Epistola răvăşitoare a unui preot român dedicată eroilor din clubul Colectiv: „Mă plec cu cutremur în faţa jertfei lor”

Claudiu Petre şi Adrian Rugină, spectatorii din clubul Colectiv care au murit încercând să-şi salveze prietenii prinşi în incendiu FOTO Antena 1

Unul dintre cei mai respectaţi români din diaspora, preotul Ioan Florin Florescu, le-a adus un omagiu tulburător lui Claudiu Petre şi Adrian Rugină, tinerii care au murit în incendiul din Clubul Colectiv încercând să salveze vieţile altora rămaşi înăuntru.

Preotul ieşean Ioan Florin Florescu este unul dintre cei mai avizaţi teologi români, lucrarea sa de doctorat, "Literalism şi traducere liberă în tradiţia biblică românească", cumulând o muncă de cercetare uriaşă în domeniul istoriei traducerilor biblice făcute în spaţiul românesc.

Este implicat în proiecte filologice de amploare şi a devenit cunoscut românilor din toată lumea în 2011, imediat după ce a emigrat în Scoţia împreună cu toată familia, copleşit de lipsurile din ţară. Atunci i-a scris unui senator român, siderat de făţărnicia cu care politicianul pretindea că îl reprezintă.

Preotul Florescu s-a mai remarcat prin mesaje tranşante scrise în momente esenţiale din istoria recentă a României. Unul dintre ele a fost publicat pe blogul personl, intitulat Jurnal Scoţian, cu prilejul susţinerii făţişe arătate de Biserica Ortodoxă România lui Victor Ponta, în campania electorală pentru prezidenţiale din 2014.

După tragedia din clubul Colectiv, Ioan Florin Florescu a ţinut să aducă un omagiu tinerilor care şi-au pierdut viaţa în incendiu, printr-un mesaj care ţinteşte indirect şi opiniile deplasate ale unor alţi teologi ulterioare serii de vineri, 30 octombrie.

Redăm, mai jos, integral, epistola preotului Ioan Florin Florescu (foto jos - Ziarul Lumina):

„M-am jucat toată copilăria mea, la ţară, cu bostani scobiţi, cărora le făceam din fasole dinţi de schelet. Fără să am habar că asta se chema „halloween”. M-am jucat, fără să ştiu de halloween, şi când am crescut mare şi scobeam dovlecii împreună cu fetele mele, făcându-ne felinare cu care să o speriem pe mama când vine de la serviciu. Nu am ştiut că le atrăgeam moartea, aşa cum, uite, aflu astăzi de la părintele Savatie, care ştie mai bine cum stă treaba cu bostanii şi simbolurile.

„Joaca de-a bostanii este un joc de-a moartea, măi copii, jucaţi-vă de-a lumina.” Nu m-am jucat de-a lumina, când eram copil, pentru că nici nu auzisem de jocul ăsta. Ce copil se joacă de-a lumina? Părintele însuşi era copil atunci şi pesemne se juca şi el, ca toţi băieţii mei din cartier, de-a moartea: de-a nemţii, de-a hoţii şi vardiştii, de-a raţele şi vânătorii, cowboii şi indienii. Nu a murit nimeni din asta, doar, mai târziu, unul dintre tovarăşii mei de joacă a murit împuşcat la revoluţie, lângă Buzău, militar în termen. Dar eu cred că alţi demoni l-au omorât, nu bostanii copilăriei.

Am fost şi la concerte de rock când eram tânăr, apoi a trebuit să o las pe fiică-mea să meargă, ba i-am cumpărat chitară electrică şi tobe, până s-a plictisit de rock şi a început să cânte la pian. Astăzi e studentă la drept şi are în camera ei de la cămin o cutiuţă cu moaşte de sfinţi primite din muntele Athos. Le-a adus din ţară şi le-a purtat peste tot cu ea. Nu m-am gândit niciodată că fata mea ar fi putut să ardă de vie la un concert de rock sau pentru că s-a jucat cu bostanii, abia acum am aflat de la părintele Savatie că i se putea trage asta. Părintele nu are copii, dar are, aşa, ca prietenii lui Iov, explicaţii adânci pentru moartea copiilor şi definiţii subtile pentru Dumnezeu. Uneori e bine să nu ai copii. Eu nu ştiu în ce minţi aş mai fi fost acum dacă copilul meu ar fi murit ars de viu.

Multe am aflat zilele astea despre bostani, dar cel mai important lucru l-am aflat despre oameni, nu în înţelepciunea pentru morţi a părintelui Savatie, ci în iubirea pentru vii a celor doi tineri, Claudiu şi Adrian, care au murit în foc, după ce s-au întors acolo ca să-şi salveze prietenii. Băieţii aceştia nu au ştiut cât de periculoşi sunt bostanii şi muzica rock. Nu ştiau ei nimic despre moarte şi simbolurile ei, dar ne-au învăţat ceva despre viaţă şi dragoste. Mai mult ca sigur că nu aveau în camerele lor nici cutiuţe cu moaşte sfinte.

Dar s-au întors în foc de două ori pentru aproapele lor. Eu nu ştiu dacă m-aş fi întors măcar o singură dată. Ei au împlinit cea mai mare poruncă a lui Iisus: „nu este dragoste mai mare ca atunci când cineva îşi pune sufletul pentru aproapele lui”. Eu nu sunt în stare să o împlinesc nici pe cea mai mică. Nu s-or fi jucat ei de-a lumina, dar sufletele lor curajoase s-au făcut cu totul lumină. Mă plec cu cutremur în faţa jertfei lor, ca şi cum ar fi intrat în foc să-mi salveze copilul. Când m-or urmări să mă arunce în foc demonii bostanilor, aş vrea să am şi eu curajul şi dragostea lui Claudiu şi Adrian.”