Schimbi religia pentru căsătorie?

Dacă pentru unii nu prezintă importanţă, pentru alţii religia poate reprezenta o barieră de netrecut atunci când se îndrăgostesc de o persoană cu o credinţă diferită.

Gabriela, în vârstă de 25 de ani, l-a cunoscut pe soţul său iranian în martie 2004. „Eu eram studentă la ASE, iar el lucra în zonă. Era de patru luni în România şi nu ştia decât câteva cuvinte în limba română, aşa că la fiecare întâlnire aducea şi dicţionarul.”

Gabi îşi aminteşte că a fost greu încă de la început, mai ales că el avea o prietenă în Iran şi, conform tradiţiei, trebuia să o ia de nevastă. „Nu m-am lăsat şi am reuşit să îl fac să se îndrăgostească de mine. La sfârşitul anului ne-am mutat împreună, iar de Sărbători l-am prezentat familiei.

Bineînţeles că au apărut întrebări din partea bunicilor şi a rudelor în vârstă. În schimb, părinţii şi cei mai tineri din familie nu şi-au pus atâtea probleme.”

În 2006 Gabi a primit inelul şi cererea în căsătorie. „Atunci religia nu a contat, nu ne puneam probleme de genul cine ce religie o să ia. Fiecare cu religia lui. Nu mi se părea normal să îi cer să renunţe la religia lui, pentru că nici eu nu renunţam la a mea”.

Problemele au apărut însă în 2007, când a expirat viza de şedere în România. „Atunci a început stresul pentru noi. Am intrat în panică şi probabil am făcut lucruri pe care în mod normal nu le-am fi făcut. Pentru că aveam doar o lună la dispoziţie, cel mai simplu lucru era să ne căsătorim. El a decis să meargă la biserică şi să îşi schimbe religia.” Peripeţiile nu s-au încheiat aici.

Au descoperit că le este imposibil să se căsătorească în România, în ciuda sacrificiului bărbatului de a se converti la ortodoxie. Pentru a oficia căsătoria, primăria a solicitat trei ştampile pe certificatul lui de naştere: de la Ministerul de Externe din Iran, de la Ministerul Justiţiei din Iran şi de la Ambasada României din Iran sau de la Ambasada Iranului din România. „În concluzie, am luat decizia să plecăm în Iran. Acolo am refăcut actele şi analizele, iar în august (după două luni de la plecare - n.r.) ne-am căsătorit.”

Familia tânărului nu a aflat că şi-a schimbat religia, pentru că la musulmani este un păcat foarte mare şi se pedepseşte cu moartea, spune Gabriela. „Aici nu am făcut nunta religioasă, nu ne-am hotărât încă dacă facem sau nu. Însă când vom avea un copil, îl vom boteza ortodox cu siguranţă, pentru că trăim în România şi vrem să îl integrăm în societatea aceasta.”

Fiecare cu religia lui, dar copiii?

De multe ori, partenerii aleg să îşi păstreze religia în care s-au botezat, şi nu doar în cazul în care diferenţele de rit sunt mici. Însă una din problemele care apar în căsniciile mixte este religia copiilor. „De şase ani sunt căsătorită cu un egiptean. El e musulman, eu ortodoxă şi locuim în Cairo”, povesteşte Alina, în vârstă de 31 ani.

„Ne-am­ păstrat fiecare religiile şi sărbătorim toate ocaziile împreună, fie că este vorba de Paşte sau Ramadam, şi totul e bine. Cu toate acestea, căsătorindu-mă, am acceptat ca religia copiilor noştri să fie musulmană. Aici nu există alegere, copiii unui musulman devin automat musulmani.”

Manuela, în vârstă de 28 ani, este ortodoxă şi de un an şi jumătate are un soţ catolic. „Am considerat încă de la început că este cel mai bine să rămână fiecare cu religia sa, pentru că aşa ni s-a părut normal amândurora, să rămână fiecare la religia în care s-a născut şi a crescut. Religia este importantă, iar faptul că e puţin diferită nu ne deranjează.

Aşa cum amândoi am luat reciproc numele celuilalt, la fel am încercat şi vom încerca mereu să luăm fiecare anumite lucruri din religia celuilalt, să le îmbinăm într-o oarecare măsură, să ţinem cont de toate sărbătorile, în special de Paşte.

Sunt sigură că ne vom obişnui şi că religia nu va crea cu timpul tensiuni în familiile noastre, iar când vor apărea copiii, îi vom boteza cel mai probabil în religia catolică, pentru că este religia tatălui şi în biserica catolică ne-am căsătorit, însă îi vom învăţa să respecte ambele religii, pentru că, până la urmă, ambele insuflă credinţa în acelaşi Dumnezeu şi credinţa este cea mai importantă, indiferent de religia căreia aparţii”.

Ca să evite disputele între familii, Mădălin, un catolic în vârstă de 40 ani cu soţie ortodoxă, spune că şi-a botezat copilul la ambele biserici. „După botezul la catolici, l-am botezat la ortodocşi, fără a spune însă că a mai fost botezat. Când va fi mare, îşi va alege ce religie va dori.”

