Cum ar putea fi scoși din sărăcie și integrați social și profesional românii cu dizabilități

Deși în România trăiesc sute de mii de persoane cu dizabilități, drepturile lor sunt uitate undeva în hățișul birocrației și al legilor anapoda, care, în cele mai multe cazuri, ar trebui schimbate din temelii. Experții consultați de „Adevărul“ spun că dacă instituțiile statului ar depune un efort colectiv, acești oameni ar avea o șansă reală la o viață mai bună. 

Persoanele cu dizabilități din România, uitate de autorități

Și nu o spunem noi, o spune un raport al Curții Europene de Conturi, potrivit căruia țara noastră alocă cei mai puțini bani din PIB pentru persoanele cu dizabilități – doar 0,9%. De trei ori mai puțin decât țări precum Belgia, Finlanda sau Germania. Ca o comparație, media europeană este de 2,2%.

Câți bani primește o persoană cu handicap

Concret, în România, o persoană cu handicap grav primește lunar 2.677 de lei. În plus, statul acordă 2.079 de lei persoanei care îngrijește pacientul cu dizabilități. Cei cu handicap accentuat primesc 449 de lei pe lună, iar persoanele cu handicap mediu – doar 72 de lei. Vorbim despre sume extrem de mici care nu acoperă nevoile de bază ale acestor oameni.

Vasile Barbu, președintele Asociației Naționale pentru Protecția Pacienților, este de părere că statul s-a descotorosit de aproape orice obligație pe care o are în fața persoanelor cu dizabilități. Și asistăm de aproape 30 de ani la o anomalie care se perpetuează la nesfârșit. „Nu poți să dai doar 2.000 de lei unei persoane cu gradul I de handicap și încă 2.000 de lei celui care o îngrijește și să spui că ți-ai făcut treaba. Pentru că acel pacient are nevoie de îngrijire 24 din 24 de ore. Acești bani nu ajung nici măcar pentru 6 ore“, a explicat Vasile Barbu. „Un astfel de pacient are nevoie nu numai de hrană și medicamente. Are nevoie să-i facă cineva curat în casă, să-i gătească, să-i servească masa. Plus alte servicii. Cu mulți dintre ei, pentru a-i putea menține la un anumit nivel de comunicare, trebuie să faci terapii psihologice. Mai mult, îngrijitorul are obligația de a merge cu acea persoană, dacă este transportabilă, la controale medicale periodice. Ce să faci cu 2.000 de lei?“, completează acesta.

Fără integrare profesională

În ceea ce privește încadrarea în câmpul muncii, persoanele cu dizabilități sunt și la acest capitol profund discriminate. „La nivelul Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă nu există programe profesionale adaptate pe tipuri de dizabilități, care să le ofere posibilitatea unei formări profesionale sau a unei reconversii profesionale“, a declarat pentru „Adevărul“ Monica Oprea, reprezentanta Federaţiei Naţionale Sindicale din Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului „PRO-Asist“. Mai mult, spune aceasta, Agențiile Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă nici măcar nu au o evidență clară a acestor persoane cu dizabilități: „Din acest motiv, nici nu oferă locuri de muncă adaptate nevoilor lor“.

Și mai este un aspect asupra căruia atrage atenția Monica Oprea: „Chiar dacă ar beneficia de cursuri de reconversie profesională, multe dintre aceste persoane nu ar reuși să le urmeze din considerente financiare. Cine i-ar transporta până acolo? Din ce bani și-ar plăti transportul? Poate chiar cazarea, masa. Sunt multe lucruri de luat în calcul“.

De altfel, nici angajatorii nu se înghesuie să ofere locuri de muncă acestor persoane.

Deși legea spune că dacă o firmă are mai mult de 50 de angajați, trebuie să angajeze 4% persoane cu dizabilități. În caz contrar, plătește amendă. „De multe ori, angajatorii preferă să plătească aceste amenzi și își iau o grijă de pe cap. Scapă de aceste persoane cu dizabilități pe care, în mod normal, ar trebui să le angajeze și care, cred ei, le-ar putea crea probleme. Însă acești oameni, mulți dintre ei, chiar au capacitatea de a munci și pregătirea necesară s-o facă foarte bine. Este adevărat, mulți pot fi specializați doar pe anumite activități, însă asta nu înseamnă că nu pot fi integrați în muncă. Aici e partea tristă. La noi nu se face nimic pentru integrarea acestor oameni în câmpul muncii“, a mai spus Vasile Barbu.

