet Shop Boys) John Lurie, Kate Bush, Florian Schneider (Kraftwerk), Grace Jones până la Evelina Petrova, Damian Drăghici, Ada Milea şi Maria Tănase. Cred că această legătură e posibilă pentru că anumite valori în muzică sunt universale. 

Care este povestea discului “Maria T.”?

După albumul ”Luminiţa” care este, într-un fel, inspirat de muzica tradiţională românească, am căutat o altă sursă de inspiraţie folclorică.

Mi-am adus aminte cât de mult iubeam, în copilărie, cântecele Mariei Tănase. Am început să cercetez imprimările existente şi viaţa Mariei Tănase. Mi-a luat vreo şase ani până la publicarea discului “Maria T”. A fost însă o muncă plină de bucurie.

De ce este atât de căutată muzica Mariei Tănase?

Puterea expresivă a Mariei Tănase este absolut unică, în orice domeniu muzical. Întotdeauna există în arta ei o frumuseţe care este în acelaşi timp spirituală, cât şi senzuală. Şi, pe undeva, are o calitate tragică chiar şi în cântecele care ar trebui să fie vesele.

Cum a luat naştere colaborarea cu Pet Shop Boys?

Bălănescu Quartet a fost invitat să deschidă concertele trupei Pet Shop Boys în turneul din Anglia. Şi nu un alt grup “pop” sau “rock”. A fost un experiment foarte interesant, arătând că putem comunica cu un public larg; în jur de 10.000 de oameni pe seară, mulţi dintre ei probabil că nici nu auziseră până atunci un quartet de coarde live.

Ce discuri sau concerte aveţi în pregătire?

Vai! De unde să încep. Şi unde să termin. E târziu şi mi-e foame. În afară de “Insula” (cu Ada Milea) am imprimat recent alături de Quartetul Bălănescu două piese ale mele, ”Play” şi “Second Breath”. Sunt piese pe care, de obicei, le cântăm live, cu film. Deci vor fi un DVD şi un CD împreună.

Lucrez la partituri pentru filme, unul în Italia şi unul, sper, în România. Compun muzică pentru două piese de teatru; în Franţa şi Anglia (spectacolul se va petrece într-un tren adevărat!). Am un proiect legat de Enescu şi altul inspirat de Duke Ellington.

Omul cu vioara

Cel mai recent spectacol al lui Alexander Bălănescu, “Omul cu vioară”, a avut premiera la Institutul Cultural Român de la Londra. „Scriitoarea Ruth Carter a întâlnit, la un moment dat, un violonist care cânta în metroul londonez. El s-a prezentat ca un violonist specializat în înmormântări.

Ruth a încercat să ţină legătura cu el, să afle mai multe, dar acesta a dispărut după un timp. Fiind vorba de un violonist, Ruth a avut ideea să creeze un «musical» sau o piesă de  «music theatre» şi a luat legătura cu mine să mă întrebe dacă aş fi interesat să joc acest personaj, ştiind că în decursul carierei mele am avut multe colaborări în lumea filmului şi a teatrului”, a spus Bălănescu. „Concertul de la ICR Londra a fost o prezentare a stadiului în care se găseşte în acest moment proiectul.

Sperăm că anumiţi invitaţi or să ne ajute să completăm piesa şi să găsim un teatru sau un centru unde să ne ducem până la capăt ceea ce am început”, a mărturisit artistul.

Povestea unui violonist de succes

“Părinţii mei au fost intelectuali care nu s-au conformat liniei oficiale după cel de-al Doilea Război Mondial şi până am plecat din ţară, în 1969. Am crescut într-o atmosferă de insecuritate, un fel de teroare de stat, telefonul ascultat, scrisori deschise, urmăriri. Noi am avut mare noroc, dar îmi aduc aminte de prieteni luaţi la interogat, care apoi au dispărut. În 1964-1965, părinţii au decis să facă cerere de plecare în Israel, gândindu-se mai ales la viitorul meu şi al fratelui meu.

Mare noroc! Era o loterie. În 1969 ni s-a dat permisie de plecare. A trecut aproape un an între aprobare şi plecare, timp în care insecuritatea a luat proporţii colosale. N-am să uit niciodată plecarea în sine; Otopeni, mergând spre avion. Părea o distanţă interminabilă şi, deodată, un soldat înarmat. A cerut documentele. Ce uşurare când s-a dat la o parte şi... libertatea!”, şi-a amintit Alexander Bălănescu. În 1971, a ajuns la Londra pentru studii şi, încet-încet, toată familia s-a stabilit în capitala Angliei.

În 1987, violonistul a creat Quartetul Bălănescu, având în minte un singur gând: să creeze o muzică nouă care să comunice cât mai direct cu publicul. Dând timpul în urmă până în anul 1983, Alexander Bălănescu a rememorat: “Quartetul Arditti, unul din cele mai importante grupuri din lumea muzicii contemporane, m-a invitat să devin membru. Am învăţat enorm de la ei şi am avut ocazia să lucrez cu Boulez, Ligeti, Xenaxis, Kurtag şi mulţi alţi compozitori mari.

Încet-încet, mi-am dat seama că repertoriul pe care îl cântam se adresa unui public restrâns, specializat şi, în linii mari, muzicii pe care o interpretam îi lipsea emoţia, era prea intelectuală. Aşa am hotărât să înfiinţez Quartetul Bălănescu. Mi s-a  părut că muzica trebuie să implice toată persoana, intelectul, dar şi emoţiile”.

Aproape nimic altceva nu-mi dă atâta plăcere cât îmi dă legătura cu publicul. Nu sunt niciodată nervos sau cu teamă faţă de public. Mai degrabă mi-e teamă de mine însumi.

Alexander Bălănescu
violonist