Securitatea și secretul corespondenței. Poștașul, verigă în mașinăria de supraveghere comunistă
0Unul dintre principalele instrumente de urmărire a românilor, mai ales a celor care își doreau să corespondeze cu străinătatea, era Poșta. Nu doar că dreptul la confidențialitate nu mai exista, dar inclusiv angajații Poștei Române deveniseră pioni în aparatul Securității.
Compania Națională Poșta Română a decis să scoată la lumină istoria ei întunecată. În perioada comunismului, corespondența românilor a fost supravegheată strict de către Securitate și nu puțini au avut de suferit. Angajații de la Poștă au fost obligați să lucreze cot la cot cu securiștii, care aveau birouri în mai toate sucursalele. Cartea „Securitatea și secretul corespondenței“, semnată de Matei Gheboianu, Daniela Popescu și Andrei Șora, expune rolul Poștei și felul în care „instituția poștașului“ a fost o verigă în mașinăria de supraveghere comunistă. În anii ’70-ʼ80, obsesia regimului de a controla populația devine paranoia, astfel intrând în vizor întreaga corespondență, de la scrisori și cărți poștale, până la telegrame și colete.
„În timpul perioadei comuniste, Poșta Română a avut un rol complex, fiind sub supravegherea strictă a Securității, ceea ce a dus la monitorizarea și controlul corespondenței. Prin descrierea modului în care regimul comunist înțelegea să violeze secretul corespondenței, lucrarea «Securitatea și secretul corespondenței» accentuează tocmai magnitudinea acestui colos numit Poștă, care a trezit atât de mult interesul epocii“, a spus Valentin Ștefan, directorul general al Companiei Naționale Poșta Română
În arhivele Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) există un volum impresionant de documente fie colectate, fie emise de către diferitele departamente ale Securității. Sunt tabele nominale privind cetăţenii români cu drept de acces la documente cu caracter secret care aveau legături de corespondenţă cu cetăţeni străini şi persoane care au folosit serviciile poştale şi căsuţe poştale pentru realizarea unor legături considerate suspecte; rapoarte privind informaţiile obţinute de Unitatea Specială S din interceptarea corespondenţei unor lucrători români plecaţi în străinătate în interes de serviciu; note privind articole ostile la adresa regimului comunist din România apărute în presa occidentală. De asemenea, există și rapoarte despre confiscarea de cărți poștale considerate materiale de propagandă occidentală sau despre verificarea corespondenței cetățenilor și rapoarte din teritoriu privind starea de spirit a angajaților Poștei Române.
Unitatea Specială S
Poșta Română, una dintre
instituțiile importante ale statului român de-a lungul timpului, a ajuns să fie
o verigă în sistemul de supraveghere comunist, mai ales că o mare parte a
populației utiliza serviciile acesteia în păstrarea legăturii cu cei apropiați.
„Din analiza documentelor păstrate în arhiva Securității, se poate observa că aceasta se ocupa de interceptarea scrisorilor, coletelor, a telegramelor persoanelor urmărite, precum și a manifestelor, memoriilor și a scrisorilor de protest și, desigur, de identificarea și anchetarea expeditorilor. Astfel, era dezlănțuit de multe ori un întreg aparat de urmărire, prin care autorii unor scrisori nu doar că intrau în vizorul Securității, dar de multe ori erau supuși unor privațiuni, menite să îi izoleze față de comunitate și grupul de prieteni“, spun autorii lucrării „Securitatea și secretul corespondenței“.
În cadrul Securității au funcționat pe întreaga durată comunistă unități speciale care s-au ocupat de corespondența din România: Direcția F (1951-1952), Direcția Filaj și Corespondență (1952-1955), Serviciul F (1956-1967), Direcția XII (1967-1968), Direcția IX (1968-1972), Direcția VI (1972-1973) și Unitatea Specială S (1973-1989). Aceasta din urmă făcea parte din Comandamentul pentru Tehnică Operativă și Transmisiuni și era formată la rândul ei din șapte servicii: Serviciul I (interceptare grafotehnie), Serviciul II (control trimiteri poștale interne), Serviciul III (control trimiteri poștale externe), Serviciul IV (control trimiteri poștale externe), Serviciul V (obiective, evidență și punere în interceptare, probleme prioritare), Serviciul VI (laborator) și Serviciul VII (înscrisuri).
„Indiferent de numele pe care l-a utilizat, această unitate avea în vedere verificarea corespondenței persoanelor care erau suspecte pentru regim, astfel că, în anii 1950-1960, se axau cu precădere asupra celor care erau percepuți ca inamici ai regimului, printre care membri ai fostelor partide politice, sioniști, legionari, membri ai cultelor religioase. Acest lucru se va schimba, paranoia regimului ducând ca, în perioada 1970-1980, să intre în vizor întreaga corespondență, incluzând scrisori, cărți poștale, telegrame, colete, atât la nivel național, cât la nivelul corespondenței internaționale“, explică autorii materialului editat de Poșta Română.
