SPECIAL Falimentul Marmorosch Blank, cutremurul financiar care a zguduit România interbelică

Unul dintre coloșii financiari ai Statului Român a dus la pierderi colosale „garantate“ de Carol al II-lea și de Elena Lupescu. 

Tumultuoșii ani interbelici au zdruncinat sistemul financiar și clasa politică din România, unul dintre evenimentele definitorii fiind falimentul unei bănci colosale – Banca Marmorosch Blank (BMB), condusă de bancherul evreu Aristide Blank, membru al camarilei lui Carol al II-lea. Anul 1931, când banca a intrat oficial în faliment, ar fi putut fi unul dezastruos pentru cel care era consilier financiar al regelui, dar poziția privilegiată a reușit să îl salveze, chiar dacă această mișcare a dus la vulnerabilizarea țării pe plan financiar.

Ambițiile lui Blank depășeau sfera financiară, astfel că în 1923 fondează Casa de Editură „Cultura Națională“, instituție pe care o dotează cu cea mai modernă tehnologie și la a cărei conducere îl pune pe istoricul Vasile Pârvan. Bancherul începe astfel să deţină monopol asupra presei cu tiraj mare, ajungând să aibă și importante acțiuni la ziarele „Adevărul“ și „Dimineața“, unde militează vertiginos pentru revenirea lui Carol al II-lea în Regat. Totodată, din prisma relațiilor internaționale pe care le are, bancherul devine un susținător vehement al reîntoarcerii lui Carol al II-lea și în plan extern, și chiar îi finanțează stilul de viață. Mai târziu, regele deseori avea să spună despre Blank: „Am obligații față de el, mi-a adus mari servicii“.

Bancherul și Carol al II-lea

„După întoarcerea lui Carol, Blank a continuat să-l subvenţioneze. Reconstrucţia Palatului Regal, aducerea Elenei Lupescu, iubita regelui, şi îmbogăţirea familiei acesteia, toate i se datorau, şi, de aceea, lui Blank nimic nu i se refuza“, consemnează istoricul Anton Caragea în „Pagini de istorie ascunsă“. În fapt, bancherul știe care este „călcâiul lui Ahile“ al regelui: Elena Lupescu, căreia Blank îi oferea daruri impresionante, inclusiv suma de 11 milioane de lei prin care aceasta și-a cumpărat vestita vilă de pe Aleea Vulpache din Bucureşti. Totodată, se pare că pe rege și pe bancher îi lega ceva aparte: ambii erau „victimele“ unei imaginații hipertrofiate a „unor anomalii de ordin sexual“, așa cum susține Constantin Argetoianu, la rândul său membru al camarilei regale, în Memoriile sale. Bancherul își consolidează astfel, la cel mai înalt nivel, o susținere esențială pentru extinderea afacerilor. „Statul Român îi vindea fabrici şi obiective industriale la preţuri derizorii, tot Statul îl credita pentru a le cumpăra, iar Banca Naţională îi acorda ajutorul, fiind şi ea escrocată cu cecuri false, fără acoperire. Blank a început să-şi construiască noi palate, îşi servea musafirii în veselă de aur masiv, primind în 1930, pentru ajutorul dat lui Carol, Marele Cordon al Coroanei României“, se mai arată în „Pagini de istorie ascunsă“.

Aristide Blank a știut să se înconjoare de oameni influenți care să îi fie de folos la momentul potrivit. „Relaţii politice se regăseau şi în viaţa sa particulară. Când s-a căsătorit la Paris, l-a avut ca martor pe ministrul Afacerilor Externe, Nicolae Titulescu, şi pe ambasadorul SUA în Franţa, Myrton Heverick“, notează istoricul Anton Caragea.

