Marius Manole, actor: „Oamenii răi câștigă întotdeauna și dovada clară este prezentul“ INTERVIU
0Unul dintre puținii artiști care nu s-au sfiit niciodată să semnaleze problemele cu care se confruntă societatea și nedreptățile clasei politice, Marius Manole spune că acțiunea piesei „Opera de trei parale“ încă se repetă și trăim în timpurile celor răi, care, totuși, cad în picioare Antoaneta Banu
Începutul acestui an a adus pe scena Teatrului Național din București o piesă scrisă în urmă cu aproape un secol, dar, totuși, atât de actuală. „Opera de trei parale“, pusă în scenă de Gelu Colceag, a fost sold-out în toate serile de până acum, iar începutul lunii iunie aduce încă trei reprezentații.
Fie că este piesa dramaturgului german Bertolt Brecht, fie că este regia spectacolului sau distribuția de zile mari, evenimentul de la TNB este un succes, „o nebunie de spectacol“, după cum spune chiar protagonistul Marius Manole (45 de ani) într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“.
Actorul vorbește despre datorie: cea a teatrului față de public, de a-i oferi spectacole variate, cea a actorilor cunoscuți față de cei mai tineri, de a-i promova atunci când merită. De asemenea, Marius Manole se descrie, cu pragmatism, ca fiind un mercenar care nu își alege rolurile pe diferite criterii – nu doar că le consideră o provocare, dar ia în considerare și latura financiară.
„Weekend Adevărul“: Ce v-a spus domnul Gelu Colceag când v-a propus rolul din „Opera de trei parale“? Cu ce scop a pus în scenă această piesă, veche de aproape un secol?
Marius Manole: „Opera de trei parale“ este o satiră politică, o critică foarte dură la adresa societăți, care, iată, de 100 de ani pare că nu s-a schimbat cu nimic în bine. Cred că Brecht a sperat că textul său critic va avea efecte și că, în timp, lumea se va îndrepta și va deveni una mai bună. Ei bine, spectacolul nostru arată că nu s-a schimbat nimic de atunci. Corupția e tot la putere.
Totul se întâmplă fix ca în 1928, când a scris Brecht. Referitor la „de ce-ul“ care stă la baza spectacolului de la Teatrul Național din București, pot să vă spun care este al meu. În primul rând, trebuie să mărturisesc că nu am fost prima opțiune pentru acest rol. Înaintea mea pentru acest rol a fost un alt coleg care, din păcate, nu a mai putut juca. Așa s-a apelat la mine, ca variantă de avarie.
Dar nu v-a lezat situația aceasta?
Nu. Nu mă las lezat de nimic, pentru că eu nu cred că sunt buricul pământului și nici nu am orgolii de genul acesta. Dacă mă interesează un rol sau dacă este o provocare pentru mine, pot să fiu și a cincea variantă. N-am supărări de genul acesta, așa că, în momentul în care Mircea Rusu – la momentul respectiv, directorul general al Teatrului Național – și domnul Colceag mi-au propus să intru în spectacol, eu le-am spus doar că am niște probleme.
Pe lângă faptul că joc foarte mult, eu nu cânt – adică, nu cânt deloc. Mi s-a spus că proiectul trebuie făcut, așa că am început orele de muzică. La repetiții, toți colegii s-au crucit. Îi auzeam cum șușoteau între ei și vedeam cum le picau fețele. Cu riscul de a nu reuși să cânt, chiar de a rata acest rol, eu de asta am acceptat să-l joc pe Mackie Șiș. Am dorit să depășesc această spaimă personală pe care o aveam dintotdeauna: că nu pot cânta.
Am 45 de ani și tot timpul mi-au plăcut provocările. Exact acolo unde am spus că nu o să pot sau în care mi-au spus alții că nu o să reușesc, eu exact acolo m-am dus. Să arăt că se poate și chiar și foarte bine.
Adevărul, dincolo de aplauze
Ceea ce faceți voi toți în „Opera de trei parale“ e fabulos – cântați, dansați, recitați. Iar tu ai cântat destul de bine...
Eu nu cred că un actor trebuie să cânte ca la operă, nici nu trebuie să danseze ca un balerin. Un actor trebuie să danseze ca un actor, să cânte ca un actor, să vorbească ca un actor. Trebuie să recunosc că la prima reprezentație cu publicul n-am avut cel mai bun spectacol al meu.
Ba chiar am fost foarte slab și am suferit din cauza asta, dar se mai întâmplă. Noi, actorii, suntem obișnuiți și cu astfel de momente. A fost o seară cu foarte multe emoții și efectiv ceva din noi n-a reușit să treacă bariera care este în seara premierei.
