Profesorul Ioana Bot: „E cazul să îl citim pe Eminescu, pe bune“

Ioana Bot, care a îngrijit ediţia „Versuri din manuscrise“, alături de Cătălin Cioabă, spune că Mihai Eminescu este un poet interesant şi valoros, dincolo de poeziile sala foarte cunoscute. Poetul, de la a cărui naştere se împlinesc 166 de ani, a scris versuri foarte diferite şi a experimentat căi inovatoare.

Profesoara Ioana Bot, care alături de Cătălin Cioabă a îngrijit volumul „Versuri din manuscrise“, apărut la  Editura Humanitas, şi-a propus să arate o altă faţă a poetului Eminescu. În noua carte, „Versuri din manuscrise“, au fost strânse versuri mai puţin cunoscute publicului larg, poeme care au mai fost publicate în ediţia completă a operelor lui Eminescu, iniţiată de Perpessicius între cele două războaie mondiale. Publicul are nevoie însă de o înnoire a bagajului de versuri eminesciene cu care să se însoţească în experienţele sale de lectură. „E cazul să ieşim şi din plictiseală, şi din adulaţie când îl citim pe Eminescu“, susţine Ioana Bot, care predă literatura la Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca. Volumul „Versuri din manuscrise“, publicat în condiţii grafice de excepţie, marchează sărbătorirea pe 15 ianuarie, Ziua Culturii Naţionale, a celor 166 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu.

„Weekend Adevărul“: Ce aduce nou volumul pe care l-aţi coordonat alături de Cătălin Cioabă? Unde aţi studiat manuscrisele?
Ioana Bot: Am restituit acele versuri eminesciene care, deşi au fost editate – ceea ce înseamnă că au fost descifrate din manuscrise, datate, tipărite într-o variantă lizibilă – de către cunoscători ai operei, începând cu marele Perpessicius, nu s-au bucurat de atenţia editorilor. Au fost considerate de aceştia „ciorne“ ale unor creaţii ulterioare, devenite prestigioase graţie exegeţilor sau circulaţiei lor în manualele şcolare ori pur şi simplu – datorită includerii lor în ediţia făcută de Titu Maiorescu, în 1883. Sau au fost considerate „variante secundare“, mai puţin importante în ansamblul operei, pentru că fuseseră scrise neglijent de autor. S-a întâmplat asta şi pentru că manuscrisul era dificil de citit de către editori. În fine, am căutat să aducem sub ochii cititorilor de azi versuri care rămăseseră – deşi editate corect, sub aspect ştiinţific, conform criteriilor de profesionism ale ediţiilor de manuscrise moderne de la jumătatea secolului XX – „în penumbra“ capodoperelor consacrate de exegeza critică eminesciană. Sunt versuri mai puţin sau deloc cunoscute de publicul larg, versuri mai greu accesibile acestuia. Toate, poeme sau fragmente de poeme niciodată terminate, se găsesc în ediţia completă a operelor lui Eminescu, iniţiată de Perpessicius între cele două războaie mondiale.

Ioana Bot, eminescolog

Cum trebuie sau cum nu trebuie citit Eminescu?

Volumul care a apărut acum la Editura Humanitas e destinat redescoperirii poeziei lui mai puţin cunoscute, cu o plăcere, sperăm, neîngrădită de niciun fel de prejudecăţi despre „cum trebuie sau cum nu trebuie citit Eminescu“. Am adăugat câteva în plus, restituite de un alt mare editor al lui Eminescu, din zilele noastre, Petru Creţia, care le-a descoperit în manuscrise, mergând pe urmele lui Perpessicius. Dar ediţia completă (specialiştii o numesc, pe scurt, „ediţia Perpessicius“, după numele editorului care a început-o şi i-a stabilit principiile de ordonare) – deşi, repet, conţine versurile reproduse aici de noi – e dificil de consultat de către un cititor nespecialist, sau chiar de către un cititor care doreşte să regăsească în paginile unui volum semnat de Eminescu plăcerea lecturii de poezie, în afara aparatului filologic inerent unei ediţii critice restitutive, cum este ediţia Perpessicius.

Ce versuri noi aţi scos la iveală?