Unitatea S avea la nivelul fiecărui județ un birou, care prelua munca de supraveghere a corespondenței. Istoricul Liviu Zgârciu a realizat o analiză a activității Biroului S de la nivelul județului Alba, prin care prezintă faptul că, la începutul anilor 1980, existau patru centre locale, Alba Iulia, Aiud, Sebeş şi Blaj, având un total de 12 ofițeri de Securitate care efectuau această muncă. Pe lângă cadrele de la Securitate, mai exista un număr de 63 de colaboratori, surse sau informatori, folosiți pentru a putea stabili identitatea expeditorilor sau pentru a culege informații despre aceștia. Biroul S își avea activitatea în sediile Poștei, iar pentru a vedea amploarea fenomenului de supraveghere, doar în primele trei luni ale anului 1980, un număr de 728 de persoane din județul Alba au intrat sub lupa Securității, ca urmare a corespondenței.
Cu timbrul la control
Direcțiile pe care lucrătorii Unității S trebuiau să le urmeze erau: urmărirea atentă a memoriilor, manifestelor și a scrisorilor, precum și identificarea autorilor acestora, care urmau să intre sub o strictă supraveghere. Scrisorile expediate în străinătate erau analizate cu atenție, mai ales că puteau conține manifeste împotriva regimului, iar una dintre destinațiile finale era Radio Europa Liberă. Multe dintre scrisorile de protest erau realizate ca scrisori obișnuite dar, adesea, erau fără adresa expeditorului sau cu una fictivă.
Se obișnuia ca scrisorile să fie deschise pentru a se cunoaște conținutul acestora, folosindu-se mijloace specifice, pentru a nu se observa faptul că secretul corespondenței a fost încălcat. De asemenea, au fost situații când, din neglijența lucrătorilor de la Securitate, au lăsat în plic adnotările acestora sau traducerea scrisorilor.
„Paranoia supravegherii comuniste îi determina pe angajații Securității să încerce să identifice mesaje codate, astfel că trebuiau să fie vigilenți și să depună eforturi susținute pentru a descoperi mijloacele prin care se realiza codificarea mesajului: scriere cu «cerneală simpatică», indigoul alb, utilizarea unui cod, a unui cifru etc. Mijloacele utilizate de către cei care încercau să transmită mesaje erau de multe ori inovative, motiv pentru care la nivelul Securității erau întreprinse acțiuni ample, prin care doreau «să demaște» trădătorii patriei. «Cerneala simpatică» era uneori folosită cu scopul de a nu lăsa urme vizibile, dar putea fi identificată folosind metode tehnice specifice cum ar fi anumite medicamente care puteau scoate la iveală scrisul (piramidonul), zeama de lămâie, saliva etc.“, scrie Denisa Bodeanu în volumul „Învăţând istoria prin experienţele trecutului: cetăţeni obişnuiţi supravegheaţi de Securitate în anii ’70-’80“ .
De multe ori, chiar și textele normale erau supuse unor analize, în speranța descoperirii unor mesaje ascunse care puteau trece de vigilența organelor Securității. De asemenea, și timbrele erau sub supravegherea Securității, deoarece au fost cazuri în care au descoperit pe spatele acestora mesaje transmise sau chiar microfilme. Mai mult decât atât, era analizată și poziția acestuia pe scrisoare și chiar imaginea de pe timbru.
Scrisori către radio
Una dintre obsesiile cele mai mari ale Securității a fost de-a lungul întregii perioade Radio Europa Liberă, cel mai important opozant al regimului comunist care, deși emitea din străinătate, avea un impact major asupra societății românești. Obsesia asupra Radio Europa Liberă se manifesta și prin dorința regimului de a opri scrisorile care ajungeau pe adresa radioului. Mulți dintre cei care foloseau serviciile Poștei Române pentru a transmite mesaje erau tineri, atrași de perioada în care Cornel Chiriac realiza celebra emisiune „Metronom“. Astfel de acțiuni de contestare a regimului nu au fost doar cazuri izolate și nu doar frecvente într-un singur areal geografic.
„Românii au continuat să găsească modalități de a-și transmite strigătul de disperare, într-o Românie tot mai închisă și cenușie, cum era cea a anilor 1980, iar Radio Europa Liberă era tribuna cea mai cunoscută. Mulți încercau să folosească calea clasică prin scrisori trimise prin Poștă, dar cum Cerberul, Unitatea S, se afla de pază, multe dintre acestea nu mai ajungeau la destinație. Și erau multe persoane care totuși încercau. În perioada ianuarie-septembrie 1986 au fost reținute din circuitul poștal curent 3.200 de corespondențe suspecte, cele mai multe fiind adresate Europei Libere“, se mai precizează în cartea citată.
Fără dreptul confidențialității
Cei care erau în vizorul organelor de Securitate ca suspecți aveau în mod automat și corespondențele verificate. De pildă, rechizitoriul din iunie 1970 al inginerului Bubulac Artaxerxe Corneliu-Ioan din București consemnează că acesta a avut încă din anul 1968 „manifestări ostile la adresa orânduirii social-economice și de stat“ de când i s-a respins cererea de a pleca definitiv alături de familia sa în Statele Unite ale Americii. Într-o astfel de situație disperată, din dosarul întocmit acestuia reies demersurile și acțiunile de a găsi o soluție de a pleca din țară, inclusiv prin încercarea de a contacta diferite instituții sau organisme occidentale și chiar amenințări cu acțiuni care să denigreze imaginea regimului de la București. Tot din dosarul inginerului reiese că a introdus în fiecare plic pe care l-a trimis firmelor din SUA sau Marea Britanie câte o notă explicativă cu instrucțiunea ca memoriul să fie trimis către ONU și către publicațiile americane sau britanice.
