Nicoleta Corbu, prorector SNSPA: „Știrile false au succes pentru că oamenii cred cu tărie că sunt greu de manipulat“
0Unul dintre cei mai mari dușmani informaționali este știrea falsă, care, în prezent, are o putere incredibilă de a ajunge la cât mai mulți oameni, mai ales din cauza faptului că mulți se cred suficient de educați și cu minte ageră încât nu pot fi manipulați.
Profesor în cadrul Facultății de Comunicare și Relații Publice și prorector al SNSPA, Nicoleta Corbu coordonează în calitate de director executiv Centrul de Cercetare în Comunicare. De asemenea, ea este vicepreședinte al secțiunii de Comunicare politică a European Communication, Research and Education Association (ECREA).
Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Nicoleta Corbu a vorbit despre cauzele care stau la baza războiului informațional al ultimilor zece ani, dar și despre motivul pentru care deep fake-ul (pozele și videoclipurile trucate) anulează zicala „am văzut cu ochii mei“. Nicoleta Corbu vorbește și despre necesitatea unui discurs politic mai bine pregătit în România, în condițiile în care educația politică elementară lasă de dorit.
Nicoleta Corbu are un doctorat în sociologie. În perioada 2008-2009, a beneficiat de o bursă de cercetare Fulbright în Statele Unite (University of Georgia). În 2012, a fost visiting professor la Florida Gulf Coast University. A publicat cărţi în domeniile comunicare politică, politici educaționale și efecte media. A publicat peste 90 de articole ştiinţifice şi capitole de cărţi. Din 2018, este membră a Network of European Political Communication Scholars (NEPOCS). Are două facultăți, fiind licențiată în Comunicare și Relații Publice, precum și în Litere, având și un master în lingvistică. Pe când era elevă la Școala ”Ion Pillat” din Pitești, Nicoleta Corbu a obținut premiul I la Olimpiada Națională de Matematică.
ADEVĂRUL: „Atunci când este conştientă şi utilizată într-o manieră binevoitoare, manipularea poate deveni benefică“, spune Christophe Carre în „Arta manipulării elegante“. Cum se poate face totuși o manipulare etică și onestă? Nu sună cumva a oximoron „manipulare benefică“?
Nicoleta Corbu: Nu știu dacă putem spune că manipularea este vreodată benefică sau că poate fi binevoitoare. Prin excelență, manipularea presupune că cel manipulat nu cunoaște cu adevărat intențiile reale ale manipulatorului, ceea ce face ca lucrurile să fie conotate moral negativ încă de la început. Sigur, putem imagina scenarii în care manipularea, inclusiv în spațiul public, servește unor scopuri nobile. Ele sunt însă mult prea rare ca să mă pot gândi la așa-numita manipulare pozitivă sau benefică. De cele mai multe ori, când vorbim despre manipulare, cuvântul în sine poartă deja încărcătura negativă a ideii de a înșela.
- Au căpătat manipularea, dezinformarea şi războiul informaţional o nouă anvergură după izbucnirea conflictului din Ucraina?
Nu știu dacă au căpătat o anvergură nouă, pentru că, în fapt, începând cu celebrul caz Cambridge Analytica și continuând cu Brexit, alegerile din SUA din 2016 și mai nou pandemia de COVID-19, s-a vorbit în nenumărate contexte de un nou nivel, o nouă anvergură a dezinformării sau a manipulării. Inclusiv despre războiul informațional s-a vorbit mult și înainte de conflictul din Ucraina. Însă, invariabil, într-o criză mondială, cum sunt pandemia sau războiul, tușele tind să se îngroașe.
La asta se adaugă dezvoltarea exponențială a tehnologiei, care a dus la apariția unor forme de manipulare nemaintâlnite până acum. Numai în ultima lună vorbim deja de potențialul de manipulare uriaș pe care îl poate aduce inteligența artificială, prin programe de tip ChatGPT. În universități deja se vorbește de noi forme de verificare nu doar a plagiatului, ci a testării textelor academice – lucrări de absolvire, referate, proiecte – pentru origine AI (ChatGPT). Deci, într-un anume fel, fiecare criză aduce un nivel nou de sofisticare a vechilor forme de manipulare, dezinformare, pentru că evoluează și tehnologia.
