„Ameninţarea vine din Arabia Saudită“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Radiografie Analistul Iulian Chifu crede că în statele arabe precum Egiptul ascensiunea la putere a islamismului poate fi blocată, în altele însă mişcările populare pot deschide calea Al Qaeda sau a separatismelor.

Se îndreaptă Orientul Mijlociu şi Africa de Nord spre un „Irak mare" (cu mişcări islamice resurgente, bulversat de violenţe sectare şi restaurând cu greu economia) ori spre o „Turcie mare" (o preluare a puterii politice de către reprezentanţii unui conservatorism islamic cu mare priză la electoratul mai ales din ţara profundă, dar fără o transformare radicală a statului secular)?

Citiţi şi:

Zeci de mii de manifestanţi protestează în Piaţa Tahrir

Într-o amplă scanare a viitorului regiunii făcută pentru FP România, analistul de relaţii internaţionale Iulian Chifu prevede că următoarele regimuri arabe vor fi mai mult pragmatice decât fundamentaliste. Marele pericol este însă eliminarea dinastiei saudite şi preluarea puterii de la Riad de către structuri apropiate Al Qaida.

FP România: Vin la putere în lumea arabă, eventual pe cale democratică, mişcările islamiste mult timp reprimate? Există alte forţe politice locale mai puternice?

Iulian Chifu: Este clar că o schimbare majoră se petrece în regiunea Orientului Mijlociu şi Africii magrebiene, pe fondul unui eşec al modelului autoritar secular în ţările arabe, determinat de repartiţia abuzivă a resurselor şi de criza economică globală. Evoluţiile prognozate sunt diverse şi specifice. Valul de schimbări prognozat va trebui să deschidă regimurile, să absoarbă diferitele categorii de partide, inclusiv partide islamiste moderate, să promoveze măcar o democraţie electorală şi reprezentativă, fără ca acest lucru să însemne preluarea statului de către mişcări islamiste radicale, poate nici măcar moderate. În state precum Egiptul zona democratică şi puterea seculară militară e mult mai dezvoltată şi mai puternică pentru a bloca accesul chiar şi a Fraţilor Musulmani la conducerea statului. Există şi state în care Al Qaida joacă un rol mai important, ca şi mişcările radicale, cum e cazul Irakului, Iordaniei, Yemenului, Algeriei, Mauritaniei sau Libiei. Problemele de secesionism sunt mai puţin prezente în regiune, ca în cazul Irakului, poate cu excepţia notabilă a Yemenului şi a Saharei Occidentale, între Mali, Mauritania, Maroc şi Algeria. Însă raporturile demografice şi de reprezentare ar putea fi reaşezate în Iordania şi Siria, între haşemiţi şi alawiţi, respectiv arabii palestinieni. Aici se vor face deschiderile de reformă în aceste state, aşa cum în Yemen deschiderea poate însemna un proces secesionist interetnic şi interconfesional similar Irakului.

Mai este posibil ca ţările respective să accepte guverne prooccidentale?

Varianta propusă de SUA în lumea arabă este cea a unor regimuri democratice în limita înţelegerii democraţiei în statele arabe, dar cu o tranziţia gestionată, care să nu treacă prin haos şi să nu permită ferestre de oportunitatea radicalilor islamici. În toate cazurile, procesul trebuie să fie inclusiv etnic şi religios, în limita islamismului moderat cu reprezentare politică. Ca şi orientare politică, regimurile se anunţă mai degrabă pragmatice, relaţia cu SUA, UE şi modelele occidentale având o priză mai mare sau mai mică în funcţie de gradul de cultură, educaţie şi dezvoltare a statelor respective. În principiu, democraţia arabă ce se desenează trebuie să asigure un proces electiv cât mai inclusiv şi corect şi o evoluţie economică care să gestioneze o repartiţie a veniturilor mai judicioasă şi echilibrată către populaţie, cu diminuarea resurselor şi abuzurilor clasei conducătoare şi structurilor de putere exercitată direct. Singurele riscuri majore sunt cele ale războaielor civile prin scindări în cadrul puterii sau gestionarea proastă a tranziţiei, pe fondul cărora mişcări radicale islamice să ajungă la conducerea statelor, cu efect de creare a unor regimuri anti-occidentale. Însă e clar că epoca acordurilor necritice cu poziţii occidentale a fost depăşită, şi din cauza nuanţelor între SUA şi anumite state ale UE, şi din formulele alternative de investiţii ce li se oferă acestor state din partea Chinei, de exemplu. În cazul Egiptului, e puţin probabil ca Peninsula Sinai - aflată sub atacul beduinilor - să mai rămână nemilitarizată, aşa cum nu mai e posibilă blocada la punctul de trecere a frontierei Rafaq cu Fâşia Gaza, care deja a fost atacat şi deschis. Cred că sunt riscuri luate în calcul deja e SUA şi Israel.

