Români de geniu. De ce s-a lepădat Ion Creangă de preoţie
0
Ion Creangă s-a zbătut toată tinereţea lui să devină preot, la dorinţa mamei, însă firea lui nestatornică i-a pus piedică. În cele din urmă, a ţinut slujba de diacon doar ca să capete o leafă în plus. Adevărata vocaţie a scriitorului a fost cea de dascăl, dedicându-se predării şi scrierii de manuale, activitate pentru care chiar a fost decorat.
În iarna anului 1864, într-o mică sală de pe domeniul mănăstirii „Trei Ierarhi“ din Iaşi, câţiva elevi încearcă să deprindă tainele cititului şi ortografiei de la un bărbat mai tânăr decât ei, dar şcolit peste hotare. Sunt primele cursuri ale Institutului pedagogic de la „Trei Ierarhi“ Iaşi – instituţie redenumită „Şcoala normală vasiliană“ – a căror menire este să scoată noi profesori ieşeni, într-un efort naţional de a spori şi consolida corpul profesoral, după reforma educaţiei promovate de Al.I. Cuza. Directorul şcolii este Titu Maiorescu, profesor la vârsta de doar 24 de ani. Unul dintre elevii săi este Ion Creangă, care privea fascinat şi entuziasmat felul de a preda al tânărului Maiorescu. Vorbea simplu şi limpede, cât să poată pricepe şi el, un copil de ţăran venit la oraş din Humuleşti.
În toamna aceluiaşi an, Creangă ajunge să ţină prima lui lecţie în calitate de institutor la şcoala primară „Trei Ierarhi“, în urma intervenţiei la minister a lui Maiorescu, care-a cerut ca cei mai buni preparanzi să ocupe posturi. „Maiorescu însuşi i-ar fi dat la curs decretul de numire, iar el, ruşinat, nu a fost în stare să scoată o vorbă de mulţumire, ci numai se repezi să sărute mâna binefăcătorului. Maiorescu, zădărnicind gestul umilitor, strânse mâna diaconului cu vreo patru ani mai vârstnic şi-i zise: «Las’, du-te de fă şcoală cu copiii, dar vezi să-i faci să te iubească: să fii drept cu dânşii!»“, scria criticul literar George Călinescu în volumul „Viaţa şi opera lui Ion Creangă“.
Filmul biografic al lui Ion Creangă s-ar fi scurs, probabil, în alte secvenţe dacă n-ar fi apărut, recurent, personajul Maiorescu. I-a deschis drumul către adevărata sa vocaţie – profesoratul –, mai ales într-o vreme în care nici banii nu erau de neglijat. În perioada în care Ion Creangă s-a înscris la cursurile şcolii „Trei Ierarhi“ reuşise să obţină un post de diacon la biserica „Sfinţii 40 de mucenici“, o slujbă care nu-l satisfăcea pe deplin nici măcar financiar, darămite intelectual. Orişicât, relaţia dintre cei doi scriitori avea să fie una de lungă durată, ei întâlnindu-se peste ani şi la adunările de la Junimea – deşi când Creangă era vedeta societăţii literare ieşene, mentorul lui era mai degrabă absent, fără să i se simtă lipsa.
Îşi schimbă numele la „fabrica de popi“
De Humuleştiul lui Creangă a auzit tot românul şi mulţi au visat să se scalde-n Ozana. Ce nu ştie mai nimeni este data naşterii scriitorului. În „Fragment de biografie“, el nota că s-a născut pe 1 martie 1837, fapt contrazis de condica nou-născuţilor din sat, publicată de Gheorghe Ungureanu. Acolo a fost înregistrat pe 10 iunie 1839. Pe de altă parte, în anumite documente pe care le-a înaintat de-a lungul timpului data aniversară e plasată şi-n 1835, şi-n 1836. Un mister.
Creangă a fost întâiul născut al negustorului Ştefan şi al Smarandei – urmat de alţi şase copii ai familiei. S-au citit „Amintirile“: tatăl era un om blând, care dădea uneori şi-n mintea copiilor, cu care se hârjonea adesea, spre nemulţumirea mamei. De altfel, de la el a moştenit Ion şi dragostea pentru copii, dar şi simţul afacerilor, pe care l-a mirosit mai târziu, când şi-a deschis o tutungerie. Dar în familia lui Ştefan a Petrei Ciubotariul, regulile erau făcute de Smaranda. Femeie aprigă, dar cu frică de Dumnezeu, mama a insistat cu cerul şi cu pământul ca fiul cel mare să devină preot. Pentru a-i face hatârul, elevul Ion Creangă a schimbat şcoală după şcoală, fără să ajungă să prindă drag de catehism. Martor i-a fost, de atâtea ori, ceaslovul.
