Libia: "Responsabilitate de a proteja” nu este nici selectivă, nici reactivă

Situaţia din Libia pare să îndeplinească toate criteriile necesare şi suficiente pentru invocarea "responsabilităţii de a proteja". Există însă trei probleme esenţiale care riscă, în cazul particular al intervenţiei în Libia şi, în general, să submineze forţa ei morală, precum şi funcţia ei preventivă şi/sau punitivă.

Destinul ideilor mari este indisociabil de cel al oamenilor, fie el în bine sau in rau. Redefinirea principiului suveranitatii in sensul unui limitari justificate de nevoia unui echilibru iluminat intre dimensiunea statala si cea civila (umana) a securitatii este o astfel de idee al carei destin are sansele sa marcheze profund substanta si metabolismul relatiilor internationale in secolul 21.

Adoptarea in 2005 de catre Consiliul de Securitate si Adunarea Generala a ONU a unei rezolutii in acest scop a ancorat definitiv "responsabilitatea de a proteja" in sistemul de referinta legal si politic al diplomatei onusiene. A deschis totodata calea catre invocarea ei directa sau indirecta pentru a adopta Rezoluţia 1973 a Consiliului de Securitate si a legitima recenta interventie militara din Libia in sensul impunerii unei zone de interdictie aeriana si a protejarii populatiei civile.

Situatia din Libia pare sa indeplineasca toate criteriile necesare si suficiente pentru invocarea "responsabilitatii de a proteja". Exista insa trei probleme esentiale care risca, in cazul particular al interventiei in Libia si in general, sa submineze forta ei morala, precum si functia ei preventiva si/sau punitiva: aplicarea selectiva, lipsa unui concept de operationalizare limpede si de succes, ignorarea dimensiunii preventive circumscrise de principiul "responsabilitatii de a preveni".

Aplicarea selectiva

Autorizarea prin rezolutie ONU a operaţiunii militare „Odyssey Dawn" („Zorile Odiseei") din Libia trebuie inteleasa în contextul recentelor miscari de democratizare din nordul Africii şi Orientul Mijlociu. Dincolo de schimburile violente între manifestanţi şi forţele de ordine, am asistat deja sau suntem martorii unor agresiuni sistematice sau mortale impotriva civililor in Arabia Saudita, Bahrain, Egipt, Iordania, Iran, Maroc, Siria sau Yemen.

Mai mult, războiul civil din Coasta de Fildeş capata, pe zi ce trece, dimensiunile unei catastrofe umanitare care cere un raspuns cat mai urgent. La aceasta se adauga situatiile explozive si violentele etnice din Somalia, Sudan sau Chad, pentru a nu mai mentiona riscurile majore asociate cu Fasia Gaza, Liban si prelungirea pe termen nedefinit a solutionarii conflictului israelo-palestinian.

Dintr-un meniu atat de sumbru al crimelor impotriva civililor nevinovati, a alege sa protejam viata unui cetatean libian, in timp ce, prin lipsa unei actiuni similare, omologata la nivel ONU, din partea comunitatii regionale sau internationale, ii condamnam la moarte pe toti ceilalti, ne pune in fata unei justificari imposibile. "Aici da, aici nu" este refrenul unei logici umanitare selective, a standardelor duble, care mascheaza nesinceritatea noastra morala si ne expune facil acuzelor unui umanism interesat.

Operationalizarea ineficienta

Un vechi proverb chinez spune sa nu incepi un razboi decat atunci cand esti sigur ca-l vei castiga. Iar pentru a castiga este nevoie, in cazul interventiei din Libia, de o misiune clara, de resurse suficiente si de vointa politica.

In momentul de fata nu este clar care este scopul final explicit (protectia civililor) sau nespus (schimbare de regim) autorizat de catre Rezolutia 1973. Dezacord in privinta acestui stop exista nu numai intre membrii Consiliului de Securitate ONU, dar si intre membrii NATO sau cei ai UE. Ambiguitatea misiunii este dublata de cea relativa la cine sunt actorii civili care trebuie protejati si cine sunt cei militari care trebuie anihilati.

Folosirea scuturilor umane, urbanizarea conflictului si posibila declansare a unui razboi civil de lunga durata intre taberele pro si anti Gaddafi risca sa duca automat la victime civile care au potentialul de a evidentia limitele logicii operationale si politice ale Rezolutiei 1973.

Preluarea, in cele din urma, de catre NATO a conducerii operatiunilor militare in Libia in vederea implementarii Rezolutiei 1973 ar trebui sa fie de bun augur daca solutia la acest conflict ar fi doar una militara. In acest din urma caz, cu cat conflictul militar va continua, cu atat mai multe resurse financiare si militare vor trebui utilizate sau puse la dispozitia rebelilor de catre statele implicate. Or majoritatea statelor NATO sunt intr-un proces de reducere masiva a cheltuielilor militare pe fondul re-prioritizarii declansate de recenta criza economico-financiara.