Cât de suplimentar este ameninţat acum Israelul?

Israelul are o problemă de fond doar în contextul alterării fundamentale a structurii de putere din Egipt sau Iordania, respectiv cazul războiului civil sau tranziţiei negestionate spre noile realităţi, care să permită guverne radicale islamiste. Ameninţarea vine astăzi mult mai mult de la Liban şi noul guvern condus de Hezbollah şi de publicarea de către Al Jazeera a Documentelor Palestiniene, conţinând detaliile negocierilor din Orientul Mijlociu, decât de schimbările şi tranziţiile din Egipt sau Iordania, poate din Siria. Ameninţarea puternică ar putea veni la o schimbare dură şi bruscă de regim în Arabia Saudită, cu preluarea puterii de către structuri apropiate Al Qaida şi formulelor islamiste radicale şi eliminarea dinastiei saudite.

O întrebare anterioară revoltelor: Cât timp mai rămân aliaţii arabi ai Occidentului aliaţi ai Occidentului?

Aliaţii Occidentului merg spre o conştienizare de sine şi spre preluarea responsabilităţii propriei dezvoltări şi a rolului lor. În cazul aliaţilor strategici, tranziţia controlată şi menţinerea coloanei vertebrale a puterii - cazul egiptean -, ei vor rămâne pe o formulă de continuitate, modelul occidental democratic va rămâne un ideal, ca şi viaţa în fostele metropole coloniale, însă raporturile vor fi pragmatice, şi în interesul acestor state, şi vor migra mai mult spre o variantă mai echilibrată a relaţiilor.

Rămâne China - noul actor tot mai potent şi în lumea arabă - la fel de bine poziţionată în regiune şi după schimbările de regimuri arabe în curs?

China nu are pe teren instrumente pentru proiecţia puterii militrare sau politice, deşi se pregăteşte să-şi susţină accesul la resurse, investiţiile şi dezvoltările comerciale cu asemenea instrumente în viitorul apropiat. Însă va fi un competitor puternic exact pe resurse şi investiţii, mergând încă pe varianta pragmatică de a lucra cu regimul în funcţie indiferent de conţinutul ideologic, orientarea sau politicile acelui regim.

"Epoca acordurilor necritice cu poziţii occidentale a fost depăşită, şi din cauza nuanţelor între SUA şi anumite state ale UE, şi din formulele alternative de investiţii, din partea Chinei, de exemplu. "

Universitar şi analist

-Iulian Chifu este este directorul Centrului de Prevenire a Conflictelor şi Avertizare Timpurie din Bucureşti.
-Este conferenţiar universitar, profesor la disciplinele Analiză de Conflict, Decizia în criză, Crisis management în UE din cadrul Departamentului Relaţii Internaţionale a SNSPA Bucureşti.
-Ultima sa carte, semnată împreună cu Adriana Sauliuc şi Bogdan Nedea, este „Energy Security în the Wider Black Sea" şi poate fi descărcată de la adresa www.cpc-ew.ro/pdfs/se.pdf.

În lume



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite