Nu mai sunt romani de vanzare

Anul trecut, in octombrie, Guvernul a luat decizia de a "ingheta" adoptiile internationale de copii din Romania. Hotararea respectiva a fost, in acelasi timp, aspru criticata, dar si laudata de presa

Anul trecut, in octombrie, Guvernul a luat decizia de a "ingheta" adoptiile internationale de copii din Romania. Hotararea respectiva a fost, in acelasi timp, aspru criticata, dar si laudata de presa internationala. De atunci, copiii "de export" au fost mereu in actualitate. Cand a vizitat Israelul, Adrian Nastase a discutat cu Shimon Peres situatia critica din Orientul Mijlociu, dar si situatia copiilor institutionalizati de la noi care pot fi adoptati de cetateni evrei. In Spania, la fel, adoptiile de copii din Romania a fost unul din "subiectele bilaterale". In Franta, presedintele Chirac a cerut Guvernului "analizarea cu bunavointa" a cererilor de adoptie a 20 de familii de francezi. Presiuni mult mai puternice s-au facut de la Washington. Barem, in Romania, unele fundatii specializate in adoptii mai ca au acuzat Executivul de iresponsabilitate pentru ca distruge "viitorul luminos" al copiilor. In acelasi timp, Consiliul Europei, in special prin vocea baroanei Emma Nicholson, a apreciat progresele facute de tara noastra in domeniul copiilor institutionalizati, iar stoparea exporturilor a fost privita ca o problema interna a Romaniei. Toata valva facuta in jurul acestui subiect are o explicatie simpla. In ultimii ani, adoptiile internationale de copii s-au transformat intr-o adevarata industrie, cu o cifra de afaceri de milioane de dolari. Intr-un fel, era normal ca intr-o tara care exporta in special materii prime, de la busteni la ciment, cineva sa se gandeasca si la comertul cu pui de oameni in stare bruta. Singura deosebire consta in faptul ca pretul unui copil e cu atat mai mare cu cat bebelusul e mai mic. Acest comert s-a dezvoltat datorita mai multor factori. In special, e vorba de "resursele" tarii noastre si de cererea mare din Occident, aparuta in special datorita faptului ca, acolo, trebuie sa astepti ani in sir pana primesti un copil. Astfel, in 12 ani, cateva zeci de mii de copii au parasit tara. In Romania existau, in 1989, o suta de mii de copii adapostiti in leagane, case si institutii de invatamant special. Tragedia consta in faptul ca Ceausescu a construit aceste asezaminte exact cum a construit industria de aparare. Toate leaganele si casele de copii erau plasate prin creierii muntilor, departe de ochii lumii, pentru ca nimeni nu trebuia sa stie ca in Romania socialista existau copii pe care nu-i doreste nimeni. In aceste leagane traiau, departe de civilizatie, si cateva sute de copii la un loc. Dupa decembrie '89, aceste leagane si case de copii au inceput sa sufere exact de aceleasi boli ca niste intreprinderi energofage. Personalul era supradimensionat, preturile alimentelor cumparate erau mult mai mari decat preturile din piete, iar multe din aceste alimente erau expirate. Dar, in timp ce in fabricile parazitate de "capusele" directorilor utilajele ajungeau sa rugineasca, in leagane pustii de acolo se imbolnaveau grav si, uneori, chiar mureau. Tocmai de aceea, imaginea unui pusti slabut, cu ochi mari si umezi, murdar pe obraz si imbracat in haine rupte a ajuns prototipul copilului roman institutionalizat in presa occidentala. Aceasta imagine a stat, ani de zile, ca un stigmat, pe chipul Romaniei. Pana la urma, problema copiilor institutionalizati a devenit un criteriu de admitere in UE si Guvernul a depus eforturi considerabile pentru rezolvarea ei. In primul rand, echipa de la Palatul Victoria a realizat faptul ca e mult mai ieftin si mai bine pentru copii sa-i incadrezi intr-un sistem familial decat sa-i tii in niste institutii organizate pe principii industriale. Astfel, acum, circa 40.000 de copii au propriile lor familii "largite", iar numarul copiilor din centrele de plasament s-a redus la 48.000. Chiar si acesti copii au o viata mult mai buna, caci majoritatea acestor centre s-au spart in module mult mai mici, care permit celor mici sa detina multe lucruri personale si sa aiba o viata aproape normala. Dar, surprinzator, multe din cele o suta de fundatii specializate atat in ocrotirea copiilor cat si in adoptii internationale n-au recunoscut deloc progresele evidente din acest domeniu. Pur si simplu, daca faceau asta, pierdeau mii si mii de dolari si nu mai erau "baietii buni" care ii scoteau pe micuti din "infernul romanesc". In acest punct, aflat intr-un an NATO, Guvernul a facut doua miscari inteligente. In primul rand, cabinetul Nastase a realizat faptul ca, fara legislatie draconica si fara "gauri", nu poate pune capat traficului de copii si scandalurilor in serie produse de acesta. Una din gauri consta in lejeritatea cu care Directiile pentru Ocrotirea Copiilor emit "negatiile" prin care se demonstreaza ca nimeni din Romania nu vrea sa adopte copilul dorit la export. In ceea ce priveste scandalurile internationale, s-a ajuns pana acolo incat presa straina a vorbit de copii destinati traficului de organe si de 500 de pusti carora li s-a pierdut de tot urma. Tocmai de aceea, pana la adoptarea respectivei legi, s-a luat masura stoparii adoptiilor internationale. Apoi, confruntat cu lobby-ul deosebit de puternic al familiilor straine cu adoptii in curs, a opus acestor cereri emotionante rapoartele reci, dar logice, ale reprezentantilor Consiliului Europei. In concluzie, politica in domeniul adoptiilor internationale nu are nici o legatura cu NATO, ci doar cu faptul ca nu suntem atat de saraci incat sa ne vindem copiii.