Chiar în anul întoarcerii lui Carol al II-lea în România, în 1930, ieșea la iveală faptul că banca aflată în controlul lui Aristide Blank înregistrează un deficit răsunător. Experții Societății Națiunilor consemnau într-un raport secret faptul că Banca Marmorosch Blank are un deficit de 1,8 miliarde de lei, existând un risc imens ca instituția financiară să se prăbușească și să creeze în jurul ei un haos în stil domino. La momentul respectiv, banca mai avea depozite în valoare de un miliard de lei în unitățile sale. În același timp, zeci de mii de oameni erau într-o poziție de maximă vulnerabilitate lucrând în fabricile și unitățile deținute de colosul financiar aflat în pragul falimentului. Un prim pas în amânarea inevitabilului a venit în vara lui 1931, atunci când Statul, prin Banca Națională a României, a oferit instituției financiare un ajutor în valoare de 800 de milioane de lei.

Și în acest caz relațiile lui Blank au jucat un rol esențial, întrucât asumarea unui astfel de împrumut de către Stat era o problemă delicată care ar fi putut declanșa prăbușirea întregului sistem financiar al țării. Acordarea unui împrumut atât de mare a dus la mari sacrificii în rândul populației: activiștii din armată nu își mai primiseră salariile, iar funcționarii au primit o grea lovitură, reducerea veniturilor cu 60%. La câteva luni distanță, Marea Criză începuse să lase urme adânci în România, unde băncile mai mici se închideau una după alta, statul neputând face față unei crize de o asemenea amploare. În această perioadă, la conducerea Băncii Naționale este numit economistul Mihail Manoilescu (iulie-noiembrie 1931), un avid antisemit și potrivnic lui Blank, dar, asemenea bancherului, membru al camarilei regale.

Începutul sfârșitului

În acest peisaj, toamna lui 1931 vine cu o nouă lovitură în sistemul bancar al României: deficitul Băncii Marmorosch Blank ajunge la 3 miliarde de lei. Nevoit să găsească o soluție, Guvernul vine cu o propunere neașteptată: fuzionarea tuturor băncilor. „Dilema era mare. A-l salva pe Blank însemna a distruge întreaga ţară şi toate băncile sănătoase; a nu-l salva însemna criză economică şi furtună politică. (...) Mihail Manoilescu, guvernatorul BNR, anunța clar că el nu va distruge ţara spre a-l salva pe Blank. A doua zi a început nebunia...“, mai notează istoricul Anton Caragea. Bancherii au refuzat vehement o asemenea „rezolvare“ a situației dificile, dar haosul declanșat nu mai putea fi oprit: cei care aveau depozite la Marmorosch Blank voiau să își retragă banii. Mulțimile luaseră cu asalt banca pentru a-și recupera banii, în timp ce jandarmii încercau să domolească spiritele. Cu o asemenea tevatură la ușile băncii, Guvernul vine cu o nouă propunere: Marmorosch Blank să fie declarată bancă de stat, iar deficitul să fie acoperit de BNR. Guvernatorul respinge din start o asemenea presupusă soluție, iar inevitabilul se produce: banca intră oficial în faliment. „De la salariile conducătorilor băncii, de 1,5 milioane de lei lunar, până la banii daţi de stat spre a-l susţine pe Blank: 4 miliarde de lei. Nu în ultimul rând vor figura sume de 770 de milioane de lei date de Blank principalelor personalităţi drept comision, mită sau ajutor nerambursabil. Falsificările actelor contabile însemnau suma de 1,4 miliarde de lei în doar patru ani“, explică istoricul Anton Caragea.

