Masacrul de la Odessa: „Pentru fiecare ofiţer şi subofiţer român sau german mort să se execute 200 de localnici. Este dreptul ocupantului“

În urmă cu 85 de ani, Armata Română a semnat la Odessa una dintre cele mai sângeroase, mai nedemne și mai rușinoase pagini din istoria sa. După ce mai mulți militari români și germani au murit după explozia Comandamentului Militar care a fost minat de sovietici în retragere, la ordinele mareșalului Ion Antonescu a început represiunea împotriva evreilor din oraș, bănuiți că ei au fost cei care au continuat să lupte împotriva ocupanților. Spânzurați, împușcați, arși de vii sau deportați, evreii din localitate au sfârșit cu miile fără nicio vină.

Imaginile războiului au lăsat urme adânci peste generații Foto: Yad Vashem

În august 1941, Armata Română a început lupta pentru ocuparea Odessei. Orașul era un punct strategic în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, aici fiind o bază navală și aeriană de maximă importanță pentru Uniunea Sovietică, care dispunea de 1.000 de avioane şi de numeroase nave ale flotei de război şi comercială sovietică din Marea Neagră.

Orașul a fost ocupat de forțele române la 6 octombrie 1941, cu ajutorul atacurilor aeriene ale aviației germane. Însă victoria a fost amară. Aproape 19.000 de militari au murit, peste 60.000 au fost răniți și aproape 10.000 dispăruți. În timpul luptelor au fost capturați peste 6.000 de militari sovietici. În țară au avut loc defilări, mareșalul Ion Antonescu a primit felicitări de la Adolf Hitler şi de la Benito Mussolini pentru victorie, însă pe front dramele erau departe de a se sfârși.

Clădirea Comandamentului Militar din Odessa distrusă Foto: ANR SANIC

În timpul evacuării zonei, Armata Roșie a distrus echipamente și instalații industriale și au fost minate căi de comunicații și clădiri. Așa s-a întâmplat și cu fosta clădire a NKVD-ului (Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne), în care se presupunea că se vor instala ofițeri de frunte ai Armatei Române. Așa s-a și întâmplat. Aici s-a instalat Comandamentul Militar Odessa. Nu a trecut mult până când clădirea să sară în aer. La 22 octombrie 1941, la ora 17.45, explozibilul amplasat în imobil a fost detonat spulberând partea centrală și aripa dreaptă. Au murit atunci 16 ofițeri români, 46 de subofițeri și soldați, mai mulți civili și 4 ofițeri de marină germani, conform informațiilor Arhivelor Naționale ale României.

În urma anchetei care a avut loc s-a stabilit că au existat informații că această clădire era minată și că ea a fost verificată și de români și de germani, dar nu suficient. În atmosfera antisemită a epocii, autoritățile militare române au considerat că deflagrația a fost provocată de partizanii din catacombele orașului și de evrei, spune istoricul militar Alesandru Duțu. În realitate, militarii sovietici au minat-o înainte de a părăsi Odessa.

Soț și frate morți la Odessa

În timpul exploziei și-a pierdut viața și generalul Ion Glogojanu, comandantul militar al orașului, ofițerul care decisese ca această clădire să fie sediul Comandamentului Militar Odessa. „D-nă general, am dureroasa sarcină să vă comunic moartea pentru ţară a soţului dumneavoastră, generalul Glogojanu“, aude prin telefon aceste cuvinte Margareta Glogojanu, fiica unui alt fost brav ostaș al țării, sublocotenentul Iorgu Mănescu, care fusese rănit la cucerirea Griviţei, alături de Valter Mărăcineanu, care ducea steagul românesc pe redută. Dar veștile nu se opresc aici: „Și a fratelui dv., locotenent -colonel Ştefan Mănescu“, mai anunță vocea de la celălalt capăt al firului. „Trupurile le-au fost îngropate alături, cum au căzut, umăr la umăr, iar sufletele lor se găsesc contopite sub cele două cruci, în mijlocul camarazilor căzuți în aceiaşi neînduplecare a soartei“, scria ziarul „Ordinea“.

