Cât contează că cei educaţi şi dinamici pleacă din ţară?

0
0
Calitatea sistemului educational românesc este unul din motivele pentru care mulţi tineri români pleacă în străinătate. Fotografie dintr-o sală de clasă în care cursurile sunt întrerupte din cauza unui protest al profesorilor.
Calitatea sistemului educational românesc este unul din motivele pentru care mulţi tineri români pleacă în străinătate. Fotografie dintr-o sală de clasă în care cursurile sunt întrerupte din cauza unui protest al profesorilor.

FP România a lansat acestă întrebare grupului de varii experţi cu care se află în legătură revista. A răspuns gen. (r) Mihail Orzeaţă. Bunul simţ militar nu face doar morală, ci explică modalităţi de management al valorilor din sistem.

Mulţi dintre cei care pleacă din ţară, indiferent de nivelul lor de instruire, fac parte din categoria celor care nu sunt dispuşi să lupte cu greutăţile şi nici nu îşi iubesc ţara cu adevărat. Pentru ei funcţionează dictonul „ţara mea este acolo unde îmi este mie bine”. De regulă îşi doresc o viaţă uşoară, plină de huzur şi cred că dacă au bani mulţi nu mai au nevoie de altceva. Este posibil ca unii dintre ei să îşi dea seama că au greşit şi să aibă dorinţa de a reveni în ţară dar vor fi împiedicaţi de mândrie să îşi recunoască greşeala şi vor rămâne cu nostalgia unor amintiri frumoase pe care le dezvăluie, din când în când, unor prieteni apropiaţi şi poate unora dintre membrii familiei. Din păcate, unii dintre oamenii care fac parte din această categorie confundă conducerea politică a ţării cu ţara însăşi, aşa cum au fost destui dintre cei care au plecat din ţară înainte de 1989. Aceştia vor blama ţara, încercând să justifice - mai mult forurilor lor interioare, că au avut dreptate decât celor care îi ascultă sau le citesc luările de poziţie -, că ţara unde s-au născut nu îi merită. În final, cei mai activi în acţiunea de denigrare a ţării vor sfârşi prin a crede în imaginea pe care ei înşişi au construit-o, asemenea lui Stalin care a dispus să i se însceneze un act de trădare mareşalului Tuchacevski şi apoi l-a condamnat la moarte crezând că mareşalul chiar este trădător.

Relativ mulţi pleacă din ţară influenţaţi de prieteni, cunoştinţe sau rude şi amăgiţi de mirajul unei vieţi mai bune. Ei sunt cei care, de regulă, se lasă în voia valurilor vieţii şi uneori reuşesc să ajungă la liman cu bine alteori sfârşesc în mediocritate sau uitare.

Destul de puţini dintre ceilalţi care au decis să plece îşi cunosc valoarea şi nu mai au răbdare să aştepte până când societatea le va recunoaşte calităţile. Ei sunt dornici de schimbare, au idei şi resurse intelectuale pentru a le pune în aplicare dar obtuzitatea, birocraţia şi intenţiile destul de inabile ale unora de a le fura ideile sau de a profita de potenţialul lor creativ, îi determină să aleagă calea plecării sperând că lumea „de dincolo” – de regulă din Occident - este aşa cum se spune: democrată, în care domneşte supremaţia legii şi toţi sunt egali, iar discriminarea nu există. Curând îşi vor da seama că nu există societate perfectă şi se vor împăca cu ideea aceasta rămânând peste hotare şi afirmându-se sau vor dori să revină în ţară pentru a încerca să o schimbe. Aceştia din urmă pot constitui unul din nucleele în jurul cărora se vor concentra energiile creatoare şi pozitive ale naţiunii pentru a renaşte.

Ce pierde România

Pe termen scurt vom fi mai săraci de trei ori. Mai întâi pentru că aceşti compatrioţi bine pregătiţi şi cu potenţial de dezvoltare vor produce pentru alţii şi nu pentru România. În al doilea rând, investiţiile în pregătirea acestor oameni vor fi pierdute pentru că ele vor produce efecte pentru alţii, care nu au nici un scrupul să îi atragă sub sloganul drepturilor omului. În al treilea rând, timpul necesar pentru instruirea altor oameni la nivelul celor care pleacă va fi şi el pierdut şi uite aşa se măreşte decalajul dintre România şi statele dezvoltate.