Şcoala a început-o în 1874, la Humuleşti, unde dascălul din sat îşi recompensa elevii cu colivă şi colaci şi-i „corecta“ cu biciul „Sfântul Nicolai“ şi cu scaunul „Calul Bălan“, atât de cunoscute din „Amintiri din copilărie“. Mai târziu, Nică a ajuns în grija bunicului matern, David Creangă, care l-a dus să-şi continue studiile la Broşteni, unde a stat în gazdă la Irinuca, perioadă în care ori s-a prins cartea de el, ori nu, dar râia căprească sigur s-a prins. Au urmat Şcoala Domnească din Târgu Neamţ, iar apoi „fabrica de popi“, adică Şcoala catihetică din Fălticeni. Aici, Ionică a lui Ştefan a Petrei Ciubotariul a renunţat la această identitate de ţăran simplu şi-a început să se recomande cu nume orăşenesc, Ion Creangă, nume pe care l-a păstrat pentru tot restul vieţii.
A fost sau n-a fost bătut
La scurtă vreme după ce Ion Creangă a fost admis la şcoala din Fălticeni, instituţia de învăţământ s-a desfiinţat. Aşa că în 1855 a început cursul inferior la Seminarul teologic „Veniamin Costachi“ de la Socola. A ajuns în târgul Iaşilor.
N-ar fi dus, însă, o viaţă uşoară la seminar. Au existat voci care au zis că profesorii i-ar fi pus gând rău. „Toţi profesorii l-ar fi bătut, şi mai cu seamă un călugăr firav, cu barbă rară, care, nemulţumit de progresele lui la cântările bisericeşti, l-ar fi apucat des de chică, răsucindu-l bine şi izbindu-l de ce nimerea“, scria Călinescu. Atunci, lui Creangă i s-ar fi dus încrederea în capacitatea lui de a învăţa, totul părându-i-se „o bezmeticeală“. Totuşi, Călinescu adaugă şi că astfel de mărturisiri n-ar trebui luate în serios, din cauza firii şirete a scriitorului, care odată cu mutarea la Iaşi, începuse să capete o puternică autoironie. Se întâmpla adesea să se mustre că-i ţăran şi să pretindă că nu înţelege prea multe. Cu alte cuvinte, tânărului seminarist îi plăcea să facă pe prostul. În realitate, era privit ca un şcolar eminent, notele fiind o dovadă în acest sens. Excela în catehism, istorie sfântă, liturgică, teologie şi pastorală.
Totuşi, prea multă învăţătură i se părea de prisos, astfel că nu şi-a pus nicio clipă în gând să urmeze toţi cei opt ani de seminar. De la gând la acţiune a fost doar un mic pas, grăbit de moartea tatălui său, la finalul lui iunie 1858. Cu o mamă bolnavă şi cu cei şase fraţi rămaşi fără ajutor, dar şi cu o datorie moştentită în valoare de 1.600 de lei – bani mulţi la vremea aia –, conducerea seminarului i-a acceptat cererea de atestat de diacon, pe care l-a primit pe 12 decembrie 1858.
O afacere de nevoie
Până să-şi câştige traiul de pe urma slujitului în biserică, tânărul seminarist mai avea de trecut o piedică: găsirea unei soţii. Hirotonire fără nevastă nu s-a pomenit. A început procesul de acasă, din Humuleşti. N-a fost să fie. Nu şi-a găsit jumătatea. Era plăcut fetelor, dar, pur şi simplu, fie nu găsea pe cineva pe placul său, fie nu dădea de nicio biserică cu post vacant. Pentru Creangă, căsătoria era, în acest moment, o afacere, aspect devenit clar odată cu decizia de a nu se căsători, de pildă, cu Smărăndiţa Popii, iubirea lui Nică din „Amintiri din copilărie“. Tatăl Smărăndiţei alesese deja un urmaş la biserică.
Reîntors la Iaşi, Creangă a fost abordat de părintele Ivanciu, hotărât să-l bage pe tânăr în rând cu lumea. Îi găsise fată cu tot cu loc de slujit la biserica „Sfinţii 40 de Mucenici“. Ileana Grigoriu avea 15 ani şi era orăşeancă, iar tatăl ei, văduv, voia să-şi ia grija măritişului de pe cap. S-au căsătorit pe 23 august 1859, iar în acelaşi an, a doua zi de Crăciun, Ion Creangă era hirotonit diacon. Au urmat un copil pe nume Constantin, născut pe 19 decembrie 1860, patru ani de slujit în parohia socrului şi o încercare de a studia la Facultatea de Teologie, care a fost înfiinţată în urma unui raport al lui Kogălniceanu, în 1860. Nici Creangă nu s-a ţinut de cursuri, dar nici instituţia n-a rezistat, desfiinţându-se trei ani mai târziu.Biserica „Sfinţii 40 de mucenici“, unde diaconul Creangă a slujit alături de socrul său, Ioan Grigoriu (Foto: sf40demucenici.ro)
Şi premiant, şi cu curat
La „Sfinţii 40 de Mucenici“, Creangă n-a dus-o bine din cauza tensiunilor din noua familie. Pe 13 ianuarie 1860, depunea plângere la Mitropolie împotriva socrului său pentru insulte şi tentativă de asasinat prin sugrumare, fiind mutat la Biserica „Bărboiu“. Iniţial, doar slujea acolo, locuind, de dragul soţiei, care nu voia să se despartă de tată, tot în ograda mănăstirii socrului. N-a durat mult şi Creangă s-a mutat definitiv la „Bărboiu“, încurajat mai ales de prima lui leafă de institutor la „Trei Ierarhi“.
Totuşi, în sânul clerului, lucrurile se vor dovedi în continuare problematice. Când a primit, în sfârşit, din partea Mitropolitului, definitivarea postului de diacon la „Bărboiu“, la doar o zi distanţă, ironia sorţii îi zâmbea larg. Pe 1 iulie 1864, postul de diacon se desfiinţa în urma unei noi dispoziţii guvernamentale, care împărţea bisericile în două clase, iar cele de categoria a doua, unde se încadra şi „Bărboiu“, aveau acest post suprimat, după cum explică Ion Bălu în „Viaţa lui Ion Creangă“. I s-a permis, totuşi, să locuiască în continuare în mănăstire.
În 1865, când unul dintre cântăreţii bisericii a insistat să primească locuinţă. Creangă s-a trezit că lucrurile – inclusiv mobila – îi erau aruncate din casă. Cum nu mai era dorit, a fost nevoit să schimbe lăcaşul sfânt, ajungând, în luna august a aceluiaşi an, la Mănăstirea Golia. Creangă-clericul se descurca – la fel şi Creangă-profesorul. Iar la 10 iunie 1865, se despărţea de calitatea sa de elev, cu premiul I, obţinut în urma examenului general.
„N-a fost iubit de nevastă“
Ion Creangă a fost un profesor iubit de elevii săi. Le domolea uşor emoţiile, se apropia de ei prin joc. O viziune aproape contemporană. Misiunea sa era clară: să facă din ei oameni! La clasă, aplica noua pedagogie a lui Maiorescu cu vechile principii ale şcolii din Humuleşti. Făcea tablouri cu plante şi animale ca să se înţeleagă clar despre ce este vorba, le aducea câte ceva de mâncare pentru ca elevii să aibă răsplată şi le agăţa medalii pe piepturile lor mici ca să ştie şi ceilalţi de izbânda lor. „Când vine vorba de nuca de cocos, găseşte cu cale să cumpere două bucăţi, să le pună sub nasul şcolarilor şi să le împartă, pentru ca gustul fructului exotic să le rămână pentru totdeauna în gură.“ Toate acestea erau menite să provoace bucurie şi poftă de învăţare. Şi reuşeau. Cât despre pedepse, ţinea să primească fiecare după cât merita. Mătania cu trei cruci era prima măsură, dar se putea multiplica, în funcţie de numărul greşelilor. Alte tratamente corectoare implicau: linii la palmă până când se rupea rigla sau, pentru leneşi, îngenuncherea lor pe grăunţe pe care dascălul le ţinea în buzunarul hainei preoţeşti.
„Era de o modestie rară“
Cariera didactică a lui Creangă nu a însemnat numai predatul, ci şi crearea de manuale şcolare, o sarcină pe care Maiorescu i-o dăduse încă din 1867. De pildă, împreună cu alţi cinci dascăli, a început să lucreze la un nou abecedar, Creangă ocupându-se de partea literară şi de corecturi. În aceste manuale, urmărea simplitatea, uşor de priceput pentru oricine. Nu era, însă, un obiectiv uşor de atins. Ba dimpotrivă, procesul s-a dovedit anevoios. Colaboratorii care-l vizitau povesteau că-l găseau lucrând la manuale îmbrăcat doar într-o cămaşă din pânză albastră, lungă până la călcâie, trudind pe unele fraze, uneori, de dimineaţa până seara.
Portretul lui Creangă, după o fotografie, realizat de V. Musneteanu 1887 (Foto: Historia)
Peste ani, meritele în educaţia românească aveau să-i fie recunoscute. Grigore Alexandrescu, primul biograf al lui Creangă, scria că în 1878 a primit medalia „Bene Merenti“, iar în 1883, i s-a conferit gradul de cavaler al Ordinului Coroanei Regale. Creangă însă nu şi-a purtat niciodată decoraţiile. „Acest mare şi talentat scriitor român era de o modestie rară“, spunea Alexandrescu.
Destrămarea familiei
Profesional, Creangă era liniştit, mai ales datorită profesoratului pe care-l făcea cu deplină bucurie şi dăruire. În privinţa diaconiei, respectul pentru meserie lipsea. Se consola cu o leafă în plus. Lipsa de dăruire în cazul slujirii în biserică se vedea şi la clasă, unde nu permitea să i se spună altfel decât „domnul“. În familie, însă, lucrurile stăteau prost. Mama lui, Smaranda, murise, aşa că îi primise în casă, la Iaşi, şi pe fraţii Zahei, Teodor şi Ileana. Cât despre cealaltă Ileana, soţia lui, Călinescu scrie că dascălul „nu putea să-şi iubească nevasta de oraş ori să se poarte cu ea în chipul cuvenit“. Tânăra era nemulţumită de soţul ei şi îşi dorea „orăşenii“, adică haine, parfumuri, ieşiri în cafenelele din Iaşiul franţuzit, precum „Café de Paris“ şi „Café Restaurant de Lafitte“. Pe Creangă, toate-l lăsau rece. „Hainele Ilenei păreau diaconului «ţoale», parfumul îl supăra ca un miros greu, de care scăpa deschizând ferestrele. Printre însemnările povestitorului este şi o «răţetă», «pentru durerea şi întărirea dinţilor şi a ginginilor», răspuns ţărănesc ironic de bună seamă la toaleta dentară a nevestei“, completa Călinescu situaţia familială a scriitorului.
După o scurtă perioadă de linişte, în 1867, Creangă primea o lovitură puternică: Ileana îl părăsea. N-au făcut publică despărţirea vreme de câţiva ani, pentru a nu-i produce neajunsuri diaconului în biserică. Cauza separării, punctează Călinescu, nu e cunoscută, fiind prea puţin probabil ca ea să-şi fi înşelat „propriu-zis“ soţul. Scandalizat, Creangă i-a spus că a abuzat de încrederea lui, dar femeia de 22 de ani era hotărâtă, spunându-i fără perdea că nu voia să-i mai stea alături nici măcar o zi.
„Este hotărât că Creangă n-a fost iubit de nevastă, care, dacă l-a înşelat cumva, a făcut aceasta cu cugetul cel mai onest. Fetiţa de 15 ani devenită femeia tânără de 22 de ani se găsi în faţa unui om vesel, slobod la gură şi la purtări, însă aprins la mânie, încăpăţânat în ideile lui, de mentalitate ţărănească, hotărât să pună rânduială în familie dăscăleşte, lovindu-şi copilul cu palma peste gură la vreo necuviinţă şi prin urmare cruţând tot atât de puţin femeia, pe care n-o credea superioară bărbatului“.
Diaconul nu era tocmai statornic – se înţelege şi din „Amintiri“, dar în epocă au circulat tot felul de zvonuri. Unul dintre ele era că, încă din primele zile de după nuntă, împreună cu Gheorghe Ienăchescu – fost coleg de seminar –, a plecat să dea o raită prin mănăstiri. La una dintre ele, Creangă ar fi cunoscut o fată de neam boieresc, pe nume Evghenia. Gurile rele au lansat scenariul că împreună cu aceasta ar fi avut şi un fiu, pe nume Valeriu, care ar fi murit la 15 ani. Alte basme: mergând cu mai mulţi prieteni la Sculeni, ca să facă baie în Prut, noaptea, pentru că nu putea dormi, Creangă mergea doar în cămaşă de noapte şi înfăşurat în cearşaful patului să stea de poveşti cu fata hangiului. „Pe cartonul unei cărţi, ca un Stendhal rustic însemnător de fericiri intime, Creangă nota odată cu creionul: «Astăzi, 16 ianuarie 1872, s-a întâmplat un plăcut accident pentru mine».“ Dacă zvonurile au fost sau nu adevărate, nu putem şti, dar ştim că a rămas singur, doar cu grija fraţilor şi a fiului Constantin, care avea doar 7 ani când a fost părăsit de mamă.
Carierea în învăţământ era singurul lucru care nu-i putea fi luat. Asta credea Ion Creangă. Avea inspecţii şi le trecea cu rezultate bune, impresionând cu buna conduită la clasă şi cu rezultatele de la examenele trimestriale. În ianuarie 1868, a solicitat definitivarea în învăţământ, care întâzia să apară. Pe de altă parte, fără consoartă, în slujba Domnului nu mai putea fi. Începuse să deranjeze clericii cu comportamentul său.
„Ne-am informat: unii preoţi merg la teatru. Ne mirăm cum de s-a tolerat dacă este adevărat! Cercetaţi îndată cu toată scrupulozitatea, şi toţi acei care se vor constata că merg la teatru să fie opriţi de lucrarea preoţiei până la venirea noastră când vom decide cele de cuviinţă“, transmitea Mitropolitul Calinic episcopului (foto: dreapta) Vladimir Irinopoleos.
Creangă şi alţi patru preoţi au fost suspendaţi de la îndeplinirea datoriilor bisericeşti.
Totuşi, pentru că era un spirit reacţionar, Creangă a trimis, la rândul său, o scrisoare în care vorbea despre faptul că n-a văzut „nimica scandalosu şi demoralisatoriu“ la spectacolele de teatru. Dimpotrivă, în operele văzute de el la Teatrul Naţional nu era vorba decât despre combaterea viciilor lumii şi susţinerea a tot ce-i drept. De Paşti, Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Dimitrie Gusti, îi cerea Mitropolitului să-i ierte pe cei cinci păcătoşi. Totuşi, în perioada în care a fost suspendat, Creangă n-a văzut nicio problemă în a continua să meargă la teatru. A motivat simplu: mitropolitul îl oprise să mai meargă la biserică. Nu spusese nimic de teatru.