Partea centrală și aripa dreaptă a clădirii au fost distruse de explozie Foto: ANR SANIC

Peste doi ani, aflăm că Margareta Glogojanu, văduvă şi soră de erou, „veghează, pioasă, în amintirea celor ce i-au fost mai dragi pe lume şi se odihnesc acolo, nu departe de unde au căzut – veghează la căpătâiul marilor mutilaţi, la un spital din Capitală“. Nu a căutat răzbunare și s-a împăcat cu soarta, plângându-și deopotrivă soțul și fratele.

Ordinul „secret“: 200 de suflete/ofițer

Autoritățile de ocupație română însă s-au răzbunat pe civili, fără să facă anchete care să stabilească adevărații vinovați. La acea vreme, principalii suspecți erau evreii și comuniștii din oraș, adică populația civilă. „Ca represalii și pentru a da un exemplu populației s-au luat măsuri a spânzura în piețele publice un număr de evrei și comuniști suspecți“, conform mărturiei generalului Iosif Iacobici, şeful Marelui Stat Major Român. Masacrul a început în seara zilei de 22 octombrie și a continuat și în zilele următoare, timp în care mii de evrei, adulți și copii, au fost spânzurați, împușcați sau arși de vii.

Populația evreiască a avut cel mai mult de suferit în perioada războiului Foto: Yad Vashem

Constantin Trestioreanu, cel care i-a secondat lui Glogojanu, declara, în timpul audierilor la procesul din 1945 în care a fost la rândul său inculpat și condamnat, „că D. Mareşal ordonă să se ia măsuri drastice de represalii“. Conform arhivelor și mărturiile vremii, se stabilise și o cotă de morți: pentru fiecare ofiţer şi subofiţer român sau german să se execute 200 de localnici și pentru fiecare soldat român sau german câte 100 de localnici. „Gen. Antonescu a dat un ordin pripit, dar era un ordin categoric fixând şi cotele de execuţii, câte 200 şi 100 de localnici, după cum era vorba de moartea unui ofiţer sau soldat român sau german. Acest ordin a fost cunoscut de cel din jurul generalului Antonescu. Acest ordin a fost dat în primul rând cifrat, iar a doua zi a fost confirmat în clar, da a se executa câte 200 și 100 de localnici. Eu însă nu am primit de la nimeni vreun ordin și nici nu am dat nimănui vreun ordin“, se disculpa el în fața Tribunalului Poporului. Conform Raportului Final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului din România, Trestioreanu a primit Ordinul Secret al lui Antonescu în care acesta cerea suprimarea celor aproximativ 18.000 de evrei din ghetouri și în fiecare sector de regiment suprimarea a cel puțin 100 de evrei prin spânzurătoare în piețe în fiecare sector de regiment.

Trei kilometri de cadavre

Evreii au fost încolonați sub paza armatei, a poliției și a jandarmeriei și duși la Dalnic, în apropierea orașului. Cei care nu s-au supus ordinelor au fost spânzurați de balcoanele de pe străzile principale sau pe stâlpii de electricitate ai troleibuzelor. Generalii raportau în tot acest timp: „Acțiunea de represiune s-a executat în interiorul orașului, prin împușcare și spânzurare, și afișarea de placarde pentru avertizarea celor ce vor mai îndrăzni și încerca fapte de terorism“. Până a doua zi dimineața, sute de cadavre atârnau în piețele orașului și la intersecții. Dar răzbunarea era departe de a se fi terminat.

Conform actului de acuzare al Tribunalului Poporului, „la ora prânzului execuțiile încetează, însă jandarmii și poliția încep să adune mii, zeci de mii de oameni, pe care îi închid în marea închisoare dela Odesa. În ziua de 24 Octombrie 1941, compania 2-a din Bat. 10 mitraliere divizionar primește ordinul de a escorta pe acești nenorociți către un loc unde ei nu bănuiau ce-i așteaptă – la marginea Odesei lângă bariera Dalnic, unde se aflau patru magazii, lungi de aproximativ 25-30 m. și late de aproximativ 10-15 m. Deținuții, copii, femei, bătrâni și bolnavi de toate vârstele, sunt scoși din închisoare, încolonați și mânați ca vitele către abator, înspre acele magazii. Transportul a durat până la ora 14. În timpul transportului, mulți dintre cei încolonați cădeau, fiind slabi. Imediat însă erau împușcați de către jandarmi, astfel că drumul dela închisoare până la locul de execuție, lung de circa 3 km., era presărat cu cadavrele copiilor, femeilor și bolnavilor.