Situația băncii în octombrie 1931 este redată și într-un articol al „Jewish Telegraphic Agency“, publicat pe data de 23 ale lunii menționate: „Oamenii au luat cu asalt banca (n.r. – pe 21 octombrie), iar Statul a trebuit să intervină pentru a ajuta la plata depozitelor. Toți deponenții au fost plătiți integral, dar Guvernul a preluat responsabilitatea băncii și urmează să efectueze o reconstrucție completă“. De asemenea, în articol se menționează faptul că Aristide Blank, Director General și Președinte al Consiliului de Administrație al băncii, a demisionat, însă asigurându-și o cale de a redobândi controlul băncii prin reluarea funcției dacă va rambursa suma de 2 miliarde de lei din cele 5 miliarde pe care Guvernul i-a atribuit pentru reorganizarea băncii. Ulterior, acțiunile sale din companie au fost apoi predate drept garanție de împrumut Statului Român. Chiar și după ce a fost înlăturat de la conducerea Băncii Marmorosch Blank, Aristide a continuat să-și fraudeze propria bancă încasând un cec de 43 de milioane de lei, pe care l-a depus apoi spre păstrare la Blanche Ulman-Vesnić, soacra sa, potrivit lui Constantin Argetoianu, care în acea perioadă era ministru de Finanțe (aprilie 1931 - iunie 1932).

600 de milioane, datorie la Statul Român

Tot în prima parte a anilor ’30 are loc o altă afacere cel puțin dubioasă: la presiunea lui Carol al II-lea, Primăria Muncipiului București este forțată să cumpere la un preț supraevaluat, respectiv jumătate de miliard de lei, un teren din Otopeni deținut de Aristide Blank. În mijlocul crizei, bancherul nu este uitat de cel căruia i-a susținut întoarcerea în țară și stilul de viață extravagant. Totodată, pe măsură ce situația Băncii Marmorosch Blank se înrăutățește, intervențiile lui Carol ies din nou la iveală, iar lui Aristide i se concesionează Regia Monopolului de Stat. Acesta înființează compania Discom, care deținea monopolul în vânzarea de tutun, sare și chibrituri (până la acel moment deținute de stat), însă și în această afacere Statul nu a avut de câștigat, ci din contră: tot profitul era folosit pentru acoperirea pierderilor băncii acoperite de BNR. În cele din urmă, este lichidată, iar Banca Marmorosch Blank supraviețuiește până în 1948, când România se afla în plin proces de naționalizare.

Deși inițial reușește să își câștige influența în cercurile cele mai înalte ale politicii românești, devenind chiar membru al camarilei lui Carol al II-lea, odată cu falimentul Băncii Marmorosch Blank, bancherul începe treptat să își piardă influența. Constantin Argetoianu relatează că la mijlocul anilor ’30 Blank era „inamicul public numărul 1“ al conservatorilor, iar la începutul lui 1936, fostul ministru de Finanțe îl considera „adevărat stăpân al acestui pământ românesc“. Însă după doar patru ani, când România a fost declarată Stat Național Legionar, toate bunurile lui Blank au fost blocate de către Stat. Noul regim a hotărât chiar înființarea unei noi comisii care să reanalizeze situația Băncii Marmorosch Blank. Astfel, în 1941, s-a decis faptul că Aristide Blank datora Statului Român impresionanta sumă de 600 de milioane de lei, iar doi ani mai târziu a fost dat în judecată de Ministerul de Finanțe. Totuși, în august 1944, odată cu înlăturarea legionarilor de la putere, averea i-a fost restituită lui Blank. Astfel, odată cu instalarea Anei Pauker la putere, Blank încearcă să își recupereze și acțiunile la bancă, iar în 1945 i se oferă acces la fondurile acesteia. Însă legăturile cu Occidentul aveau să îl ajungă din urmă și să îl coste o condamnare de 20 de ani pentru trădare. Versatil, Blank reușește să își anuleze condamnarea după ce execută doar doi ani de închisoare. Câțiva ani mai târziu, după numeroase încercări, reușește să obțină aprobarea regimului pentru a pleca la Paris.