„Tragerea la ţintă şi vânatul la păsări în mijlocul oraşului“
Plictisit de regulile clerice şi având siguranţa carierei didactice, Creangă „începu să întindă coarda, căutând scandalul“, după cum spunea acelaşi Călinescu. La o lună de la incidentul cu teatrul, Mitropolitul citea în „Curierul de Iaşi“ o ştire cu titlul: „Tragerea la ţintă şi vânatul la păsări în mijlocul oraşului“. Stând într-o zi de final de aprilie la geam, în halat, Creangă fusese deranjat de ciorile adunate pe turlele albe ale bisericii. Croncăneau la unison, iar penele lor negre „îi deşteptau prin asociaţie stolul negru al călugărilor lăsaţi asupra bisericii române“. Plin de ciudă, a pus mâna pe o puşcă şi, repezindu-se afară, a descărcat-o în păsări.
„Dar bine, diacone, unde s-a mai văzut faţă bisericească umblând cu puşca?“, l-a întrebat protopopul, prinzându-l în fapt. Creangă, în stilul său obişnuit, i-a răspuns calm: „D’apoi eu nu-s judan, cinstite părinte, să mă tem de puşcă!“. Având tot timpul replica la el, precum şi dezinteresul faţă de biserică, la momentul în care s-au făcut verificări, Creangă a recunoscut fapta, cerând instrucţiuni asupra celei mai bune metode, conform canoanelor bisericeşti, „de a scăpa turlele unei biserici de necuviinţa ciorilor“. Pentru că nu putea încadra fapta în canoane, Mitropolitul s-a văzut nevoit să-l ierte încă o dată.
Crengă alături de A.C. Cuza (stânga) si N.A. Bogdan (dreapta) (Foto: Muzeul Literaturii Iaşi)
Creangă nu s-a oprit. Mai târziu, a avut grijă să scape şi de plete, o acţiune care era o insultă directă adusă clerului. Unii spuneau că şi-ar fi tuns părul la bărbier, în timp ce alţii că şi-ar fi tăiat singur coada, ca să i-o ofere unei diaconiţe din Roman care se arătase impresionată de părul său. E posibil ca la scurt timp să fi regretat decizia, pentru că a început să caute prin canoane un articol care să-l scuze. „Dibui un articol care-l făcea pionier al portului preoţesc modern şi reformator al tradiţiilor. Găsi un articol după care nu numai nu era oprit să-şi tundă părul, ci chiar îndatorat a şi-l reteza şi care lămurea că îndeosebi diaconii şi clericii tineri nu trebuiau să poarte plete lungi spre «sminteala oamenilor»“. Chemat să dea socoteală, în primă instanţă, Creangă nu s-a prezentat, iar apoi a anunţat că era bolnav. Înalţii bisericii au decis să-l suspende temporar, până la îndreptare. Dar diaconul a receptat mesajul în felul său, aşa că s-a tuns din nou şi şi-a abandonat straiele preoţeşti, iar pe cap a început să poarte pălărie sau căciulă.
Lovitura de grţie: suspendat din învăţământ
După ce s-a mai jucat o dată cu răbdarea clericilor, refuzând să ofere cheile odăilor pe care le ocupase la Golia, pe 15 iunie 1872, Mitropolia anunţa excluderea diaconului Creangă din rândul clerului. Aroganţa de care dăduse dovadă până atunci Creangă avea să dispară odată cu decizia Ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Christian Tell, pe care îl îmbolnăvea „ideea că un răspopă educă tinerele vlăstare ale naţiei“. Mai mult, pentru că era conservator, se bucura la gândul că putea să-i dea o lovitură unui fracţionist.
Astfel, pe 14 iulie, în Monitorul Oficial era publicată vestea „curăţirii învăţământului de institutorele clasei I de la Şcoala sucursală numărul 1“, acolo unde Creangă ajunsese să predea în urma unui schimb cu Ienăchescu. Ordinul de destituire l-a prins lucrând la un manual, năucindu-l. Nu luase deloc în calcul posibilitatea să fie înlăturat din postul pe care se simţea stăpân. „Am stat – ar fi zis el mai târziu – o zi şi-o noapte... cu coatele pe genunchi şi cu tâmplele în mâini, şi nu mă uitam la nimeni şi la nimic, şi nu vream să aud nici să văz pe nimeni. Şi-mi zvâcneau tâmplele, şi mă durea capul, de credeam c-o să plesnească. Stăteam şi nu mă puteam gândi la nimic“.
