Scriitorul Norman Manea şi coşmarul birocratic românesc pe care îl are de înfruntat ca să primească un drept legal

0
0
Norman Manea
Norman Manea

Profesorul şi scriitorul româno-american Norman Manea, fost deportat în lagărele de exterminare din Transnistria, a încredinţat spre publicare ziarului „Adevărul” un text privind dificultăţile pe care le întâmpină în obţinerea drepturilor conferite prin lege celor care au supravieţuit Holocaustului.

Birocraţie burlescă

După peste 70 ani de la încheierea Celui de-al Doilea Război Mondial, tragedia Holocastului este încă dezbătută, controversată şi chiar negată, tradiţionalul antisemitism dobândind noi accente şi vitalizări în lumea globalizată de azi.

România nu face excepţie şi merită semnalat, în acest sens, un riguros text recent al lui Radu Ioanid, director de arhive la Muzeul Holocaustului din Washington (“Romania şi politica memoriei Holocaustului, HotNews, 15 septembrie 2018).

Trebuie subliniat că după prelungite ezitări şi manipulări, România a recunoscut, ulterior primirii în Comunitatea Europeană, contribuţia autohtonă la sângeroasa crimă contra umanităţii şi a votat legi corespunzătoare.

Ultima a fost Legea pentru modificarea ordonanţei Guvernului nr. 105/1999, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive etnice, care prevede dreptul la indemnizaţii pentru victimele Holocaustului. S-a specificat că şi persoanele cu domiciliul în străinătate pot depune personal sau prin procură o cerere în acest sens.

Evident că la 70 ani după război, cât a durat tergiversarea recunoaşterii unui fapt istoric documentat şi pentru România, nu este uşor de acţionat, mai ales din străinătate, pentru legitimarea unor drepturi fireşti. Nu mai am rude în România, familia a decedat, aşa că m-am adresat pentru sprijin Federaţiei Comunităţii Evreieşti din România, care mi se părea că ar avea obligaţia morală de sprijinire practică a Legii sus-menţionate. Persoana în funcţie era plecată în tot soiul de delegaţii, aşa că abia la întoarcere, în noiembrie 2017, mi-a indicat un subaltern care m-ar putea ajuta. Acesta n-a răspuns, însă, apelului meu, aşa că am revenit la punctul de pornire.

M-am decis să încerc, pe propria piele îmbătrânită, bunăvoinţa organelor juridice din ţară.  

Aflasem din presă că la 24 octombrie 2017, adjuncta ministrului de Extreme israelian a solicitat domnului Teodor Viorel Meleşcanu , ministrul român de Externe, “simpificarea procedurilor birocratice” asociate Legii privind pensiile supravieţuitorilor Holocaustului din România, şi că diplomatul român a promis că “un ataşat special va sosi curând în Israel pentru a ajuta în această chestiune.”

Încurajat de ştirea israeliană, sperând că ar putea avea efect şi departe de Ierusalim asupra unui cetăţean americano-român, m-am întors la prevederile Legii autohtone şi am înaintat, cum se cerea, Oficiului de pensii din sectorul unde am locuit în Bucureşti, cererea respectivă, însoţită de copia paşaportului românesc, copia actului de naştere, copia adeverinţei nr. 498/18.04.1945, emisă de Inspectoratul de Poliţie Iaşi, referitoare la re-patrierea mea şi a familei, din Lagărul Transnistria, unde am fost deportaţi de regimul antonescian, aliat cu Germania nazistă, şi copia adeverinţei nr. 320/03.06.1970, emisă de către Comunitatea Evreilor din Suceava, privind deportarea din octombrie 1941.

Răspunsul oficial nu a fost prompt, dar edificator.

Actul de respingere, având 12 semnături, motiva respingerea cererii mele prin aceea că:

 • Nu rezultă calitatea de rezident în România în momentul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de legislaţia în vigoare;

 • Nu s-au prezentat acte oficiale româneşti din care să reiasă persecuţiile invocate.

Inutil să comentez argumentaţia falsă, adaug doar că am protestat decizia, iar la îndemnul de a-mi găsi un “mandatar”, am replicat că actele ştampilate de instituţii româneşti, anexate cererii, ar valora mai mult decât orice altceva.

Ar fi fost inutil să încerc a convinge funcţionarii de stat că am publicat cărţi despre experienţa supravieţuirii mele, traduse în multe limbi, existente şi în bibliotecile Patriei. Nici că viteza de transfer în lumea de apoi a ultimilor supravieţuitori este vizibil superioară ritmului de rezolvare a cererilor de despăgubire de către autorităţile române. Trebuia să recunosc, de fapt, că era o situaţie apăsătoare, dar evident favorabilă bugetului ţării.

Neinformat asupra vreunui efect pozitiv al vizitei domnului Meleşcanu în Ţara Sfântă privind despăgubirile şi nici asupra acţiunilor concrete ale “atasatului” onorat cu sacra misiune de a dezlega nodul otrăvit, am decis să cer sfatul unor israelieni-români care au confruntat, bănuiam, situaţii similare, avute în vedere de autorităţile de la Ierusalim care l-au abordat pe ministrul român în delicata daraveră.

Un prieten, fost coleg de bancă la liceul din Suceava, s-a oferit să semneze o Procură care să dovedească vilegiatura noastră comună la Moghilev şi în alte staţiuni de exterminare din perioada de aur a războiului sfânt care ne-a marcat copilăria.

Norocul a început, imediat apoi, să mă favorizeze: un alt fost coleg, de data asta de facultate şi locuind în Bucureşti, deşi fără nicio tangenţă cu necazurile “poporului ales”, a aceptat să-mi fie mandatar în faţa autorităţilor.

Procura de îndreptăţire am semnat-o la consulatul român din New York şi am trimis-o la Bucureşti. În felul acesta am completat ceea ce eram convins că ar fi un ultim pas rapid spre izbăvire.

Colegul meu caritabil s-a prezentat pe 6.06.2018 la Oficiul de Pensii al sectorului 3 Bucureşti şi a depus Dosarul, reformat cf. cerinţelor Legii.

Curând, pe 4.07.2018, Arhivele din Suceava au informat posteritatea că numele meu nu figurează printre prigoniţi. Cum este posibil? Mai simplu decât ne-am închipui cu biata noastră imaginaţie imperfectă: Comunitatea evreilor din Suceava m-a informat, în urma investigaţiilor, că nu există în fosta cetate de scaun a lui Ştefan o arhivă a deportării în Transnistria.

Când a revenit, în septembrie 2018, să se informeze de soarta întineritului Dosar, care necesita răspuns oficial după o lună de la depunere (adică, iulie 2018), a aflat că funcţionara care avea grija de actele potentialui despagubit s-a transferat la… Agricultură, iar cea care o înlocuia nu absolvise stagiul de acomodare cu primejdiile documentelor orfane.

 Nu deţin un răspuns final la îndelung fermentata încercare.

 Dar cine supravieţuit odată coşmarului, ar putea supravieţui şi şi vodevilului de după.

Norman Manea, prof. emeritus, Bard College, NY, 18 sept 2018

Decorat cu Steaua Romaniei  

Evenimente


Ultimele știri
Cele mai citite

Partenerii noștri