Ascensiunea unui imperiu bancar

Istoria Băncii Marmorosch Blank începe încă de la mijlocul secolului XIX, când Jacob Marmorosch, în vârstă de doar 25 de ani, activează ca zaraf și cămătar în zona străzilor Băcani și Blănari din București. Viitorul bancher are o colaborare strânsă cu al său cumnat Jacob Löbel, cel din urmă reușind în 1865 să convingă conducerea Băncii Imperiale Otomane din Constantinopol (care la momentul respectiv era controlată de capital englez și francez) să înființeze o sucursală în București sub denumirea de Banque de Roumanie. Cu doar doi ani înainte de acest moment, în cadrul companiei conduse de Marmorosch începe să lucreze și Mauriciu Blank, un evreu sefard cu studii în științe comerciale și financiare făcute la Viena. Până la sfârșitul acelui deceniu, Mauriciu Blank își depășește statutul de angajat și începe să câștige sume mari de bani în cadrul companiei, care se ocupa de comerț și acordarea de împrumuturi. În acea perioadă, Jacob Marmorosch se retrage de la conducerea companiei și se stabilește la Viena, unde locuiește până la moartea sa în decembrie 1904.

Compania înființată de Marmorosch se transformă pe 1 ianuarie 1874 în Banca Marmorosch, Blank & Co., cu un capital în valoare de 172.000 de lei și funcționează doar ca instituție de credit, fiind comanditată de Banca „Isac Löbel“ din Viena. Mauriciu Blank începe să își concentreze activitatea doar în afacerile care au legătură cu banca și renunță la cele comerciale. Treptat, banca dobândește notorietate, iar istoria ei începe să se împletească cu dezvoltarea Statului Român modern. În 1877 ajunge chiar să finanțeze Regatul în Războiul de Independență. Totodată, relațiile băncii cu Statul continuă și în plan intern, acordând fonduri Statului pentru construirea mai multor linii de cale ferată: Buzău-Mărășești (1879-1881), Dorohoi-Iași (1894) și Râmnicu Vâlcea-Câineni (1895). De asemenea, Banca Marmorosch Blank acordă fonduri și pentru străpungerea tunelului de la Barboși (1882), dezvoltarea rețelei de canalizare din București, precum și modernizarea Portului Constanța. Relația băncii cu Statul Român devine din ce în ce mai strânsă, ajungând să mijlocească Casei de Economii și Consemnațiuni (CEC) un împrumut la Bruxelles în valoarea de 5 milioane de lei și un altul la Berlin de 8 milioane de lei. La sfârșit de secol XIX, Banca Marmorosch Blank joacă iar un rol decisiv: acordă un împrumut de 16 milioane de lei Ministerului de Finanțe, România fiind la acel moment în plină criză economică.

Banca Marmorosch Blank și modernizarea țării

Mauriciu Blank dezvoltă banca prin transformarea acesteia în participant activ la procesul de modernizare a României, implicit în zona industrială: participarea la Fabrica de hârtie Letea din Bacău și la cea din Scăieni, la Fabrica de zahăr de la Chitila, la Fabrica de încălțăminte și furnituri militare M.Th. Mandrea din București și la Fabrica de ciment de la Brăila (fiind deschisă în colaborare cu I.G. Cantacuzino în 1889). De asemenea, banca devine unul dintre actorii principali care înființează „Societatea Română de Asigurări Generale“ din Brăila. În același timp, se dezvoltă și în sectorul bancar prin cumpărarea de participații sau acțiuni și la alte bănci din Regat, contribuind la transformarea unor bănci în societăți anonime. Blank își consolidează poziția și devine președintele consiliilor de administrație ale unora dintre aceste bănci. În următorii ani ai începutului de secol XX, administratorul Bănci Marmorosch Blank decide să se implice și în industria petrolieră, înființând mai multe societăți, extinzându-se totodată și în domeniul financiar prin contribuția adusă la înființarea unor noi bănci. Primele două decenii coincid cu retragerea lui din poziția de director general, care este preluată de fiul acestuia, Aristide Blank.