În orice criză există şi o parte bună, dacă ştim să o identificăm şi să o fructificăm. Partea bună este trezire brutală la realitate şi utilizarea energiilor existente dar neîntrebuinţate încă sau folosite ineficient. Mai exact, pe termen mediu şi lung, pierderea suferită prin plecarea compatrioţilor educaţi şi dinamici ar trebui să accentueze criza economică, financiară şi morală până la nivelul în care atât decidenţii cât şi cei care sunt conduşi vor înţelege că aşa nu se mai poate. Atunci, în ceasul al doisprezecelea, vor lua măsuri adecvate de repunere în drepturi a valorii şi a performanţelor profesionale, precum şi a integrităţii, responsabilităţii şi conştiinciozităţii. În acel moment România va „pierde” impostura, nonvaloarea, traseismul politic, corupţia şi lipsa de responsabilitate. Cât de departe este acel moment? Greu de estimat, dar cred că trebuie cel puţin o generaţie pentru a reconstrui ceea ce s-a demolat cu atâta frenezie în planul educaţiei şi al moralului cetăţeanului.

Ce ar trebui făcut?

Mai întâi ar trebui să ne trezim din această lungă lentoare în care ne aflăm. Prea mulţi concetăţeni cred, sau cel puţin aşa dau de înţeles, că alţii trebuie să ne ajute sau chiar să facă ce trebuie în locul nostru, uitând sau poate neştiind că oamenii sfinţesc locul. Nu poate fi altfel evaluată atitudinea celor care nu cultivă pământul dar blamează situaţia jenantă în care ne aflăm pentru că nu reuşim să ne asigurăm hrana cea de toate zilele şi trebuie să importăm mai mult de jumătate din necesarul de alimente. Educaţia este în mare suferinţă. Mulţi dintre educatori nu sunt exemple de urmat şi elevii şi studenţii nu îi respectă şi nu se instruiesc aşa cum trebuie. Decidenţii politici de după 1989 au transformat educaţia în cenuşereasa societăţii deşi câţi va prim-miniştri şi chiar un preşedinte au fost şi sunt cadre didactice universitare. În categoria iresponsabililor trebuie încadraţi şi cei care au desfiinţat şi continuă să desfiinţeze industria pentru a construi locuinţe scumpe, care stau neocupate. Se mai întâmplă şi la alţii, dar asta nu ne ţine de cald şi nici de foame.

Cea mai importantă decizie este să reconstruim educaţia pe baze sănătoase. Dintotdeauna ştiinţa a avut un rol important în evoluţia umanităţii, iar unii dintre semenii noştri, care au avut curajul să împingă limitele cunoaşterii spre noi orizonturi, au plătit cu viaţa această îndrăzneală. În prezent, cunoaşterea şi informaţia sunt multiplicatori de putere, iar oamenii, structurile şi naţiunile care nu vor înţelege la timp acest adevăr şi nu vor lua măsurile corespunzătoare nu vor avea nici o şansă în competiţia declanşată de era informaţiei şi a globalizării. Calea care permite evitarea intrării într-un “con de umbră” prin creşterea competitivităţii la nivel de individ, structură (colectivitate) şi societate este pregătirea adecvată a resursei umane, respectiv a celor care fundamentează deciziile, a celor care iau decizii şi a celor care implementează decizii.

Din cele expuse până aici se poate desprinde concluzia că  soluţia optimă este să investim în viitor, nu în trecut. Poate că mai potrivit ar fi să spun că trebuie să investim în viitor, având în vedere “lecţiile învăţate”, căci un om deştept învaţă din experienţa altora, în timp ce unul neinstruit nu învaţă nici din experienţa proprie. Americanii au lansat conceptul de „smart nation,” care ar putea avea şi înţelesul de şmecheră, nu numai de inteligentă. Noi avem nevoie de o naţiune educată, adică de cetăţeni care să aibă un nivel adecvat de cunoştinţe, deprinderi adecvate de a le pune în valoare şi voinţa de a le folosi. Nu ne ajută prea mult cei care promit, explică, dau soluţii, îşi dau cu părerea, mai ales în emisiuni Tv, dar când sunt puşi să aplice soluţiile pe care le dau sunt ineficienţi sau incapabili.

