Centrul de Plasament nr. 7 din Capitala - mai pazit decat o cazarma

Ne-am oprit intr-o seara in cartierul bucurestean Berceni, sa vedem cum o duc copiii din Centrul de Plasament nr. 7. Ascunsa bine privirilor de blocurile inalte din jur, cladirea adaposteste 75 de

Ne-am oprit intr-o seara in cartierul bucurestean Berceni, sa vedem cum o duc copiii din Centrul de Plasament nr. 7. Ascunsa bine privirilor de blocurile inalte din jur, cladirea adaposteste 75 de baieti cu varste cuprinse intre 7 si 23 ani, in proportii egale sanatosi si copii cu dizabilitati mentale. Tot aici isi are sediul si Centrul de primire in regim de urgenta, unde sunt inscrisi alti 15 copii culesi de politie de prin canale sau de pe la metrou, toti fara acte de identitate. Vacarmul din curtea institutiei si de pe coridoare ne-a sugerat ca "locatarii" sunt acasa. Pe aleea de la intrare, trei baieti ne-au imbiat sa cumparam papuci de plastic cu 20.000 lei sau o geaca din tercot cu numai 150.000 lei. "Doamna, n-ai cumva o tigara si pentru mine?", se tine ca scaiul de noi un baiat de vreo 16 ani, cu parul oxigenat si cu ghiul de tinichea pe degetul mic. Intram in cladire cu oarecare teama, pentru ca figurile celor pe care-i intalnim in drum nu par deloc prietenoase. Imediat ce ne-am declarat scopul si durata vizitei, angajatii centrului ne-au spus ca au interdictie sa vorbeasca cu noi si nici nu ne lasa sa facem poze, decat daca aducem aprobare scrisa de la DPC, caci acestea sunt dispozitiile. Cu greu i-am determinat sa ne spuna cate ceva, dar numai dupa ce i-am asigurat ca nu le dezvaluim identitatea. "Avem mari probleme cu unii baieti mari, care sunt extrem de violenti. Intr-o seara s-a iscat mare taraboi intr-o camera si cand am intrat acolo sa potolesc spiritele unul mi-a pus cutitul la gat", povesteste un educator. "Politia", spunea el, "nu intervine in astfel de situatii si trebuie sa ne descurcam singuri. Nu avem alta solutie decat sa aplanam aceste conflicte, sa ne spalam rufele in familie", metoda agreata si de conducerea DPC. De altfel, de doua ori in timpul conversatiei, cateva picioare date cu putere in usa ne-au facut sa tresarim. Ditamai vlajganii au dat buzna in incapere si cu greu au fost potoliti de educatori. "Nu avem voie sa-i atingem nici macar cu un deget. Sa stiti ca mancam o paine amara aici. Copiii astia au de toate: haine, mancare buna, televizoare, chiar si bani de buzunar, dar este greu sa-i stapanesti, pentru ca unii sunt foarte violenti si-si bat joc de noi", se plangea un alt educator. "Primesc periodic haine si incaltaminte noi, dar a doua zi se duc in piata si le vand", spunea altul, "iar cand vine cineva de la presa se plang ca n-au de nici unele". Dar nu toti copiii au asemenea comportament. L-am revazut aici pe A.S., care este elev in clasa a IX-a la o scoala profesionala. Frumos si extrem de curat, copilul a fost parasit, acum doi ani, de mama si a locuit o vreme intr-un garaj. Nici nu vrea sa auda de maica-sa si alte rude nu are. Ne spune ca e fericit de cand sta aici si ca are de toate: un pat curat, mancare buna si ceva bani de buzunar, iar in curand o sa iasa si cu o meserie banoasa. Nici I.V., de 18 ani, vedeta centrului, nu se plange: este in anul I la scoala complementara, o sa se faca instalator si canta la orga, fiind unul dintre membrii Echipei Fantastice. Pentru copiii abandonati de familii centrul de plasament chiar inseamna "acasa". Desfiintarea centrului risca sa-i lase pe multi pe strada. Teoretic, pentru ei, ca si pentru toti cei 38.599 de copii internati in astfel de centre, exista solutii: integrarea in familii (prea putin probabil ca se poate pune in practica, din moment ce chiar mamele lor i-au abandonat in maternitati), adoptia (dar chiar DPC-ul recunoaste ca nimeni nu-si asuma raspunderea adoptarii unui copil cu dizabilitati) sau cumpararea de apartamente sociale in care sa fie cazati cei peste 18 ani (insa pana acum la nivelul sectorului 4 nu a fost achizitionata nici o locuinta).