Maestrul pănuşilor

Satul Chendu, de lângă Târgu Mureş, trăieşte din producerea şi comercializarea împletiturilor din pănuşi de porumb. Porumbul poate creşte până la şapte metri înălţime, iar

Satul Chendu, de lângă Târgu Mureş, trăieşte din producerea şi comercializarea împletiturilor din pănuşi de porumb.

Porumbul poate creşte până la şapte metri înălţime, iar dacă îl modifică ăştia genetic, creşte şi mai mult - poate fi folosit inclusiv ca scut antirachetă, umbrelă peste Europa. Adus de mult din America, porumbul a leşinat odinioară la intrarea în satul de secui Chendu, din Mureş. Oamenii au dezbrăcat porumbul şi i-au folosit hăinuţele. "Din pănuşile de la porumb împletim orice", zice Gábor Attila Csaba din Chendu, localitatea căreia maghiarii îi mai zic şi Kiskend.

Chendu este singura localitate din România unde se mai împleteşte în pănuşi de porumb. La 30 km de Târgu Mureş, sătenii din Chendu au dezvoltat, de-a lungul timpului, un meşteşug care ar părea cel puţin bizar adoratorilor plantei. Aproape toate familiile de aici confecţionează obiecte din pănuşi şi le vând sau le schimbă, în cadrul unui troc mai vechi decât porumbul, cu olarii din Corund sau împletitorii de nuiele de la Petelea. După 1990, cei mai mulţi ţărani din Chendu şi-au înfiinţat asociaţii familiale sau firme şi trăiesc din vânzarea pănuşilor.

Cum este cu meşteşugul

"Uite, domnule, cum este cu meşteşugul acesta, sau Lapikötes cum îi mai zic bătrânii", începe Gábor Attila Csaba o naraţiune al cărei sfârşit încă nu se întrevede - se va consuma, probabil, atunci când porumbul lor va muri şi lumea va deveni un cimitir al sinteticului, fără natură, fără vlaga câmpului afânat şi mirosul aţâţător-putred al miriştilor de ţară.

"Toamna se culege şuşoarca asta, adică pănuşile, atunci când e copt porumbul şi e mălaiul mai galben ca soarele. Se pun foile acestea în saci, se-aduc acasă şi se întind în curte, să se albească la lumina de bună-zi. Care-cum nu-i bun să-l lucre, se pune uscat în saci, se leagă şi se agaţă în pod, să nu-i mânce şoarecii. Ce se lucră, se aduce jos şi se face mai ales iarna, cu femeile strânse lângă sobă. Ca să fie flexibil, pănuşile acestea sunt puţin umezite.

Se împletesc pănuşile, se pun pe-un suport din lemn şi se lasă o ţâră de timp într-o încăpere închisă. Aice se dă un pumn de sulf să nu-l prindă floarea de mucegai şi să ţie la folosinţă, aşe. Vreau să zic, se aprinde sulful pe un fitil şi fumul acela face totul, acela albeşte împletitura şi acela poate să o ţie şi 30 de ani în bună stare, după socotinţa mea şi-a altora…".

Gábor Attila Csaba şi-a început afacerea în 1994 ("... cu 2.000 de mărci, erau mulţi bani pentru noi la vremea ceea!", zice el) şi n-a pornit-o pe un teritoriu sterp.

După socotinţa sa, a lucrat la chinezi, în Ungaria

"Mama soţiei, cum ar veni soacră-mea, care se numeşte Orban, şi cu soţia mea, Erika, lucră de mai mult timp cu porumb. Înainte vreme se-adunau femeile la poartă, stăteau acolo şi împleteau, şi vorbeau de ce mai e prin sat, de ce mai e prin lume.

Şi lucrau cu mânurile", istoriseşte Gábor în cuvinte şi gesturi, descriind amplu acest forum de exprimare liberă a comunităţii rurale mureşene, cu un soi de tandreţe. În anii '90, secuiul şi-a luat traista şi norocul la spinare şi a plecat în Ungaria: a lucrat acolo la nişte tarabe cu patroni chinezi ("Vindeam de tăt felul, cum e la ei!", spune Gábor, care nu-şi mai aminteşte mare lucru dintr-o perioadă anostă, nesigură, tuşinată cu fumul trecutului), dar, pe lângă chinezării, a început să vândă şi obiecte confecţionate din pănuşi, pe Mureşul natal.

"Ne dădea voie patronul din China şi aduceam din ţară câte două genţi, atât cât puteam să ducem. Vindeam îngeraşi din pănuşi şi mergea bine la clienţi. N-aveam braţe să facem cât am fi putut vinde", explică el. Dar ce mai stilizează degetele îndemânatice ale secuilor din Chendu? "Huse auto, coşuri de pâine, covoare, jucării, decoraţiuni de perete, învelitori pentru sticle sau pentru globuri", uite, un univers într-un sac modest, enumerate acum de Gábor Attila Csaba, cu mici pauze în vorbire, ca să scoată în evidenţă importanţa fiecărei oferte.

"Şezutul într-un loc aduce, trebuie mânurică de om"

La urma urmei, nu-i puţin lucru că, mai zilele trecute, Gábor de pe Mureş a dăruit venezuelencei Maria Arrancio un suport pentru cratiţe. Nu că i-ar fi sugerat sud-americancei, prin aceasta, să ia drumul bucătăriei de-acasă când se va fi săturat de România, dar o contradicţie tot se năştea aici: vezi bine, America a dat porumbul, iar oamenii de la Chendu chiar l-au folosit. "Cei care trec pe la noi prin sat zic aşa: <> ", explică Gábor Attila Csaba cu minuţiozitate, ca să se înţeleagă clar de ce cumpără ăia de la el, de la familia lui, de la comunitatea lor.

"Oamenii iau doi pitici de teracotă de Corund, după care zic: <> . Păi, un covoraş din porumb îţi ia cinci ore să îl faci, domnule, iar o împletitură pentru sticla de palincă vreo tri ore de muncă, nimic nu mai e simpluţ pe lumea asta.

Se opresc la noi mulţi întorşi din Vest, oameni care au lucrat acolo şi care au bani, şi cumpără mult... Nu prea înţeleg ei cum vine treaba cu împleteala din pănuşi, căz nu-s toţi colecţionari, dar le place. Apoi, vin săptămânal străinii, de prin America, din Europa, au făcut potecă spre noi - toţi cumpără cadouri, zic că globalizarea asta le-a luat şi dreptul de a găsi ceva specific fiecărei zone, acuma totul le face maşina.

Şezutul într-un loc aduce profit, domnule, dar trebuie mânurică de om acolo!", îşi termină povestea Gábor, lăsând în aer, suspendată, impresia că acesta a fost doar un prim capitol: restul capitolelor să le scrie copiii secuilor din Chendu care se joacă prin apropiere şi care, mâine, ar putea confunda porumbul cu un palmier mai pitic.

Gábor Attila Csaba: "Am linişte!"

"Satul nostru îi tânăr, unii copii încep la 4-5 ani să împletească. Eu îmi scot cheltuielile şi un mic profit din asta şi îmi sunt propriul şef. Nu c-aş fi eu mândru, da' m-am prins că în Uniunea Europeană tre' să faci ceva, să începi ceva, dacă vrei să ai ceva. Am linişte!"

Fotografii de Traian George Horia