Mai mult, este greu de legitimat transferul de arme catre "rebeli" pentru a facilita reusita lor militara, in conditiile in care scopul Rezolutiei 1973 este "dezarmarea" prin embargou a tuturor actorilor implicati. Presupunand, intr-un scenariu pozitiv, ca, in scurt timp, fortele anti-Gaddafi vor prelua puterea si vor fi recunoscute ca legitime de catre populatia libiana si de catre comunitatea internationala, procesul de tranzitie si democratizare a tarii reclama un efort politic, economic, diplomatic, umanitar si poate chiar militar de durata la care statele implicate in mod direct trebuie sa se angajeze, in ciuda riscului de a pierde astfel sustinerea politica a opiniei lor publice autohtone.

Tinand cont de cele de mai sus, este foarte important ca toate statele implicate, odata ce au hotarat sa intervina, sa aibe vointa politica de a face din aceasta misiune in Libia una indeplinita cu succes. O idee mare cum este "responsabilitatea de a proteja" poate sa fie discreditata usor printr-o implementare nefericita. Nimeni nu-si doreste o reiterare a esecului interventiei militare americane in Somalia in 1993, care a discreditat pentru o buna perioada de timp interventii militare in scop umanitar sau justitiar, fie ele unilaterale sau multilaterale, girate sau nu de catre ONU.

Responsabilitatea de a preveni

Fie ca este vorba de conflicte religioase, etnice, sau de cele motivate economic, de state eşuate sau dictaturi, comunitatea politica internationala are nu numai datoria de a ajuta si proteja oamenii expusi la violenţe, moarte, boli sau foamete, dar si o datorie de preveni aparitia conditiilor care fac posibile toate aceste cauze si suferinta umana asociata cu ele.

Intr-un interviu pe care l-am realizat cu Anne Marie Slaughter, unul dintre cei mai cunoscuti avocati ai "responsabilitatilor de a proteja si de a preveni" si, pana in ianuarie 2011, director al unitatii de planificare politica din cadrul US State Department, ideea responsabilitatii de a preveni este avansata drept corolar al responsabilitatii de a proteja si este circumscrisa tuturor eforturilor de a evita aparitia conditiilor care fac posibile violentele inter- sau intra-statale.

Avem astfel datoria de a modela politica noastra economica, energetica, comerciala, de securitate, externa sau de dezvoltare astfel incat sa evitam aparitia conditiilor propice pentru dictatura, pauperizare, extremism ideologic sau religios si violenta impotriva civililor.

Prosperitatea si securitatea noastra pe termen scurt si mediu nu se poate baza pe saracia, suferinta si moartea semenilor nostri. Criza actuala din Libia si celelalte state nord-africane si din Orientul Mijlociu ar fi putut evitata daca am fi avut, din timp, vointa politica de a gandi si pune in practica o alta politica energetica, comerciala sau de devoltare, la nivel national sau european, bazata pe respectarea drepturilor omului si a principiilor democratice si daca am fi evitat vanzarile substantiale de arme catre guvernele acestor state. Inainte de a ne simti responsabili de suferinta si moartea oamenilor in vecinatatea noastra mai mult sau mai putin imediata, trebuie sa avem responsabilitatea, curajul si vointa politica de preveni conditiile care fac aceste suferinte posibile.

Concluzii

Prin forta lui morala, preventiva si punitiva, principiul "responsabilitatii de a proteja" are un potential revolutionar in gandirea si practica relatiilor internationale ale secolului 21. Pentru a creste sansele unei lumi prospere, cu mai putine razboaie si suferinta umana, actorii statali ai sistemului politic international au responsabilitatea de a se angaja politic in mod foarte clar si raspicat pentru o aplicare consistenta, coerenta, de succes si pe criterii precise a principiului suveranitatii statale limitate de ratiuni umanitare. Mai mult, "responsabilitatatea de a proteja" nu poate fi gandita si aplicata decat in lumina "datoriei/responsabilitatii de a preveni", care, de asemenea, are toate ingredientele necesare pentru a fi ridicata la nivel de rezolutie ONU.

O politica externa inteligenta care sa faca fata cu succes provocarilor, asteptarilor si ambitiilor unei lumi multipolare va trebui sa stie sa imbine intr-un echilibru perfect nevoia de protectie a vietilor si valorilor umane cu nevoia de protectie a intereselor statale; responsabilitatea de a proteja cu cea de a preveni; mijloacele "soft" cu cele "hard"; abordarea unilateralista cu cea multilaterala. Idealismul si realismul nu trebuie condamnate sa fie mereu in tabere opuse. Trebuie sa avem vointa si taria de a crede in sinteza lor, intr-un realism iluminat care sa ne faca mandri de a fi cetateni ai lumii secolului 21.

Florin Niţă este diplomat roman cu experienta in domeniul planificarii politice, analiza de risc, relatii externe UE si guvernare globala. In prezent este activ in cadrul Comisiei Europene, DG Extindere. Ideile exprimate în acest articol îl angajează pe autor exclusiv în calitate personală.