„De cele mai multe ori, munca dă sens vieții“

Domeniile în care persoanele cu dizabilități dau rezultate foarte bune sunt cele în care persoana respectivă produce compensație. Pacienții cu deficiențe de auz pot lucra în domeniul manualității și al lucrului milimetric, unde e nevoie de foarte mare atenție. Ei au o vedere de foarte mare exactitate, astfel că identifică foarte ușor detaliile.

În cazul nevăzătorilor, este vorba de compensațiile la nivelul auzului, al simțului tactil și al memoriei. Sunt foarte buni lucrători cu tastatura, sunt foarte buni maso-terapeuți. Persoanele cu debilitate mintală pot să acceseze niște meserii primare cum ar fi cele de zugrav, confecționer pe chestiuni mai simple, ajutoare în bucătăriile restaurantelor, menajul în hoteluri. O altă meserie care are succes pe piață este asistența medicală realizată de nevăzători, de pildă maso-terapia, pentru care sunt pregătiți la nivel postliceal.

Psihologul Keren Rosner a declarat că „aceste persoane ar trebui integrate pentru acea capacitate de a face un lucru poate mult mai bine decât o persoană considerată sănătoasă și integră. În primul rând, acel om va avea bani să trăiască decent, apoi se va simți util pentru societate. Căci munca dă sens vieții. Acea persoană, pe de altă parte, ar simți că face parte dintr-un grup, că este acceptată, nu tolerată. Nu mai vorbim despre faptul că integrarea acestor persoane le prelungește speranța de viață. Calitatea vieții ar fi mai bună“, a explicat psihologul.

Avem legi, dar nu funcționează

Președintele Asociației Naționale pentru Protecția Pacienților a precizat că legislația există, dar aplicarea ei lipsește cu desăvârșire. „Nu este pusă la punct. Statul nu încearcă decât să se protejeze pe sine, să nu cheltuiască prea mult cu acești oameni“. Vasile Barbu a adus în discuție Ordonanța 68/2003, care a făcut obiectul condiționării primirii României în Uniunea Europeană. „Trebuia să armonizăm legislația noastră cu cea europeană. În ceea ce privește legislația în domeniul social, trebuia să avem legea asistenței sociale, legea serviciilor sociale și altă legislație conexă, inclusiv reglementări legate de normele de aplicare. Evident, a fost dată această Ordonanță. Însă nici până în ziua de azi nu își produce efectele. Motivul? Nu există obligații de aplicare. Adică nu există sancțiuni pentru cei care nu o aplică. Și mă refer aici la autoritățile locale.”

Soluțiile

Persoanele cu dizabilități au nevoie de susținere și implicare totală din partea autorităților. Au nevoie de acele legi deja existente, dar care să funcționeze. Au nevoie însă și de o legislație nouă, care să țină pasul cu realitatea, precum și de programe pentru integrare socială și în câmpul muncii.

„Dacă persoanele cu dizabilități nu sunt susținute pe mai multe paliere și din mai multe direcții, integrarea lor va fi foarte dificilă. Toate instituțiile implicate, de la educativ, medical, AJOFM, primării, direcția de asistență socială… dacă toate acestea nu conlucrează și n-au un obiectiv clar, va fi foarte greu“, a afirmat Monica Oprea.

Psihologul Keren Rosner este de părere că statul român ar trebui să facă exact ceea ce fac anumite ONG-uri și asociații: „Să existe anumite instituții, cămine, cluburi, grupuri de suport pentru aceste persoane, dar și activități dedicate lor. Ar trebui schimbate mentalități, indusă ideea că acești oameni nu sunt inutili. Dacă vom accepta acest lucru, aceste persoane chiar vor avea șanse reale la o viață normală“.