Prin acțiunile Securității, scrisorile, parte intimă a conversațiilor la distanță, deveneau expuse, secretul corespondenței nu mai era posibil, într-un regim care își propunea să supravegheze întreaga populație.
„Punând în oglindă documentele produse de diferitele birouri și departamente ale Securității am putut observa cum serviciul și dreptul corespondenței și confidențialității cetățenilor erau încălcate în mod constant. Cu toate că la nivelul opiniei publice nu mai era un secret în anii 1970 și 1980 că regimul comunist urmărește, monitorizează și citește corespondențele scrise, mulți nu au fost descurajați să continue să își exprime în scris, atât în țară, cât și în afara granițelor României Socialiste dezacordul față de Partidul Comunist. Poșta a rămas unul dintre cele mai frecventate medii în comunicare și în păstrarea legăturilor la distanță“, au conchis autorii lucrării „Securitatea și secretul corespondenței“.
Scrisorile care n-au mai ajuns la destinație
Analiza realizată la nivelul Unității S cuprindea de multe ori extrase din corespondența celor supravegheați, scoțând în evidență, de cele mai multe ori, lipsurile la care erau supuși cetățenii. Persoanele care au făcut obiectul unor insinuări, manifestări necorespunzătoare sau au lansat zvonuri au fost semnalate autorităților, materialele respective fiind reținute din circuitul poștal.
„Aici este penurie mare de alimente, iar particularii vând la un preț triplu. Acesta este adevăratul nivel de trai ridicat (ridicați sunt doar banii de la populație!). Nivelul de trai este foarte scăzut, lucru ce duce la îmbolnăvirea populației. Cu cât fac mai mulți ani minerit, cu atât mă simt mai necăjit. Acestea sunt aspecte din traiul comunist. Aici totul merge prost, și din ce în ce mai rău, iar noi suntem prinși ca în cuie, fără să facem ceva. Suntem ținuți ca să luăm parte la toate neajunsurile. Aici n-ai timp să lupți decât pentru existență. Tot ce se întâmplă rău în țară se mușamalizează (de exemplu explozia de la Livezeni: au murit câteva zeci de oameni, iar presa și radioul tac; arată doar ce se întâmplă peste hotare!“, a scris N. Vargiag din Baia Mare către M. Varciag din SUA.
„Viața s-a scumpit foarte mult la noi și ducem lipsă de alimente. La sate nu se mai aduce pâine, iar uleiul și zahărul se dau pe ouă, dar nu se găsesc. Pentru cei care au lucrat la câmp nu s-a mai dat nici sfeclă. Lumina electrică ne-o stinge în fiecare seară la ora 18.00 tocmai atunci când trebuie să gătim. Gazul se dă tot pe ouă. La oraș laptele se vinde pe tichet, căci s-au omorât oamenii la cozi, și-au dat cu sticlele în cap de au ajuns unii prin spitale“, a scris M. Galghe din comuna Cordun (județul Neamț) către Maria Apolline din Franța.
„Aici merge din ce în ce mai greu, nu găsim alimente de trebuință zilnică cum este zahărul sau pâinea. Se zice că mergem din ce în ce mai bine, dar pe de altă parte tot poporul vrea să plece. Trebuie să lăsăm totul aici și să plecăm“, a scris Regina Heltner din comuna Brateiu (județul Sibiu) către Georg Heltner din Germania Federală.
„Noi facem tot ce-i posbil să plecăm. Este foarte greu aici. Trebuie să muncești tot timpul și de primit, nici cel puțin alimente nu au de unde. Ne rugăm în fiecare zi ca Dumnezeu să ne ajute să plecăm de aici“, a scris Hermine Klein din comununa Dupuș (județul Sibiu) lui Hedwig Schneider din Germania Federală.
„Cu toții auzim la radio și citim în presă că în țara noastră toți cetățenii pot să învețe în limba lor maternă. De exemplu, școala nr. 3 din Deva are clase în limba maghiară la fiecare an de vârstă, dar spre regretul nostru, la clasele 5-8, motivându-se lipsa de cadre, o bună parte din materii este predată de învățători care nu cunosc limba maghiară. Ce fel de limbă maternă mai poate fi asta? La altă clasă s-a dat ca dirigintă profesoara de limba română. Nici activitatea pionierească nu se desfășoară în limba lor, cu toate că sunt peste 500 de copii. Se mai pot ei numi egali cu colegii lor români? Veniți la Deva ca să vă convingeți personal“, a scris Bogai Ferenc din Deva (scrisoare semnată de încă nouă persoane de naționalitate maghiară), către Domokos Geza din București.
Se încarcă comentariile...