Evrei spânzurați în intersecții Foto: Yad Vashem

Primul lot adus la locul execuției era compus din 40-50 de inși, cari legați strâns cot la cot, cu frânghii, au fost băgați într-un șanț anti-tanc și întorși cu fața spre pământul care forma parapetul șanțului. Locot. Col. Deleanu Nicolae ordonă personal deschiderea focului, atrăgând atenția soldaților, ca să tragă fiecare câte un foc ochit pentru a se face economie de timp și muniții. Constatându-se că acest procedeu nu satisface scopul urmărit, s-a hotărât să se treacă la executarea lor în masă. Astfel, au fost băgați în primele trei magazii bărbați și câteva femei, și anume acele cari nu se putuseră hotărî să se despartă de soții lor, iar în a patra magazie au fost băgate femeile și copiii. În total, după spusele martorilor, în cele patru magazii au intrat peste 5.000 de oameni“.

Arși de vii

Ceea ce s-a petrecut cu acești oameni întrece orice închipuire: „Pentru executarea în masă s-au făcut creneluri în pereții magaziilor, prin care s'au introdus gurile de mitralieră. S-a observat deci că nici acest procedeu nu satisface dorința criminală de a termina cât mai repede această operație macabră și cum întunericul se lăsa pela ora 17, s'a recurs la un procedeu și mai odios, anume la exterminarea prin ardere. (...) Una după alta magaziile au fost ciuruite cu foc de mitralieră și pușcă, udate cu gazolină și incendiate, cu excepția ultimei care a fost aruncată în aer. Haosul și imaginile oribile care au urmat nu pot fi descrise: oameni răniți arzând de vii, femei cu părul în flăcări ieșind afară prin acoperiș sau prin găurile din barăcile aprinse, în încercarea nebunească de a se salva. Dar magaziile erau înconjurate pe toate laturile de soldați, cu armele ațintite. Primiseră ordinul să nu lase să scape nici un civil. Oroarea era atât de mare încât a șocat profund pe toată lumea, soldați și ofițeri“, conform raportului lui Iacobici către Cabinetul Militar.

Mărturii zguduitoare au rămas și din partea unui ofițer român: „Când focul a izbucnit, unii dintre cei aflați în magazie, uşor răniţi sau încă nevătămaţi, au încercat să scape sărind pe fereastră sau ieșind prin acoperiș. Soldaţii primiseră ordinul să împuşte imediat pe oricine s-ar încumeta să facă asta. În încercarea de a scăpa de agonia focului, unii s-au arătat la geamuri şi le-au cerut, prin semne, soldaților să-i împuşte, arătând către capete şi inimi. Dar când au văzut armele îndreptate către ei, au dispărut de la geamuri pentru un moment, reapărând însă după câteva secunde şi făcându-le iar semne soldaților. Apoi s-au întors cu spatele la fereastră spre a nu vedea soldații trăgând în ei. Operația a continuat de-a lungul nopții, iar chipurile vizibile în lumina flăcărilor erau şi mai înspăimântătoare. În acest timp, cei care apăreau la geamuri erau goi deoarece îşi smulseseră hainele arzânde. Câteva femei şi-au aruncat copiii pe fereastră“.

După eliberarea Odessei, scrie Raportul Final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului din România, Comitetul regional al Partidului Comunist a dezvăluit că în cele nouă gropi au găsit aproximativ 22.000 de cadavre, printre care și copii care au murit sufocați. Parte din cadavre aveau semne de gloanțe, membre și cranii sfărâmate.

