Povestea Aniței Nandriș, bucovineanca exilată vreme de 20 de ani în Siberia. Cum a supraviețuit în locul unde gheața se topea in iunie VIDEO
0Povestea Aniței Nandriș este povestea celor 13.000 de români din Bucovina dezrădăcinați din locurile natale și deportați dincolo de Cercul Polar.
Anița Nandriș-Cudla s-a născut într-o familie înstărită de țărani din Bucovina, în anul 1904, în localitatea Mahala, Cernăuţi, fiind singura fată dintre cei șapte frați. Mahala făcea parte din Austro-Ungaria și în anii copilăriei Anița a trăit din plin ororile Primului Război Mondial, linia frontului dintre Puterile Centrale și Imperiul Țarist trecând prin satul ei.
Unul dintre momentele care i-au marcat viața s-a întâmplat în anul 1917, în timpul ocupației rusești. În timp ce tatăl și frații mai mari erau plecați la război, trei soldați au intrat în gospodăria familiei pentru a rechiziționa cei patru cai pe care îi aveau.
Mama, care s-a opus soldaților, a fost bătută cu bestialitate sub privirile celor patru copii mai mici, s-a îmbolnăvit și a rămas imobilizată la pat pentru tot restul vieții.
La doar 13 ani, Anița a trebuit să renunțe la școală și să preia treburile gospodăriei și îngrijirea mamei, în timp ce frații ei au mers mai departe la învățătură.
Mai târziu, s-a căsătorit cu un țăran din Mahala, Chirică Cudla, împotriva voinței tatălui său, care dorea pentru ea un soț dintr-o familie mai înstărită, dintr-un sat vecin. Deși s-a mutat cu soțul ei, Anița a continuat să aibă grijă de mama imobilizată, iar după nașterea primului copil a adus-o pe mamă în casa sa.
Soarta etnicilor români
După ultimatumul sovietic din iunie 1940, administrația românească a părăsit Basarabia și Bucovina, mulți români și-au abandonat gospodăriile și s-au refugiat în grabă în Vechiul Regat, și la fel a intenționat să procedeze și familia Cudla.
Anița și soțul ei au încărcat o parte din bunuri în căruță și au mers la Cernăuți, apoi s-au îndreptat spre graniță, însă în cele din urmă au hotărât să rămână pe loc, pentru că soțului Aniței i-a fost greu să-și abandoneze întreaga agoniseală.
Cei doi au revenit în sat, dar decizia lor s-a dovedit a fi total neinspirată, deoarece curând au năvălit soldații sovietici care aveau ordin să-i deporteze pe toți etnicii români.
Momentele au fost descrise de Anița Nandriș mai târziu: „soldații opreau în fața gospodăriilor, înconjurau casele, apoi citeau numele celor care urmau să fie deportați de pe o listă“. După câteva zile, cei doi soți și-au auzit și ei numele. Inițial pe lista deportaților s-a aflat și mama femeii, însă, văzând că este netransportabilă, rușii au lăsat-o singură în casă.
Duși într-un vagon de vite
Drumul care a urmat a fost extrem de greu, în primul rând pentru că oamenii nu știau care avea să le fie soarta. În gara din care au pornit cu trenurile spre Siberia, Anița și copiii ei, Toader, Vasile și Mitruță, care aveau 11, 14 si respectiv 17 ani, au fost separați de capul familiei, despre care femeia avea să afle mai târziu doar că a murit, fără a primi niciun fel de alt detaliu.
Anița și băieții au fost urcați într-un vagon de vite umplut până la refuz cu români și evrei din Bucovina, femei, bărbați și copii din satul Mahala și din localitățile învecinate.
Ajunși în Siberia, deportații au fost supuși unui regim de muncă forțată și de înfometare, fiind hrăniți doar cu cantități infime de pâine și apă. Primele ierni au fost cele mai grele, iar lipsa fructelor și a legumelor a provocat o epidemie de scorbut, boală de care s-au vindecat mâncând iagode, un fel de dude.
Siberia, locul unde gheața se topea în luna iunie
Despre dramatismul acelor ani, Anița Nandriș-Cudla povestește în volumul „20 de ani in Siberia“: „La început eşiau nişte pete vinete pe picioare, îţi era aşa de somn, că mergând pe picioare dormiai. Apoi se îmflau gingiile în gură şi să înegriau, dinţii se clătinau toţi ca margica, părul din cap totul pica. De acuma vedem noi că e prost, cât nu te-ai lupta, totuşi te dovedeşte. Ni-a spus nouă lumea ceia care era adusă cu vro şiapte ani înaintea noastră: mergeţi pe tundră şi strângeţi ‹iagăde› şi mâncaţi cât mai multe ‹iagăde›, căci numai cu asta o să mai potoliţi boala aciasta. ‹Iagădele› erau nişte fructe sălbatece, de mai multe feluri, care creştiau pe tundră, dar nu pe tăt locu, trebuia să le cauţi. (...) Am vazut noi că nu-i încotro şi trebuie să cautăm să strângem. Dar era încă devreme, numai ce s-a topit omătu şis-a dus ghiaţa. Era cam pe la începutu lunei iunie, căci aşa să ducia ghiaţa de pe ape pe acolo. Până la jumătatea lui iunie să curăţiau apele şi să porniau pescarii la pescuit. Mergiau prin luna lui iunie şi să întorciau pe la sfârşitul lunii septemvrie. Când venia ziua să se porniască, erau toate bărcile pregătite, tineretul să încărca pe bărci, familiile care rămâniau se strângiau toate pe malul râului şi-i petreciau. Cei tineri de pe bărci îşi făciau curaj şi mai glumiau, mai cântau, dar familia care rămânia plângiam şi ne ştergiam de lacrimi. Îi petreciam pe malul râului până intra în apa cea mare, ce se chema Obi“.