Efectul celei de-a treia persoane
- De ce sunt mulți români care nu fac diferenţa dintre o ştire autentică şi una falsă, un fake news?
N-aș spune că sunt mulți români, ci că sunt mulți oameni, în general. Este o temă universală și o preocupare la nivelurile cele mai înalte. Cauzele sunt multiple: educația, gândirea critică, capacitatea de auto-reflexivitate. La acestea se adaugă însă multiple alte motive. Unul dintre ele se numește, în termeni academici, „efectul celei de-a treia persoane“. Pe scurt, efectul se referă la faptul că oamenii sunt în general convinși că media manipulează în mare măsură, dar pe ceilalți, nu pe ei înșiși.
Faptul în sine poate deveni periculos, pentru că oamenii sunt convinși că sunt greu de manipulat, ceea ce în sine îi face vulnerabili. S-au făcut o mulțime de cercetări, inclusiv la noi, la SNSPA, în care măsurăm la nivel național ce anume determină intensitatea efectului celei de a treia persoane cu privire la capacitatea de a detecta știrile false sau cu privire la efectele dezinformării. Chiar foarte curând am testat efectul într-un proiect internațional, threatpie.eu, în 16 țări și efectul este universal. Bineînțeles, cu intensități diferite de la o țară la alta, dar nu există țară în care efectul să nu fie semnificativ.
Sigur, există o mulțime de alte cauze pentru care oamenii nu reușesc să detecteze știrile false: de la lipsa educației media în școli la dezvoltarea tehnologiei (vezi deep-fakes), influența din ce în ce mai mare a rețelelor sociale și fenomenul viralizării, pentru a numi doar câteva.
- Care ar fi cauzele pentru care România este un teren fecund pentru fake news?
În mod special față de alte țări, cu precădere față de țările din Europa de Vest, nouă ne lipsește aproape în întregime educația media în școli. Când vorbesc de educație media, mă refer la ceea ce în limba engleză se numește media literacy. Cu alte cuvinte, educație cu privire la cum funcționează media, crearea și distribuirea de conținut, inclusiv sau poate mai ales cu privire la conținutul înșelător etc. Aceste lucruri se predau strict în facultățile de profil – jurnalism, comunicare, științe politice –, însă în Vest sunt obligatorii în curricula din preuniversitar.
În țări cum ar fi Franța, de exemplu, există o cultură a educației media, există institute și ONG-uri specializate care fac lobby inclusiv la nivel UE. La noi există prea puține asemenea organisme în prezent, ele sunt mai degrabă excepția, și nu regula. Un al doilea motiv este legat de așa-numiții fact-checkers (trad. – verificatorii de conținut), care, din nou, sunt deja un loc comun în SUA sau în Europa de Vest, iar la noi nu doar că există prea puțini – realmente se pot număra pe degetele de la o mână –, dar nu sunt cunoscuți.
O imagine nu mai face cât o mie de cuvinte
- Cât de periculoasă este manipularea prin trucarea imaginilor?
Din păcate, acesta este un subiect foarte sensibil, pentru că aș spune că este nu doar periculoasă, ci realmente catastrofală. Nivelul de sofisticare în trucarea imaginilor a căpătat cote inimaginabile în trecut, iar manipularea grosieră, pe care un individ cu minime cunoștințe tehnice o poate face, este adesea greu de depistat fără instrumente adecvate. Când vorbesc de instrumente mă refer la ceea ce există deja de câțiva ani la îndemâna oricui: de exemplu, plug-in-uri de tip TinEye sau InVID-WeVerify, care au fost create în mod special pentru a depista asemenea tipuri de manipulare a imaginilor. Însă câtă lume știe de ele și, dintre cei care știu, câți le folosesc?