Nu am studiat manuscrisele, o spunem, de altfel, foarte limpede, de la începutul ediţiei, ci ne-am servit de ediţia Perpessicius, ale cărei „lecţiuni“ (cum se numesc citirile de manuscrise în limbajul filologilor) le considerăm absolut credibile şi competente. De aceea există ediţii filologice ale manuscriselor: ca să le folosim ca atare, fără a ne mai întoarce de fiecare dată la manuscrise, dificil de consultat, şi care au fost deja descifrate de autorii ediţiilor respective. Cât despre „versurile noi“ pe care le-am scos la iveală, despre care mă întrebaţi, aş fi curioasă şi eu ce înseamnă, astăzi, „versuri noi“, când vorbim despre opera eminesciană. Spun asta pentru că – existând o ediţie filologică restitutivă a întregii sale opere, cea pe care o invoc aici – nu mai putem vorbi, în mod obiectiv, de „versuri necunoscute/versuri noi“, din caietele cu manuscrise pe care această ediţie le restituie. Putem, în schimb, vorbi despre versuri mai puţin cunoscute ( mai puţin „parcurse“ de interpretările manualelor şcolare, de recitalurile obligate şi festiviste) sau chiar deloc cunoscute unui public care nu e specialist în domeniul poeziei româneşti din secolul al XIX-lea sau care nu e deloc specialist în domeniul studiilor literare. Acest public, cred, are nevoie de o înnoire a bagajului de versuri eminesciene cu care să se însoţească în experienţele sale de lectură – acest bagaj ne-am dorit să îl completăm. Versurile din acest volum nu sunt, aşadar, noi în mod absolut, ci necunoscute publicului larg. Şi ele merită cunoscute. Pentru că Eminescu este un poet interesant şi valoros, dincolo de să zicem „Luceafărul“, „Scrisoarea III“, „Ce te legeni“ sau „Mai am un singur dor“.

Pentru că a scris poezii foarte diferite, uneori, de cele care sunt azi celebre. Pentru că a experimentat, în materie de poezie, căi inovatoare pe care le-a abandonat ulterior şi care nu se regăsesc în marile lui creaţii finalizate, publicate eventual în timpul vieţii – în orice caz, devenite faimoase în posteritate.

Care sunt cele mai răspândite prejudecăţi legate de Eminescu?

Ediţia noastră se ridică, implicit, împotriva prejudecăţii foarte răspândite la un public larg, eventual – „speriat“ de felul în care Eminescu i-a fost „livrat“ la şcoală sau în mass-media – că ştim totul despre opera eminesciană, că nu mai avem ce citi în ea şi mai ales că nu mai avem nimic de descoperit. Împotriva unei lecturi leneşe sau a refuzului lecturii. Împotriva crizei în care se află modelul poetic eminescian în ochii publicului – inclusiv în ochii celor care se agaţă de o capodoperă precum „Luceafărul“ ca de un obiect de cult, fără să o mai citească, de fapt, ca pe un obiect al unei aventuri intelectuale. Marea noastră speranţă – a lui Cătălin Cioabă şi a mea – este ca publicul să descopere în acest volum un poet atractiv, un poet asupra căruia să merite să revină, poezii care se adresează sensibilităţii cititorului de astăzi, chiar dacă ele nu sunt neapărat capodopere ale genului. Eu sunt – cred – o mare cititoare de poezie. Nu din necesităţile meseriei mele, neapărat, cât din pasiune.

Sunt convinsă că un cititor pasionat, căruia îi plac versurile lui T.S. Eliot, ale lui Gellu Naum, ale lui Ezra Pound sau ale Ileanei Mălăncioiu, sau ale unui poet douămiist sau ale lui Antonio Gamoneda – e o selecţie absolut subiectivă şi aleatorie –, va găsi o voce cu care să dialogheze în aceste poezii ale lui Eminescu, chiar dacă dialogul va fi uneori în contradictoriu, ca orice dialog sănătos. E cazul să ieşim şi din plictiseală, şi din adulaţie când îl citim pe Eminescu: e cazul să îl citim "pe bune".

Cum l-aţi regăsit pe Eminescu în manuscrise?

În ce mă priveşte, nu a fost o regăsire. Îl cunoşteam foarte bine pe acest Eminescu. Împreună cu Cătălin Cioabă, am vrut să îl împărtăşim cât mai multor cititori. Aşa cum faci, de obicei, cu un scriitor sau cu o carte care îţi place. Am lucrat cu bucurie la cartea aceasta, pentru că ne place amândurora poezia lui Eminescu.

Cum v-aţi raportat la celebrul număr din „Dilema“, dedicat lui Eminescu în 1998?

Nu am participat la realizarea numărului respectiv. L-am folosit, în schimb, ca obiect de studiu în cartea coordonată de mine, apărută în 2001 şi care era prima cercetare amplă asupra mitizării lui Eminescu drept „poet naţional“: „Mihai Eminescu, poet naţional român. Istoria şi anatomia unui mit cultural“. M-am apropiat, aşadar, de acel număr al revistei mele dragi cu ochiul omului de ştiinţă pasionat de subiect. 

„Eminescu a reuşit să inoveze în limbaj“
 

Aţi găsit noi trimiteri filosofice ale poeziei lui Eminescu?