În timpul Marelui Război, Aristide Blank are un rol principal în conducerea băncii și chiar deschide sucursalele de la Paris și New York. De fapt, în anii ’20, Banca Marmorosch Blank este cea mai puternică bancă comercială din România, trei ani mai târziu deținând 25 de sucursale în țară și 4 în străinătate. Și în ceea ce privește relațiile internaționale, banca avea o poziție puternică: controla aproximativ 115 firme prin intermediul cărora menținea legături strânse cu mari companii din Țările Aliate: Marea Britanie, Statele Unite ale Americii și Franța. La conducerea băncii se află Aristide Blank, care scrie în mod constant tratate de economie și articole care abordează diverse probleme financiare. Bancherul își mărește și rețeaua de relații internaționale, iar Guvernul român îl trimite în repetate rânduri în misiuni importante în străinătate, astfel că în 1914 afaceristul intermediază la Londra achiziția de arme pentru România. Dar perioada de glorie a Băncii Marmorosch Blank nu avea să mai dureze mult, iar Marea Criză lovește și în colosul financiar, prețul fiind plătit de Statul Român.

INTERVIU Andrei Popescu, istoric: „Carol al II-lea a insistat pentru semnarea contractului dintre Casa Autonomă a Monopolurilor și bancă. A fost o mare țeapă!“ 

Încercările de salvare a Băncii Marmorosch Blank s-au desfășurat pe mai multe planuri: de la camarila lui Carol al II-lea până la dezbaterile din Parlament. Ceea ce ar fi trebuit să aducă salvarea băncii și recuperarea banilor împrumutați de stat – Discom – s-a dovedit a fi o mare țeapă care a păgubit bugetul țării. Deși Aristide Blank insista că Statul va avea de beneficiat dacă îi acordă monopol asupra tutunului, chibriturilor și sării, efectele nu au fost cele promise. Chiar și marii politicieni ai țării au avut de pierdut în urma afilierii cu Banca Marmorosch Blank, fiind considerați corupți. „Weekend Adevărul“ a discutat cu istoricul Andrei Popescu despre perioada când banca era implicată în diverse afaceri comerciale și industrii, ce renume avea în plan internațional, dar și despre ce efecte ar fi produs falimentul în rândul populației care lucra în companiile deținute total sau parțial de bancă.

„Weekend Adevărul“: Cine se afla la conducerea Băncii Marmorosch în deceniul precedent Marii Crize?

Andrei Popescu: Consiliul de Administrație era compus din mai multe personalități ale vieții publice de la acel moment, precum foști, actuali și viitori miniștri sau prim-miniștri, parlamentari, ofițeri şi oameni de afaceri. De exemplu, în 1924, din Consiliul de Administrație făceau parte Mauriciu Blank, Mihail Deșliu, A. Benac, Constantin Argetoianu, Aristide Blank, Ion Boambă, Constantin Coandă, Grigore Filipescu, A. Homberg, Grigore Iunian, Th. Laurent, Emanoil Pantazi, Solomon Rosenthal, Mihail Seulescu, Richard Soepkez, Ion V. Stârcea, Toma Stelian, A. Levy-Strauss, Alexandru Vaida Voevod.

Banca-patron

Cum au fost anii ’20-’30 pentru Banca Marmorosch Blank?

Anii '20 au reprezentat perioada cea mai înfloritoare din istoria băncii. Activitatea băncii se desfășura atât în țară, cât și în străinătate, prin sucursalele pe care le avea în orașe precum Paris, Istanbul şi New York. În Franța chiar înființase „Compagnie franco-roumaine de navigation aérienne“, care asigura transportul de persoane și corespondență pe rutele Paris-București, Paris-Istanbul, Paris-Varșovia. De fapt, era prima companie aeriană care introdusese curse intercontinentale, iar în 1933 a fuzionat cu alte patru întreprinderi, formând compania Air France. Banca avea renume și din alt punct de vedere: opiniile reprezentaților ei cu privire la evoluția economiei mondiale erau citate deseori în celebra publicație financiară „The Wall Street Journal“.

Iar în plan intern?