Disperat, a căutat soluţii printre liberalii fracţionişti, grupare politică la care aderase, dar pentru că se aflau în opoziţie, nu aveau cum să-l ajute. Ar fi apelat la Maiorescu, însă el era plecat într-o călătorie în străinătate. I-a scris şi lui Iacob Negruzzi, iar apoi lui Tell, dar fără succes. Miniştrii n-aveau obiceiul să răspundă la scrisori. Totuşi, spiritul practic al lui Creangă şi nevoia de a-şi întreţine familia nu i-au permis să rămână în letargie. Astfel, pe 1 iunie 1871, se prezenta la prima societate de economie din Iaşi şi îşi retrăgea capitalul de 25 de lei. Apoi obţinea brevetul pentru deschiderea unui debit de tutun. Afacerea avea să meargă bine, iar lui Creangă îi revenea încet-încet „ţănţoşia pe buze“.
Mutarea în bojdeuca din Ţicău
În anul destituirii, Creangă a reuşit să se mute – în chirie, iniţial – în căsuţa din Ţicău, astăzi unul dintre cele mai populare puncte de atracţie turistică ale Iaşiului. Punând deoparte bani din vânzările manualelor, în vara lui 1872 ajungea în bojdeuca lui. Curând, a cunoscut-o şi pe Tinca Vartic (foto: dreapta), femeie simplă, care avea să-i rămână alături până la finalul vieţii. Conform biografiei scrise de Călinescu, pe ea a făcut-o, pe 25 iunie 1879, proprietara locului.
„Cu Tinca diaconul dezlegase, în sfârşit, problema sentimentală în chipul cel mai fericit, după opinia lui. El îşi găsise nu o femeie inferioară dar trebuitoare – ca un Rousseau sau un Goethe – ci femeia pe potriva lui, femeia cu totul egală cu el“.
Bojdeuca în 1914, înainte de restaurare (Foto: Muzeul Naţional al Literaturii Iaşi- colecţia Octav Minar)Bojdeuca în 1918, după restaurare (Foto: Muzeul Naţional al Literaturii Iaşi)
Mai mult, pentru că legătura cu preoţia era ruptă definitiv, la începutul anului 1873, Creangă cerea în tribunal de pronunţarea divorţului Ileana Grigoriu pentru „abandonarea domiciliului de şase ani de zile“. Apoi s-a ocupat de trimiterea straielor preoţeşti la Mitropolie, însoţite de-un mesaj: „De la această biserică mi s-au dat, la această biserică le dau“.
Pentru că se simţea din nou stăpân pe sine, a căutat din nou un loc de muncă în învăţământ, ajungând la Liceul Nou, un institut particular. Lucrurile au continuat să meargă din ce în ce mai bine, pe 27 mai 1874, conservatorul Tell părăsind Ministerul Instrucţiunii Publice. În locul lui a venit Titu Maiorescu, care a avut grijă ca pedagogul pe care-l formase să fie reprimit în învăţământul de stat.
Astfel, Ion Creangă devenea profesor la Şcoala de Băieţi numărul 2 din Păcurari. Aici şi-a regăsit bucuria. Şi-a aşezat elevii în bănci după înălţime şi şi-a luat scaunul său şi l-a aşezat între rândurile de bănci. I-a întrebat ce fel de jocuri ştiau, pentru ca apoi să le pună în practică împreună, profesorul luându-le foarte în serios. Aşa începea ziua de şcoală, continuând cu întoarcerea în clasă pentru rugăciune şi lecţii. O anecdotă arată că dascălul nu avea nicio emoţie că ar putea fi prins fără să ştie răspunsul la vreo întrebare. Dacă nu ştia, găsea el o întrebare care să-i încuie şi să-i mulţumească pe elevi. „La întrebarea unui mic evreu: «Cum o chema pe mama lui Moisi?», Creangă ar fi întrebat la rându-i pe şcolarul curios dacă ştia cum se chema mama lui, a lui Creangă. Acela mărturisind că nu, Creangă ar fi încheiat victorios (dar totul pare cam îndoielnic): «Apoi mama mea a trăit până mai dăunăzi. Dacă nu ştii cum o cheamă pe ea, de unde vrei să ştiu cum o chema pe mama lui Moisi de-acum şapte mii de ani?».“
„Scrie, măi, tată Iancule, că e minunat de bine“
În 1874, pe la începutul anului şcolar, în Iaşi îşi făcea apariţia un tânăr de 24 de ani, cu părul negru, des, ca într-o coamă, „dat peste urechi pe ceafă, ca la preoţii asiatici“ şi cu o frunte mare şi albă. Era noul director al Bibliotecii Centrale din Iaşi şi, totodată, profesor la Şcoala normală şi la Institutul Academic – poetul Mihai Eminescu. Pentru că, asemenea lui Creangă, îi plăcea să se afunde în crâşme, umblând după mâncăruri simple, ţărăneşti şi după vin în ulcele, dascălul l-a sesizat repede, dar nu a îndrăznit să-l abordeze. Una dintre cele mai mari prietenii din literatura română s-a născut la şcoală: după câteva luni, Eminescu era numit revizor şcolar, asistând la o prelegere despre metodologie ţinută de Creangă. Nu şi-au vorbit atunci, ci s-au întâlnit, cel mai probabil, pe uliţe, în căutarea unei cârciumi, sau direct în vestita „Boltă Rece“.