„Trenul dric“

Alte mii de evrei au fost deportați din Odessa la sfârșitul lunii octombrie: o parte pe jos, iar a doua parte a deportărilor s-a făcut cu trenul, la începutul anului 1942. Nici aceștia nu au avut o soartă mai bună. V. Ludușanu, un ofițer român care a călătorit cu acest tren pe 18 ianuarie (într-un vagon special pentru militari), și-a însemnat aceste amintiri în „Curierul israelit“: „Era o iarnă cumplită, cum numai în Rusia se poate întâlni. Zăpadă călătoare se înălța în văzduh, lăsând pământul gol-goluț și negru, pentru ca în clipa următoare să astupe tot ce era pe jos. (...) Era în amurg... 1.200 de femei, copii, bătrâni din Odessa sunt ridicați între baionete, de nemți, și aduși în coloană la gară. Bătrâni cu bărbile albe de promoroacă, femei bătrâne și tinere cu și fără copii în brațe, copii de toate vârstele, pe jos, pe sănii, în brațe, înfășurați în plăpumi, în paltoane. Pe trei sănii trase de femei erau aduși cinci moșnegi, care au uitat să moară acasă... pentru evrei erau destinate 10 vagoane de marfă. Deci 120 de oameni de vagon. Iar pe vagoane era scris: 8 cai sau 40 oameni. Au încăput totuși câte 120. (...) În timpul îmbarcării, un bătrân și trei femei au încetat din viață. Cadavrele au fost totuși urcate în tren și în noaptea sură o boccea se desprinsese de pe platforma unui vagon. Legătura se prăbuși brusc în sunet de piatră lovită, pe caldarâmul peronului, iar din ea săriră câteva cioburi. Erau bucăți de copil înghețat (care căzuse) din brațele mamei. Iar mama înnebunită urla pe platformă și-și sfâșia cu unghiile obrajii. Trenul s-a pus apoi în mișcare. Spre moarte. Era trenul dric“.

Victimele ale Holocaustului românesc Foto: Yad Vashem

Au venit o iarnă și apoi o primăvară care au șters urmele de sânge. Odessa învăța să trăiască din nou. Se deschideau școli, dar și o catedrală, o universitate și chiar o operă. „În săptămâna trecută, Odessa a trăit trei momente înălțătoare, sfințirea catedralei orașului și deschiderea solemnă a Universității și a Operei. După ce viforul războiului a trecut, la Odessa, sub administrația românească, se restabilește încetul cu încetul, viața normală“, anunța ziarul „Seara“. La toate aceste evenimente culturale era prezent și Gheorghe Alexianu, cel care până nu de mult, în calitate de guvernator al Transnistriei, îi băgase pe evrei și romi în ghetouri sau îi deportase din Odessa în Berezovca, unde au fost masacrați.

În august 1944, un întreg lot de ofițeri de război, în frunte cu mareșalul Ion Antonescu, au fost arestați și judecați de Tribunalul Poporului. Sentința era dată deja. Procesul a fost un spectacol în presa vremii, aceștia fiind numiți cu litere de-o șchioapă „criminali de război“. Au fost publicate actul de acuzare, interogatoriile, iar la final sentințele.

Cei mai mulți evrei nu s-au mai întors la casele lor după Holocaust Foto: Yad Vashem

În timpul interogatoriului, Antonescu a spus că a aflat de masacre mult mai târziu, însă și-a adus aminte că atunci când a sărit în aer Comandamentul de la Odessa, Pantazi i-a cerut „să aprobe represaliile“. Întrebat de către acuzatorul public cine a semnat ordinul care prevedea ca pentru fiecare ofiţer 200 şi pentru fiecare soldat 100 de oameni să fie uciși, el a răspuns: „Nu am ordonat. Am făcut multe legi represive care s-au făcut de toate Statele în timpul acela, care însă nu s-au aplicat. Nu s-a executat nici un evreu, nu s-a executat nici un tânăr, ordin de represalii am dat, dar de masacre, nu“.

Antonescu era însă convins că bombele au fost puse de locuitorii Odessei: „Au fost puse de populaţia locală, pentru că incidentul s-a petrecut mult timp după ce s-a retras armata şi nu putea să facă explozie după numeroasele zile ce au trecut după retragerea armatelor şi n-a fost numai o singură maşină, au fost mai multe“, iar în ceea ce privește jafurile din Transnistria, mareșalul a replicat sec: „Nu s-a făcut nici un jaf. Este dreptul ocupantului“.