Banca Marmorosch Blank deținea controlul total sau parțial în zeci de societăți comerciale: bănci, companii petroliere, companii din industria alimentară, compania din industria producătoare de mașini, fabrici de textile, dar și alte tipuri de întreprinderi. Direct sau indirect, BMB deținea participații la o parte importantă a marilor companii din țară.

Ce ar fi însemnat falimentul unei asemenea bănci?

Ar fi afectat treptat economia – pe măsură ce toate acele companii se prăbușeau, șomajul ar fi crescut, impozitele nu ar mai fi putut fi plătite...

Cine a primit misiunea de a salva banca în perioada în care se afla în pragul falimentului?

Grigore Filipescu, care moștenise locul în Consiliul de Administrație al băncii de la tatăl său, dar până la acel moment nu se remarcase cu nimic în activitatea sa ca administrator. Acesta chiar a demisionat din funcția de prefect de Ilfov pentru a reveni în Consiliul de Administrație. În cadrul ședinței prin care a fost reprimit, s-a decis și formarea unei delegații care să se prezinte la guvernatorul Băncii Naționale a României și la ministrul de Finanțe. Delegația din care făceau parte Grigore Filipescu, Constantin Coandă și Anibal Teodorescu trebuia să îi convingă pe cei doi să lichideze datoriile pe care banca le avea către BNR și direct către stat pentru a salva instituția financiară de la faliment.

Când se descoperă deficitul din cadrul băncii, existau anumite animozități între Mihail Manoilescu și Aristide Blank, iar când Guvernul vine cu diverse propuneri, guvernatorul BNR le refuză. Și-a depășit acesta atribuțiile?

În principiu, nu și le-a depășit, el primind „sugestii“ (sub formă de directive) de la superiorul lui, ministrul de Finanțe. Practic, nu a făcut nimic ilegal, dar a cam sabotat Guvernul în măsurile pe care voia să le ia pentru Banca Marmorosch Blank.

Directivele lui Carol al II-lea

În 1931 este înființată Societatea de Distribuție Comercială (Discom), menită cumva să salveze situația băncii prin distribuirea produselor care se aflau sub monopolul de stat. Cum a reușit Aristide Blank să convingă Statul?

În acea perioadă, Statul nu reușea să asigure distribuirea produselor din tutun, chibrituri și sare, în special în mediul rural, iar compania Discom ar fi urmat să perceapă un comision mic pentru a face acest lucru. Aristide Blank susținea că Statul ar fi urmat să își sporească considerabil veniturile dacă aproba acordarea monopolului. De asemenea, așa cum aflăm de la Constantin Argetoianu, care la vremea respectivă era ministru de Finanțe, acesta a ezitat să semneze contractul dintre Casa Autonomă a Monopolurilor și Discom.

Dar totuși l-a semnat...

Da, pentru că Aristide Blank insista asupra acestei măsuri, iar regele Carol al II-lea spusese în repetate rânduri că „trebuie semnat“.

A avut Statul beneficii de pe urma acestei companii?

Discom a fost ceea ce am numi astăzi o mare țeapă. Rezultatul nu a fost cel promis pentru Stat, dar Banca Marmorosch Blank a reușit să mai supraviețuiască datorită acestei companii. Discom a fost văzută drept o companie care de fapt păgubea Statul, iar în anii ’30 chiar stârnise discuții aprinse în cadrul ședințelor Parlamentului, iar orice politician care făcea parte din Consiliul de Administrație era considerat unul corupt.

Iar cu datoria de sute de milioane de lei pe care o avea banca către Stat ce s-a întâmplat?

În primăvara lui 1933, în urma unei înțelegeri dintre conducerea companiei, Stat și Banca Națională a României, s-a decis ca Discom să fie reorganizată, iar Grigore Filipescu a fost numit președinte al companiei. Tot cu această ocazie s-a hotărât ca datoria pe care Banca Marmorosch Blank o avea către Banca Națională să treacă asupra Discom. Aceasta se obliga să o achite până la încheierea contractului de concesionare a distribuției produselor cu monopol de stat, adică anul 1946.