Originea zilei de 1 Mai. Cum a ajuns să fie sărbătorită Ziua Internațională a Muncii și ce însemnătate are de fapt

Dacă în zilele noastre sărbătoarea de 1 Mai este un prilej de distracție cu grătare și bere, la origini aceasta era o treabă cât se poate de serioasă. 1 mai era simbolul luptei pentru drepturi a muncitorilor, marcată mai ales prin mitinguri și revendicări și mai puțin cu voie bună.

1 mai muncitoresc în perioada comunistă FOTO Adevărul

În zilele noastre, ziua de 1 Mai este prilej de sărbătoare, mai ales în România, marcat de o mini-vacanță, cu ieșiri la munte, mare sau pur și simplu la iarbă verde, la grătar. Mesajul original, dar și însemnătatea acestei zile, s-au pierdut însă în propagandă, mai ales în perioada comunistă, sau în fumul de grătar și sticlele de bere de după 1990.

Inițial ziua de 1 mai nu era un prilej de bucurie și distracție, ci mai degrabă un moment solemn de a comemora victimele protestelor sindicale și un prilej de luptă muncitorească pentru drepturi. În România, această zi solemnă a fost confiscată ideologic de comuniști dar și de regimul carlist, urmând ca după 1990 să se transforme în zi liberă, de distracție. 

Incidentul de la Chicago și o zi solemnă pentru martiriul muncitoresc

La origine ziua de 1 Mai era de fapt Ziua Internațională a Muncii și era de tristă amintire pentru muncitorii din toată lumea. Totul a început în Statele Unite la finele secolului al XIX-lea. Muncitorii aveau un program infernal de 10 și chiar 12 ore de muncă pe zi, la cheremul patronilor, cu chenzine și condiții de viață mizere. Dacă lipseau de la muncă, fie că era obosiți, fie că erau bolnavi, nu erau plătiți pentru zilele lipsă sau riscau să fie concediați.

În anul 1886, George Edmonston, cel care fondase unul dintre primele sindicate puternice ale muncitorilor, întrunea Federația Sindicatelor din Statele Unite și Canadei, cu scopul de a obține, timpul normat de 8 ore pe zi, de muncă, dar și zile de odihnă pentru muncitori, plătite de angajatori. Refuzul inițial al patronatelor a scos în stradă sute de mii de muncitori. Pe 1 mai 1886, la Chicago, peste 90.000 de muncitori au demonstrat în stradă, cerând program normat de opt ore.

Alți 40.000 de muncitori au intrat în grevă. Rezultatul a fost spectaculos. O parte a patronilor au fost de acord cu această doleanță a muncitorilor. Alte zeci de mii de muncitori au rămas însă să protesteze pentru îmbunătățirea condițiilor de muncă și pentru normarea timpului de lucru.

În mod paradoxal incidentele de pe  4 mai avea însă să ducă la consfințirea Zilei Internaționale a Muncii pe data de 1 mai. Tot la Chicago, pe 4 mai, în Piața Haymarket, pe o ploaie torențială, din cei 20.000 de protestatari, au mai rămas doar 2.500. În acel moment poliția a intervenit în forță. O bombă cu dinamită a explodat în piață. Nici astăzi nu se știe cine a aruncat-o. Cert este că forțele de ordine au început să tragă orbește.

Muncitorii au ripostat, unii venind înarmați, după incidentele cu poliția de zilele trecute. Au murit șapte polițiști și patru muncitori. Guvernul a ripostat crunt. În Illinois a fost decretată legea marțială iar în toată lumea, guvernele au suprimat crunt mișcările sindicale. Mai mulți muncitori prezenți la proteste au fost judecați și condamnați la moarte. 

Un moment de aducere aminte confiscat ideologic

De incidentul din Piața Haymarket dar mai ales de hăituirea ulterioară a muncitorilor, s-au folosit ideologic socialiștii. Ei sunt cei care au propus pentru prima dată ca 1 mai să devină Ziua Internațională a Muncii, în memoria muncitorilor din Chicago dar și a tuturor muncitorilor obligați să muncească peste program și în condiții grele.

Ziua Internațională a Muncii, stabilită pe 1 mai, a fost oficial recunoscută la cel de-al doilea congres al Internaționalei Comuniste în anul 1891. Evident, inițial, 1 Mai nu era sărbătorit câmpenește cu mici și bere, ci erau organizate miting-uri și manifestații stradale muncitorești, în memoria celor din Chicago dar și pentru revendicarea de drepturi.

În România, primul 1 Mai muncitoresc a fost marcat în anul 1890, chiar înainte de ratificarea sa de către Internațională. A fost însă o mișcare de mică anvergură. În anul 1891, însă, chiar ziarul „Adevărul” consemna mișcările muncitorești din acel an, mai ales după congresul Internaționalei Comuniste. Evenimentul a fost organizat la București, de Clubul Muncitorilor și au participat 10.000 de muncitori, inclusiv simpatizanți ai curentului comunist.

Pe lângă manifestații, la români era și o latură festivă, cu o jumătate de litru de vin, pentru fiecare participant. „În prima zi, cortegiul va pleca de la Cişmigiu, în cap cu steagul roşu, având pe flancuri steguleţe purtând cifra 8, iar la mijlocul şi sfârşitul cortegiului, trei pânze roşii, fixate în două prăjini, va purta pe ele scris: una «8 ore de muncă», alta «Votul Universal» şi a treia «Repausul de Duminecă», va porni străbătând Bulevardul Elisabetha, Calea Victoriei, strada Carol, Calea Rahovei şi strada 11 Iunie“, titra ziarul Adevărul în 1891.

Nici regimul carlist nu a pierdut ocazia de a oficializa evenimentul, dar tot sub oblăduire ideologică. Pe 1 mai 1939, sub oblăduirea regelui Carol al II-lea, avea lor prima manifestație oficială de Ziua Internațională a Muncii cu aprobarea și suportul Guvernului. Și asta după ce prin constituția din 1939 era organizat statul corporatist, iar fiecare breaslă erau organizată sub stricta supraveghere a statului. Pe 1 mai 1939, coloanele de muncitori au mărșăluit, organizat, pe Calea Victoriei, salutați de la balcon de regele Carol al II-lea.

Muncitorii imitau salutul fascist, prin prisma apropierii României de Germania Nazistă.  Evident, mișcarea muncitorească pierduse deja din caracterul revendicativ inițial și era mai degrabă o paradă controlată. În perioada comunistă, 1 Mai muncitoresc era clar subjugat ideologiei socialist-comuniste, și avea ca scop, mai ales, propaganda și preamărirea liderilor comuniști.

După ce se terminau epuizantele manifestații pe stadioane și pe străzi, cu pancarte, costume și coregrafii complicate, oamenii de rând erau lăsați să meargă la iarbă verde unde primeau o rație de mititei și bere. Evident, liderii partidului și oficialii comuniști petreceau așa cum scrie la carte, fără nicio opreliște. 

După 1990, sărbătoarea, la români, a devenit doar petrecere câmpenească, după modelul comunist anterior, cu ”tradiționala” bere și „tradiționalii” mititei la grătar.