Ca să nu mai vorbim de așa-numitele deep-fakes – probabil își amintește toată lumea de falsificarea unui videoclip în care președintele Zelenski le cere trupelor ucrainene să depună armele la începutul războiului din Ucraina. Tehnologia din spatele deep-fakes este din ce în ce mai sofisticată și, prin urmare, din ce în ce mai greu de detectat, mai ales de către oamenii obișnuiți. Trucarea imaginilor este foarte periculoasă, pentru că oamenii tind să creadă ceea ce văd și să nu pună sub semnul întrebării. Cum spune vorba românească „am văzut cu ochii mei“: ce vezi nu mai pui sub semnul întrebării.
- În afara inițiativelor private de combatere a știrilor false propagate prin astfel de metode, există acțiuni întreprinse la nivel oficial, de instituții?
La nivelul Uniunii Europene există inițiative din ce în ce mai serioase cu privire la combaterea știrilor false, în mod special cu privire la manipularea imaginilor și, mai nou, folosirea inteligenței artificiale. Aș menționa câteva dintre ele: hub-urile EDMO (European Digital Media Observatory), în care UE și statele membre au investit resurse în încercarea de a găsi modalități structurate de a combate știrile false la nivel comunitar. Aici aș puncta că, din 2022, avem și noi un astfel de hub regional, care acoperă Bulgaria și România, BROD (Bulgarian-Romanian Observatory of Digital Media), iar SNSPA este parte din acest proiect. O altă inițiativă este apariția, anul trecut, a ceea ce se numește noul Code of Practice on Disinformation, care își propune implementarea de măsuri pentru combaterea dezinformării online în Uniune. Acestea sunt numai câteva exemple, însă ce vreau să spun este că există o preocupare reală, la nivelul Uniunii Europene, de a răspunde provocărilor aduse de dezvoltarea fără precedent a tehnologiei.
- Cât de mare este interdependența între comunicare și manipulare în România? Fac parte cele două sintagme dintr-un cerc vicios?
Nu știu dacă vorbim de o interdependență, pentru că, în fapt, manipularea nu se poate realiza decât prin comunicare. Deci aș spune mai degrabă că manipularea presupune comunicare prin însăși natura procesului. Așadar, nu putem vorbi de un cerc vicios, nu se hrănesc una pe alta, ci mai degrabă comunicarea este intrinsecă manipulării, nu se poate fără. Ce poate fi discutat este cum anume comunicarea publică glisează din ce în ce mai mult în manipulare la nivel de mase. Însă nu se poate evita renunțând la comunicarea publică, pentru că ea este o parte esențială a oricărui proces democratic. Ce putem face este o educare a publicului. Poate sunt naivă, dar cred în soluția ușor utopică a lui John Dewey de acum o sută de ani, care vorbea de „iluminarea publicului“ ca soluție pentru salvarea democrației. Acum, mai mult decât oricând, avem nevoie de o asemenea „iluminare“, iar ea se poate face prin așa-numita educație sau alfabetizare media.
„Lipsește interesul real al politicienilor de a se pregăti pentru aparițiile publice“
- Cum ați caracteriza la ora actuală clasa politică din România, din punct de vedere al comunicării? Dar discursul public?
Din păcate, în România, mai mult decât în alte țări din Europa, ca să nu mai vorbim de Statele Unite ale Americii, specialiștii în comunicare sunt considerați un moft. Prin urmare, consilierea pe zona de discurs public, relații publice, creare de imagine se întâmplă la modul real mai rar decât ar trebui. Urmarea este că de multe ori discursul public al politicienilor se transformă în cancan, în gafe și în senzaționalism ieftin, urmat de retractări, scuze publice etc., asta în situația fericită în care se întâmplă o conștientizare reală a gafelor. Ceea ce ne lipsește este o profesionalizare a discursului public, o consiliere reală pe această zonă și un interes real al politicienilor de a se pregăti pentru aparițiile publice. Cred că este și o formă de auto-suficiență: este greu pentru un politician să admită că ceea ce spune – sau cum spune – nu este cu adevărat valoros.