Eminescu a găsit în Creangă tot ce-şi dorea de la lumea de dincolo de cotoarele cărţilor: simplitate, bun simţ şi umor sănătos. Pe de altă parte, Creangă era uimit de inteligenţa poetului, fiind impresionat de el atunci când l-a dus să-i vadă bojdeuca: un om la fel de citit ca Maiorescu îi admira casa şi, în general, stilul de viaţă. Până să-l cunoască pe Eminescu, se crede că Ion Creangă ar fi scris o singură povestire, pe care şi-ar fi dorit să o introducă într-unul dintre manuale. Auzindu-l însă cum povesteşte, poetul sosit de la Bucureşti l-a îndemnat să treacă peste teama lui că boierii învăţaţi ar putea râde de el şi să scrie. Ca apoi să le citească junimiştilor. „Scrie, măi, tată Iancule, scrie tot ce-ai spus ca s-o audă şi alţii, că e minunat de bine!“, i-ar fi spus Eminescu.
„Sfânta Evanghelie a lui Schopenhauer“
În toamna lui 1875, Creangă se prezenta la Junimea cu „Soacra cu trei nurori“, care la 1 octombrie apărea şi în revista „Convorbiri literare“. La primele întâlniri, din cinci în cinci minute, era nevoit să-şi şteargă fruntea cu batista în timp ce stătea, timorat, pe un scaun din colţul camerei. Rapid, însă, Creangă a devenit o vedetă între junimişti, fiind declarat „scriitor poporal“ şi primindu-şi, ca toţi ceilalţi, o poreclă: „burdăhănosul Creangă“. Am putea spune că era comediantul de la Junimea, fiecare întâlnire cu el stârnindu-le lacrimi de râs celor prezenţi. De pildă, unul dintre fanii săi declaraţi era politicianul Vasile Pogor care, când fostul diacon se pregătea să citească, începea să cânte preoţeşte, după cum scrie Călinescu:
„«Acum să ascultăm Sfânta Evanghelie a lui Schopenhauer, ori Conta, cetire!» Creangă, serios, răspundea din colţul lui cu glas de bas profund: «Să luăm amiiinte!» «Pace ţie, cetitorule!», binecuvânta Pogor, şi lectura începea“.
Maiorescu (foto: dreapta) era şi el încântat de noul membru al Junimii, caracterizându-i scrierile drept „o mare îmbogăţire a literaturii noastre“. Totuşi, în preajma lui, Creangă nu citea nimic care să conţină elemente care ar fi putut fi considerate vulgare. Când era rugat să povestească ceva, întreba înainte: „Pe uliţa mare sau pe uliţa mică?“, „pe uliţa mare“ însemnând versiunea necenzurată.
Între junimişti, Creangă se simţea din nou şcolar. Citind acolo, între acei oameni învăţaţi, îşi făcea semn cu creionul pe manuscris la fiecare observaţie. În primăvara lui 1877, după ce termina „Harap-Alb“, îl ruga pe Eminescu să-şi dea cu părerea asupra textului, însă poetul nu vedea că ar fi nevoie. „Lasă, Creangă, ai să citeşti în Junimea, tu n-ai nevoie să fii corectat de nimeni!“, îi spunea. Văzând avântul pe care-l avea, fostul său coleg, Ienăchescu, prinsese invidie pe el, împrăştiind zvonul că scrierile lui Creangă erau luate din manuscrisul obţinut de la un bătrân, Costache Bută. Ulterior, a schimbat retorica, spunând că în spatele succesului se afla, de fapt, Tinca Vartic, pe care ţinea tot timpul s-o laude ca să întărească ideea. Scriitorului însă nu-i păsa: „Creangă, ridicând din umeri, zicea: «Prost pe prost se laudă!»“.
Bolnav de epilepsie
În mai 1877, pe când le citea din „Harap-Alb“, Creangă le-a povestit junimiştilor că a simţit că „i-a venit un fum pe nas“. Era un simptom caracteristic celei de-a doua faze a epilepsiei, boală pe care a avut-o şi mama acestuia, după cum scrie Ion Bălu în volumul dedicat scriitorului. Creangă a ignorat primele manifestări ale bolii.
În 1880 a fost numit în Consiliul general al instrucţiunii şi a mers la Bucureşti, unde s-a întâlnit cu Eminescu şi Slavici, participând la şedinţele de consiliu. Starea i s-a înrăutăţit în vara lui 1883, la scurt timp după ce a aflat de vestea îmbolnăvirii lui Eminescu care plecase la sanatoriul din Viena. „Trecea cu rapiditate de la solare dispoziţii exuberante, la negre stări depresive şi, frecvent, apatia îndelungată sfârşea în concentrare, dar aprige manifestări impulsive“, mai scrie Bălu. Scriitorul, de care copiii începuseră să se teamă din cauza simptomelor, se afunda în muncă, în revizuirea manualelor didactice pentru care fusese decorat.