Până nu demult se spunea că o hotărâre proastă este preferabilă situaţiei în care nu se ia nici o hotărâre. În prezent, această percepţie trebuie modificată, deoarece o hotărâre proastă poate “încărca nota de plată” a uneia sau chiar a câtorva generaţii. Pentru a evita asemenea situaţii, trebuie să conştientizăm, fiecare dintre noi, că societatea trebuie transformată fundamental. Acesta este un proces continuu, care se desfăşoară în condiţii de eficienţă şi realism. Orice decizie care se bazează pe voluntarism şi nu este fundamentată pe capabilităţi realist comensurate va avea efecte negative importante. De asemenea, ar trebui să mai ştim că transformarea continuă nu înseamnă existenţa pe nisipuri mişcătoare şi nu trebuie asociată cu instabilitatea, nesiguranţa şi teama. Transformarea continuă presupune adaptarea permanentă la tendinţele de evoluţie a lumii în planurile politic, economic, social, cultural şi militar. Este singura cale de menţinere a viabilităţii societăţii. În plan individual acest proces de transformare continuă ar trebui să ne stimuleze să ne extindem limitele cunoaşterii şi să ne autodepăşim, devenind performanţi printr-o muncă asiduă, desfăşurată în echipă, căci performanţa la nivel de societate se obţine numai printr-o activitate de echipă. Adică este nevoie de coeziune socială.
Pregătirea adecvată a resursei umane va include, ca o prioritate, educarea educatorilor. Conceptul se aplică peste tot în statele dezvoltate economic şi trebuie aplicat şi în ţara noastră cu consecvenţă nu preponderent declarativ. Trebuie însă luat în considerare faptul că noţiunea de educator include nu doar personalul încadrat pe funcţii didactice. În categoria educatorilor trebuie incluşi atât cadrele didactice, cât şi şefii de pe toate treptele ierarhice. Fiecare dintre aceştia are responsabilităţi în cadrul procesului de transformare, deci, implicit, în selecţia, pregătirea şi utilizarea ulterioară a resursei umane. Din aceste considerente, apreciez că cei menţionaţi sunt cei mai importanţi vectori ai transformării adică ai reconstruirii şi renaşterii României, în cazul nostru.
Selecţia şi pregătirea (educaţia) trebuie să se desfăşoare permanent, la fel ca şi transformarea şi trebuie să identifice şi promoveze oameni care:
•    au imaginaţie creatoare;
•    au curaj pentru a-şi învinge frica de necunoscut, pentru a-şi asuma răspunderi şi riscuri, pentru a-şi susţine punctul de vedere chiar şi atunci când este diferit de cel al şefilor;
•    sunt adepţii învăţării permanente şi nu consideră că “întoarcerea în bancă” este o pedeapsă, ci o şansă de a-şi lărgi orizontul cunoaşterii;
•    nu se tem de competiţie, ci, dimpotrivă, o stimulează;
•    apreciază şi promovează exemplul personal (“fă ca mine !”) atât ca valoare de simbol, cât şi ca fapt de viaţă care trebuie să intre în cotidian;
•    apreciază schimbarea locului de muncă şi o consideră o şansă: de a explora noi orizonturi (umane, de cunoaştere etc.); de a intra în competiţie cu alţi oameni; de a-şi proba valoarea şi competenţa; de a se face cunoscuţi şi de a învăţa de la alţii;
•    se bucură atunci când “elevul” şi-a depăşit “profesorul”, căci acesta este sensul progresului şi cred în menirea lor de formatori şi şlefuitori de talente;
•    ştiu că autoritatea şi competenţa se câştigă şi nu se … dau, cu ocazia numirii pe funcţie.

În acelaşi timp, selecţia ar trebui să elimine oamenii care:
•    se tem de necunoscut şi nu vor să îşi asume responsabilităţi;
•    se tem de schimbare, căci aceasta le-ar impune să îşi modifice tabieturile, să renunţe la rutină şi la şabloane;
•    îşi linguşesc şefii şi îşi terorizează subordonaţii;
•    sunt adepţii lui “faceţi ce spune popa, nu ce face popa”;
•    îşi cheltuiesc cea mai mare parte a timpului de lucru pentru “a-şi păstra scaunul” şi nu pentru a se pregăti şi a-şi perfecţiona deprinderile cerute de fişa postului;
•    nu au integritate morală.

Selecţia şi pregătirea trebuie să fie continue şi să se completeze reciproc. Dacă selecţia identifică oameni cu potenţial de dezvoltare, pregătirea (educaţia) trebuie să confirme (infirme) existenţa potenţialului respectiv şi să “înarmeze” personalul cu cunoştinţe şi deprinderi care să-i permită transformarea potenţialului în capabilităţi. În timpul procesului de educaţie permanentă se va continua selecţia prin eliminarea celor care nu au îndeplinit obiectivele - intermediare şi finale - stabilite prin programele pe care le-au parcurs. În funcţie de situaţiile concrete ale personalului participant la programele de educaţie permanentă, eliminarea poate să însemne mutarea pe o funcţie similară (pe orizontală), retrogradarea sau ieşirea din sistem. Soluţia eliminării este impusă de nevoia de a-i stimula pe cei performanţi şi de a descuraja mediocritatea, impostura, lipsa de responsabilitate şi de integritate. Rolul educatorilor în procesul transformării continue a resursei umane este comparabil cu acela al şlefuitorilor de diamante. De ei depinde dacă diamantele umane îşi vor etala adevărata lor valoare!

Gen.(r) dr. Mihail Orzeaţă
este profesor asociat la Universitatea de Apărare. A fost locţiitor al Şefului Statului Major General al Armatei.

În lume


Ultimele știri
Cele mai citite