- Cum ați caracteriza evoluția manipulării politice din România în ultimii ani?
Este greu să vorbim de evoluția manipulării, pentru că ar presupune să știm de fiecare dată când și la ce nivel se întâmplă. Or, asemenea fenomene se identifică mai degrabă privind în urmă ca formă de interogație istorică și poate investigație jurnalistică. Există o fascinație cu privire la manipulare, o văd și la studenții mei care vor să facă lucrări de absolvire pe subiect, însă în realitate manipularea este relativ greu de probat. Prin urmare, nu m-aș hazarda să vorbesc de evoluția unui subiect care în sine este greu de demonstrat. Nu doar că un asemenea demers ar presupune devoalarea intențiilor reale față de cele declarate, dar ar presupune și dovedirea unui efect așteptat, ceea ce face lucrurile și mai complicate.
La nivelul simțului comun, dacă aș îndrăzni o evaluare, aș spune că nu văd vreo formă de evoluție, lucrurile se întâmplă la un nivel relativ constant de mai mulți ani, mijloacele prin care se realizează se schimbă. În plus, există o cizelare a publicului în timp, în sensul că inevitabil exercițiul democrației vine cu forme de învățare a „jocului“, de recunoaștere a intențiilor manipulatoare etc. Pe de altă parte, mijloacele prin care se poate ajunge la manipulare politică sunt infinit mai sofisticate acum decât cu numai 10-15 ani în urmă.
- De ce sunt prea mulți români ușor de manipulat politic? Cât de mult contează în acest caz ecartul dintre mediul rural și cel urban privind accesul la informații și chiar la utilități publice?
În general, oamenii sunt relativ ușor de manipulat politic din mai multe motive. În primul rând, există un nivel foarte scăzut de cunoștințe politice elementare în rândul publicului. Mă refer la informații minimale, cum ar fi cine este prim-ministrul, cine conduce ministerele-cheie etc.
Într-un asemenea context, majoritatea oamenilor sunt neinformați, iau decizii politice (inclusiv votul) din considerente emoționale și nu raționale, se bazează doar pe instinct. La acestea se adaugă ceea ce se cheamă în teorie expunerea selectivă – cu alte cuvinte, oamenii aleg din media strict acele informații care le confirmă propriile idei, credințe, preferințe și părtiniri politice etc.
Aș adăuga un fenomen interesant, care se numește efectul Dunning-Kruger, care se referă la o eroare cognitivă pe care o fac oamenii cu expertiza cea mai redusă în aproape orice domeniu, apreciind competența lor ca fiind mult mai mare decât este în realitate. Acest efect se confirmă în ceea ce privește cunoștințele politice: pe scurt, oamenii nu realizează că știu foarte puține lucruri și cred că pot aprecia și înțelege corect politica, felul în care funcționează media etc.
Nu în ultimul rând, o variabilă esențială în ecuația vulnerabilității la manipulare este educația. Din acest punct de vedere, există un ecart real între mediul urban și rural, pentru că există o diferență accentuată a nivelului de educație.
La acestea se adaugă accesul la informații, deși în ultimii zece ani, odată cu penetrarea din ce în ce mai mare a internetului în zona rurală, accesul la informație devine mai posibil și în zone în care altădată am fi vorbit de izolare totală.
Această evoluție este relativ accelerată în ultimii ani – de exemplu, în 2017, România era la un nivel de 76% în termeni de gospodării cu acces la internet (media europeană fiind de 86%), ca în 2021 să ajungă la 89% (în condițiile în care media la nivelul UE era de 93%). Totuși, să reținem că, în prezent, o gospodărie din zece în România nu are acces la internet și, evident, acest lucru se întâmplă în mod covârșitor în rural.
Se încarcă comentariile...