Ultima suflare şi-o dădea pe 31 decembrie 1889, în urma unei ultime crize de epilepsie, în debitul de tutun pe care i-l oferise în urmă cu ani fratelui său, Zahei. A fost înmormântat în cimitirul Ecaterina, într-o zi geroasă, cu ploaie. Ieşenii au aflat de moartea scriitorului după înmormântare, numărul celor veniţi să-l conducă pe ultimul drum fiind mic, printre ei şi proaspătul licenţiat Nicolae Iorga. În bojdeucă, Constantin Creangă a găsit o sumă de bani însemnată, din care 9.000 de lei i-a donat comitetului creat pentru editarea operelor tatălui său. Cât despre manuscrisele scriitorului, fără să le cunoască însemnătatea, Tinca Vartic le-a risipit.
Octav Minar, Tinca Vartic şi Eugeniu Revent- cu luneta, 1912 (Foto: Muzeul National al Literaturii Romane Iaşi)
La răscoală şi la vot: „Am făcut şi ceva politicale“
După ce-a fost părăsit de soţia Ileana, Creangă şi-a luat gândul de la o potenţială ascensiune pe scara ierarhică a bisericii. A accelerat pe cele lumeşti, dedicându-se şi politicii. În aprilie 1866, după abdicarea lui Cuza, pe când ţara se afla sub conducerea locotenenţei domneşti, avea loc mişcarea separatistă de la Iaşi care era împotriva unui domnitor străin. Creangă şi Ienăchescu îngroşau şi ei rândurile celor care participau la marş, alături de Mitropolitul Calinic Miclescu şi de prinţul Costache Moruzzi, în răscoala care a fost înăbuşită de Lascăr Catargiu. „Toată viaţa lui i-a urât pe jidani, greci, pe nemţi… era împotriva tuturor străinilor“, scria Grigore Ion Alexandrescu, primul biograf al lui Creangă. Mitropolitul, care se aflase în pericol de a fi omorât, a fost salvat de Creangă şi-un alt coleg care l-au ascuns în pivniţa unei crâşme.
Creangă s-a înscris în „Fracţiunea liberă şi independentă“, partid care avea drept principal scop divizarea proprietăţii funciare rurale în mod egal între toţi sătenii comunei şi transmiterea loturilor prin moştenire. De la acest moment, Creangă putea fi văzut adesea înconjurat de mulţimi, încercând să se facă auzit, pentru că îşi dorea să fie remarcat pentru spiritul şi inteligenţa sa.
„De la 1866 până la 1872, am făcut şi ceva politicale. În întrunirile de la primărie cine era mai guraliu decât mine, Bută, Damaschin şi Corduneanu? Alegeam şi culegeam la deputaţi şi la membri comunali, tot ce era mai bunişor din fracţiune“.
Interiorul bojdeucii înainte de restaurare,1914 (Foto: Muzeul Naţional al Literaturii Române Iaşi- Colecţia Octav Minar)
Aceasta a fost perioada în care Creangă era adversar politic al Junimii şi în special al lui Iacob Negruzzi, cel mai împătimit politician al junimiştilor, cel care i-a dat porecla de „Popa Smântână“ în satira „Electoralele“, de la părul „alb ca oaia“ şi „o bărbuliţă blondă ca o codiţă de boboc de gâscă“. Dacă Maiorescu şi Creangă probabil că nu interacţionau prea mult în aceste adunări, când apărea Negruzzi, se schimbau tot soiul de replici. De pildă, la un moment dat, Creangă vorbea cu un institutor căruia junimistul îi făcuse un serviciu şi căruia, acum, îi cerea votul. Răspunsul a venit însă de la diacon: „N-are a face una cu alta, domnule Negruzzi, dumneata i-ai făcut un serviciu privat, şi aci e vorba de trebi publice. Bate dumneata la alte uşi, noi, oamenii cei mici, votăm pe-ai noştri“.
În acelaşi an, când se dădea „mare luptă electorală“ pentru „alegerea celei dintâi camere a domnitorului Carol“, Maiorescu şi Creangă ţineau fiecare discursuri, dascălul cerând „învăţătură elementară, care până astăzi nu este bine organizată“. Totuşi, publicul dezorganizat nu l-ar fi luat prea mult în seamă, după cum scria organul de presă junimist, „Gazeta de Iaşi“: „Când vorbea acesta se înflăcăra auditorul cumplit: toţi perorau deodată. Talentul său oratoric infecta întreaga adunare, astfel încât, în tot timpul cât avea cuvântul părintele, luau fără autorizaţie cuvântul cu toţii – nu prea ştiu pentru ce cuvânt, deşi mai că mi-aş explica scopul“.
CITEŞTE ŞI
Faţa mai puţin cunoscută a lui Caragiale: a fost un gânditor de stânga
Se încarcă comentariile...