Visul din spital
La un moment dat s-a îmbolnăvit de tifos. Ce a pătimit a scris în carte: „Cum am întrat în spital, am văzut că e rău cu mine. Nu ziciam nimic din gură, numai în gând mă rugam la Dumnezeu să se îndure de mine, să mă lase între copii, să nu rămâie copiii aşa străini, fără tată, fără mamă, în pustiurile celia. Aşa de amărâtă şi cu gândul ista m-a dovedit timpiratura şi mai mult nu am ştiut nimic două săptămâni. Înainte de a mă trezi, parcă mi-a spus cineva: tu vrai aşa de tare să te duci la copii. Noi te lasăm, ia-ţi trupul şi du-te. Parcă trupul îmi era despărţit de mine. Atunci eu ma gândesc: când mi-a zis, ia-ţi trupul şi du-te, da cum am să-l cunosc eu care trup e al meu, căci erau mai multe trupuri şi toate erau la fel. Şi parcă îndată mi-adat în minte că uşor pot să-l cunosc care e al meu, căci în aceşti ani cât am trăit la ‹sever›, din pricina că am lucrat greu sau din frig, mi-a eşit la mâna stângă o gotcă. Era acuma cât un ou de găină de mare. Şi în momentul ista, când mi-a spus că dacă plâng şi îmi pare rău aşa tare după copii să-mi iau trupul şi să mă întorc la ei, eu cu bucurie că mi-a dat în gând cum să-mi cunosc trupul şi să mă întorc la copii, m-am trezit şi am văzut că mă aflu în spital. Tare mult timp nu mi-a eşit visul acesta din minte“.
Prima scrisoare, după cinci ani
Cu timpul s-au obișnuit cu frigul și traiul străin din Rusia, iar băieții și-au făcut un rost în condițiile acelea vitrege. După cinci ani în Siberia, Anița Nandriș a putut trimite prima scrisoare acasă, numai că întâmplarea făcea că în aceeași zi mama ei, care fusese dusă în siguranță la București, să moară.
Întoarsă acasă după un exil dureros de 20 de ani, cu doar câteva cunoștințe de carte, însă cu un dar înnăscut de povestitor, își scrie, în cuvinte simple, dar cu atât mai mișcătoare, povestea supraviețuirii, în care singurul sprijin i-au fost credința nemărginită, tenacitatea și iubirea pentru familie.
Manuscris adus clandestin în România
Manuscrisul a fost adus clandestin în România, încă în timpul regimului comunist. El i-a fost încredințat de autoare nepotului său Gheorghe Nandriș, fiul fratelui Florea, pe care l-a pus să jure că îl va trece în România.
Povestea Aniței Nandriș-Cudlea, care păstrează, în mare parte grafia originală, graiul bucovinean, regionalismele dar și cuvinte rusești, a fost tipărită pentru prima oară în anul 1991, la Editura Humanitas.
„Cartea e o revelație și s-ar cere primită ca atare. Nu doar privitor la soarta deportaților români în Gulagul sovietic povestirea Aniței Nandriș-Cudla aduce o mărturie esențială, dar și pentru reconstituirea staturii țăranului bucovinean: o statură net aristocratică, pe care metamorfozele provocate de comunism o aruncaseră nu numai în trecut, ci, s-ar spune, aproape în legendă. Or, iată că, odată cu Anița Nandriș-Cudla, legenda ia conturul firescului, iar realitatea ei ni se impune din nou. După o asemenea carte, orice complex de inferioritate a noastră ca neam ar trebui să dispară. Cartea aceasta, care nu numai că se cere neapărat citită, dar ar merita să fie așezată, prin biblioteci, într-un raft al clasicilor, descrie unul din cele mai cumplite destine”, spunea Monica Lovinescu.
Anița Nandriș Cudla a murit la 30 august 1986, la vârsta de 82 de ani, în satul ei natal.
Nepotul său, Gheorghe Nandriș, ajuns între timp un distins medic cardiolog, cel care a fost mult timp şeful secţiei de cardiologie al Spitalului Judeţean Sibiu, a murit în 2020, la vârsta de 87 de ani.
Povestea Aniței Nandriș Cudla a fost redată și de Compania Națională „Poșta Română“, care a lansat un proiect inedit prin care îi cinstește pe românii care au îndrăznit să sfideze regimul comunist, luptând pentru drepturile și conștiința lor, indiferent de condiții. „Vă oferim, pentru prima dată în România, cărți poștale comemorative tipărite de Poșta Română, purtând chipurile acestor eroi. 100 de cărți poștale unicat, 100 de eroi. Unii anonimi, alții persoane publice din epocă. Ne-a inspirat în alegerea celor 100 de români însăși ideea de a marca Centenarul Monica Lovinescu, „Vocea Demnității“ de la Radio Europa Liberă“, conform Poștei Române.
Se încarcă comentariile...