Căsătorindu-mă, am acceptat ca religia copiilor noştri să fie musulmană. Aici nu există alegere, copiii unui musulman devin automat musulmani.

Alina

Căsătoriile mixte au risc sporit de divorţ

Diferenţele culturale şi cele de ordin religios constituie un argument decisiv în cazurile de divorţ. De multe ori, „laboratorul etnic” pe care îl implică o căsătorie mixtă este un vulcan care stă să erupă. Un cuplu mixt trebuie să îmbine învăţături care uneori sunt foarte diferite, chiar opuse. Conflictele nu sunt uşor de rezolvat.

De multe ori, compromisul nu este posibil fără ca unul dintre parteneri să renunţe la o parte din convingerile sale. Un studiu realizat de Creighton University din Omaha, Nebraska (SUA), arată că rata divorţurilor este mai mare în cazul cuplurilor care fac parte din religii diferite şi că partenerii se îndepărtează mai lesne de biserică decât cei care împart aceeaşi credinţă. Totuşi, studiul relevă totodată că activităţile religioase comune sunt mai importante pentru succesul căsniciei decât credinţa comună.

„Contează ce face cuplul împreună din punct de vedere religios şi cum împacă diferenţele”, explică Michael Lawlor de la Centrul Pentru Căsătorie şi Familie al Universităţii Creighton. Egon Mayer, profesor la Brooklyn College, SUA, a publicat un alt studiu, care confirmă că mariajele interreligioase au o rată ridicată a divorţurilor.

„Când îngropi ceva care este foarte important pentru tine, nu faci decât să creezi o presiune în relaţia de familie, care se transformă în sursă de tensiune, iar în cele din urmă devine o bombă cu ceas”,­ a declarat profesorul pentru „USA Today”, referindu-se la cazurile în care unul dintre parteneri renunţă la religia sa.

Cazul Marianei, în vârstă de 32 ani, este grăitor din acest punct de vedere. „M-am măritat cu un pakistanez şi mi-am schimbat religia, am devenit musulmană”, povesteşte ea. „Acum locuim în Pakistan şi uneori înnebunesc de nervi când văd ce idei au oamenii pe aici! De exemplu, când am născut, am hotărât să îmi alăptez copilul, însă toţi încercau să mă convingă să îi dau lapte praf ziua şi să îl alăptez doar noaptea.

Am dus multă muncă de lămurire cu rudele soţului ca să mă lase în pace cu biberoanele lor. De asemenea, doream şi un nume românesc pentru copil, însă familia soţului decide numele. Aş fi vrut să pot naşte în România. I-am spus soţului meu de multe ori să mergem, dar de fiecare dată am terminat certându-ne, aşa că am lăsat-o baltă.”

Dreptul asupra copiilor

Cele mai mari probleme în căsătoriile mixte au legătură cu copiii, în special dacă este vorba despre căsătorii cu bărbaţi musulmani sau nord-africani. Prin tradiţie şi religie, aceşti bărbaţi au concepţii puternice în ce priveşte drepturile lor domestice, lucru care poate alimenta tensiunile.

Tradiţia musulmană a servituţii feminine duce adesea la crize maritale în cuplurile mixte. În Africa de Nord, copiii sunt consideraţi proprietatea tatălui. Uneori, unii dintre aceşti­ taţi ajung chiar să îşi răpească fiii pentru a-i duce în ţara lor, relevă un raport al organizaţiei catolice italiene Caritas/Migrantes, alcătuit pe baza datelor de la institutul de statistică Istat.

Italia este una dintre ţările care se confruntă cu un număr crescând de căsătorii mixte (6.000 pe an): de la circa 58.000 de perechi „amestecate” în 1991, s-a ajuns la peste 250.000 la începutul lui 2008. La începutul anilor ‘90 procentul căsătoriilor mixte din Peninsulă era de 3,2%, iar în 2007 acesta ajunsese la 14,3%.

„Am o prietenă al cărei soţ musulman a înşelat-o ani la rând”, povesteşte Andrei. „Când ea a descoperit şi l-a ameninţat cu divorţul, el a părăsit-o pur şi simplu, luând cu el şi copilul. Legea musulmană interzice ca mama să îşi crească copiii după ce împlinesc vârsta de şapte ani.”

În Germania, Episcopia­ Catolică din Hildesheim le sfătuieşte pe femeile catolice care se căsătoresc cu musulmani să încheie un contract marital prin care să îşi protejeze statutul. Margaretha Meyer, preşedinta Consiliului Episcopal, a declarat pentru agenţia Deutsche Presse că majoritatea femeilor care se mărită cu musulmani sunt neinformate asupra problemelor care pot apărea din cauza sistemului legal diferit.

Rolul femeii şi legea divorţului în Islam este diferită de cea din Germania. Situaţia se schimbă însă atunci când femeia are un contract, afirmă Meyer. „Femeile care trăiesc în Germania înţeleg prea puţin diferenţele, deoarece aici egalitatea este de la sine înţeleasă”, subliniază ea.

Ajustarea diferenţelor

„Căsătoria este o negociere continuă a diferenţelor”, spune psihologul Bogdana Bursuc. „Chiar şi cuplurile de aceeaşi cultură şi de aceeaşi religie pot fi considerate cupluri interculturale, deoarece există diferenţe în modul în care cei doi interpretează lucrurile, trăiesc şi evaluează experienţele de viaţă, în care înţeleg comportamentele celorlalţi”.

Studiile arată că, în mod natural, cuplurile găsesc diferite soluţii de ajustare a acestor diferenţe: îşi asumă convingeri, ritualuri şi tradiţii din mai multe culturi, inclusiv ale lor, adoptă o poziţie nereligioasă şi sunt minim implicaţi în practicile tradiţionale sau adoptă o variantă biculturală, în care partenerii menţin echilibrul între tradiţiile şi convingerile celor două culturi. Dacă sunt două limbi, copiii le învaţă pe ambele.

O variantă biculturală modificată este aceea în care partenerii adoptă o religie de „compromis“, încercând să respecte şi ritualurile şi tradiţiile fiecărui partener. Ultima variantă este cea asimilată, în care un partener îşi converteşte convingerile la backgroundul celuilalt partener.

„O modalitate sănătoasă de adaptare este cea în care fiecare background este respectat, iar toate comportamentele şi preferinţele, deciziile sau solicitările unui partener să fie recunoscute ca fiind o caracteristică a culturii sale şi nu ca o dorinţă de control şi influenţă”, adaugă psihologul.

Provocările sunt cu atât mai multe, cu cât religiile sunt mai diferite (creştină versus islamică) în privinţa valorilor morale legate de bine şi rău, a exprimării afecţiunii, a ceea ce este acceptat ca feminin sau masculin. Prima mare provocare între religiile diferite este ritualul nunţii. De asemenea, limitele libertăţii acceptate în cadrul căsniciei, normele de exprimare a afecţiunii în public şi vestimentaţia pun la încercare rezistenţa cuplului mixt.

Poziţia Bisericii

În viziunea Bisericii Ortodoxe, “deosebirea de religie” reprezintă unul dintre impedimentele absolute în realizarea căsătoriei.

„În privinţa căsătoriilor mixte, este bine ca preoţii să insiste ca acestea să nu aibă loc, iar atunci când ele sunt inevitabile, mai ales că sunt încurajate de legislaţia civilă, cununia religioasă să nu se facă decât după convertirea părţii necreştine sau neortodoxe sau, în cazuri de excepţie, când partenerul neortodox nu doreşte să părăsească confesiunea sa, să aibă dispensa chiriarhului”, scrie preotul profesor doctor Nicolae D. Necula, în „Glasul Bisericii“ nr. 9-12/2001.

„Mai departe, însă, preotul este obligat să asigure asistenţa religioasă părţii ortodoxe, veghind ca aceasta să păstreze rânduielile bisericeşti, practicile de cult şi tradiţiile proprii Ortodoxiei. Preotul trebuie să cultive grija pentru respectarea credinţei celuilalt soţ, toleranţa şi dragostea, ca bază a familiei.

De asemenea, să ia seama că libertatea fiecărui soţ de a merge la biserica sau locaşul de cult al confesiunii respective, de a-şi respecta sărbătorile şi de a-şi îndeplini îndatoririle faţă de suflet să fie neîngrădită. În toate aceste situaţii, va cultiva toleranţa şi iubirea creştină.“

În ce priveşte Biserica Catolică, ultimele hotărâri privitoare la căsătoriile mixte au fost luate de Conciliul al II-lea de la Vatican.

Astfel, aceste căsătorii se pot încheia fără dispense între catolicii orientali şi necatolicii orientali, cu condiţia respectării a două condiţii: soţul catolic are obligaţia să facă tot ce poate pentru a-l converti pe soţul necatolic, iar copiii să fie botezaţi şi educaţi în spirit catolic. În intercomuniunea cu ortodocşii este permis ca serviciul cununiei să fie oficiat în biserica ortodoxă de un preot ortodox, însă numai dacă acest lucru îl va găsi potrivit episcopul catolic competent.

În ceea ce priveşte Bisericile protestante, acestea nu au adoptat atitudini restrictive sau intolerante în problema căsătoriilor mixte, validând căsătoriile oficiate după rânduielile catolice.

Vedete
Cele mai cunoscute căsătorii mixte

Mihaela Rădulescu s-a căsătorit cu Elan Schwarzenberg şi a trecut la iudaism, fiind rebotezată cu numele de Judith. Cei doi au divorţat recent şi trebuie să treacă şi printr-o dezlegare religioasă.

Monica Columbeanu a acceptat înainte de nuntă să treacă de la catolicism la ortodoxie, spunând că o face de dragul viitorului soţ şi cu gândul la copiii pe care îi va avea cu acesta.

Oana Cuzino s-a căsătorit cu omul de afaceri israelian Yoav Shtern.

Luana Mitran a fost căsătorită între 2000 şi 2006 cu Cabral Ibacka, de religie catolică, cu care are o fetiţă, Inoke.

Adrian Mutu are o căsnicie mixtă cu Consuelo Matos Gomez, de religie catolică.