Nu am căutat „noi trimiteri filosofice“ în poezia lui Eminescu. Poezia – marea poezie, dintotdeauna – nu este o traducere în limbaj ornat cu figuri de stil a unor teorii filosofice. A înţelege poezia ca pe o transmitere într-un limbaj codat a unor complicate teorii despre lume şi viaţă e o uriaşă neînţelegere. Poezia caută să exprime inexprimabilul: ceea ce nu a mai fost spus niciodată şi ceea ce nu a mai fost trăit niciodată. De aceea, ea pune la încercare, mereu, limitele limbii în care se scrie. Şi de aceea e apropiată de discursul religios, care caută să aducă între oameni o dimensiune transcendentă – a divinului. Aşa se defineşte poezia ca artă – şi, din perspectiva acestei definiţii, Eminescu a scris mare poezie pentru că a reuşit să inoveze în limbaj pentru a exprima ceea ce trăia el însuşi, ceea ce îl tulbura din ordinea cosmosului, ceea ce se întreba asupra lumii. Incidental, felul în care a exprimat toate acestea poate să se potrivească cu sensibilitatea şi raţionalitatea cititorilor săi – contemporani cu el sau nu. Nu e nimic extraordinar sau nou aici, dincolo de faptul că poezia este – ca orice artă – din afara ordinarului, adică „extraordinară“.

Cum a reuşit, totuşi, poetul naţional să transmită prin versuri aparent simple unele dintre cele mai complicate teorii filosofice?

Marea poezie are, întotdeauna, versuri „aparent simple“. Chiar şi versurile unei poezii ermetice au toate aparenţele simplităţii. Ale formei perfecte, cantabile – chiar. Încercaţi să scandaţi „Din ceas dedus, adâncul acestei calme creste…“ (n.r. – Ion Barbu). Sună superb, se poate şi cânta, poţi să tot visezi asupra sensului propoziţiei… Nu e un citat din Eminescu, precizez că el nu a scris poezie ermetică.

Cum aţi devenit eminescolog? Cine v-a cultivat pasiunea pentru Eminescu?

Ca şi profesoara mea din studenţie, sub îndrumarea căreia m-am format, Ioana Em. Petrescu, autoarea unor studii fundamentale despre Eminescu, apărute în anii ’70-’80 ai veacului trecut, nici eu nu mă consider „eminescolog“, ci specialist în poetică literară. Un specialist, e-adevărat, interesat de felul în care marea poezie românească pune la încercare concepţia despre literatură a unor epoci, a unor veacuri întregi, uneori. Despre cum poate inovaţia poetică să aducă în criză felul cum e înţeleasă – citită, comentată, validată – literatura. Opera eminesciană este un minunat asemenea obiect de studiu. După ce Eminescu a inovat poetica românească, nimic nu a mai fost ca înainte. Cum să nu fie pasionant să cauţi a înţelege un asemenea fenomen? Cum să nu vrei – vorbeşte profesoara de literatură din mine – să îl explici studenţilor tăi, ca pe o cale de a înţelege rolul, crizele şi reuşitele literaturii? E vorba despre nişte cunoştinţe teoretice pe care le poţi ilustra comentând poezie eminesciană. Şi, sper, pregătindu-mi astfel studenţii şi cititorii să comenteze, cândva, în acelaşi fel, o literatură care nu s-a scris încă, astăzi, o literatură pe care eu nu o pot prevedea acum, care se va scrie peste mai bine de jumătate de secol. Dar care se va citi conform aceleiaşi înţelegeri fundamentale. E pariul specialistului din mine.

A existat o „mare conspiraţie“? Eminescu a fost sau nu asasinat?

Aceasta nu e o problemă de ştiinţă, ci de „credinţă“. Fiecare crede ce vrea. Unii cred că Iisus a fost român sau dac. Alţii – că pe Eminescu l-au asasinat duşmanii. Evident, duşmanii poporului român. În acest ton al discuţiei, eu prefer să cred că pe Eminescu l-au răpit extratereştrii care, oricum, se pare că vizitează des cu farfuriile lor meleagurile binecuvântate româneşti şi că ne va fi redat, în glorie, când vom ajunge să îl merităm cu adevărat. Când luna, ca regină a nopţii, alunecă peste cartierul meu, îmi imaginez fericită că, acum, alt „abductat“ de extratereştri, Elvis Presley, compune muzici pe versurile lui Eminescu, pe o planetă exterioară sistemului nostru solar. Şi le-aş sugera celor de la NASA să angajeze urgent eminescologi pentru viitoarele lor expediţii (râde).  ;

A studiat mitul lui Eminescu

Numele: Ioana Bot, pseudonim literar
al Ioanei Both
Data şi locul naşterii: 3 mai 1964, Cluj-Napoca
 Este fiica profesorului universitar Nicolae Bot, folclorist clujean.
Studiile şi cariera:
Absolventă a Liceului „Ady-Şincai“ din Cluj, şi apoi a Facultăţii de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj, în 1986. În 1997 devine doctor al aceleiaşi universităţi.
Este profesor universitar la Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca.
A semnat o serie de volume care se ocupă de studierea operei eminesciene şi de mitizarea poetului naţional („Eminescu şi lirica românească de azi“ – 1990, Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor; „Mihai Eminescu, poet naţional român. Istoria şi anatomia unui mit cultural“ – 2001, în colaborare; „Eminescu explicat fratelui meu“ – 2012), precum şi numeroase studii pe teme similare, apărute în publicaţii de specialitate, româneşti şi străine.
Locuieşte în: Cluj-Napoca