Spuneți că n-a fost cea mai bună seară a voastră, că n-ați fost în cea mai bună formă, dar, la final, ați fost aplaudați în picioare, cu atâta pasiune din partea publicului...
Eu sunt cinstit cu mine. Nu mă păcălește publicul nici când aplaudă în picioare, nici când strigă „bravo!“. Eu știu cel mai bine cum a fost un spectacol. Iarăși știu foarte bine și când cineva îmi spune că a fost prost, iar eu știu că a fost bine.
Nu mă păcălește nimeni, chiar nu. Și seara premierei de la „Opera de trei parale“ n-a fost bine, dar e normal să fie așa. Eu am greșit versurile, le luam din altă parte, le ducem în altă parte, adică ajunsesem la performanța în care eu, care nu cântam, să păstrez muzica și să inventez versuri în același timp. Era ceva... Dar asta e frumusețea unui spectacol.
Care este pariul vostru cu acest spectacol?
„Opera de trei parale“ poate să fie o comedie, o satiră, dar ce am dorit noi este ca la final publicul să fie emoționat. Ceea ce mi-a propus și domnul Colceag, iar mie mi s-a părut o variantă foarte bună, este ca la final, spectatorul să nu mai înțeleagă dacă cel de pe scenă care spune monologul este Marius Manole sau e personajul Mackie Șiș.
E actorul? E omul? Mai avem măști? Nu mai avem măști? La final, spectatorul să se trezească și să își spună „stai puțin, că de fapt totul a fost foarte real, iar lumea asta nu e bine“.
De la mic la mare
S-a blocat site-ul pentru prima seară la „Opera de trei parale“. Publicul și-a dorit să vadă acest spectacol și pentru că distribuția este una de zile mari, plină de vedete.
Asta e foarte bine. Eu sunt pentru ca spectatorii să vină la un spectacol pentru actor sau pentru regizor. Însă noi nu suntem vedete. Noi suntem niște oameni cunoscuți. Dar, îmi place că se cumpără bilete pentru spectacolul lui Radu Afrim, că se blochează site-ul TNB când se pun biletele în vânzare, că toată lumea vrea să cumpere bilete pe sub mână la spectacolul „Gertrude“ al lui Silviu Purcărete.
Asta înseamnă că lumea este interesată de noi, cei știuți. Dar mă gândesc că sunt o groază de tineri care nu sunt cunoscuți și care au spectacole bune, făcute în teatre mai mici, teatre particulare unde lumea nu se înghesuie. Copiii aceia joacă și cu sala goală pentru că nu sunt cunoscuți.
Chiar dacă ești în teatru, e nevoie de construirea unui brand. Există acum un set de abilități pe care trebuie să le înveți, care, chiar dacă nu au legătură cu actoria, te ajută...
E adevărat. Dar să ne gândim că sunt actori care nu au talentul meu de PR. Noi, actorii cunoscuți, putem să-i ajutăm pe cei tineri. Dacă ne plac anumite spectacole făcute de colegii mai tineri, dacă ne plac anumiți actori mai tineri, să îi promovăm, să-i ajutăm și noi, promovându-i.
Dacă vedem un spectacol și ne-a plăcut, atunci să vorbim despre el. Noi, cei care suntem un pic mai cunoscuți și avem mai mare vizibilitate, putem cumva să-i creștem și pe ei, cei care sunt la început.
Publicul vine la teatru și vede un spectacol în care i se arată că, până la capăt, băieții răi înving. Care este morala acestui spectacol?
Este ca în viață: oamenii răi câștigă întotdeauna și dovada clară este că de asta suntem unde suntem. De cine suntem conduși, totuși? Să nu uităm că avem în fruntea țării oameni fără cariere, fără școli, doar cu „școala vieții“.
Pentru ei important este că știu să se descurce, să învârtă lucrurile. Știu să iasă basma curată din tot. Suntem într-un colaps în țară. Vedem și ce se întâmplă în stradă. Sunt tot Mackii Șişii la putere, cei care sunt salvați mereu și cad în picioare.
Poate și pentru că întotdeauna ne-au plăcut băieții răi...
Da, și impostorii, și băieții răi...
Spectacole pentru toată lumea
Credeți că „Opera de trei parale“ va fi un spectacol de succes?
Eu cred că o să aibă succes pentru că de mult n-a mai fost un spectacol atât de bogat pe o scenă de teatru. La Național sunt resursele pentru a se monta un spectacol pe care nu poți să-l vezi într-un teatru mic, pentru că nu există atâția bani, nu ai turnanta aia care se învârte ca un mamut, atâția oameni pe o scenă, orchestră în fosă. De asta cred că va avea succes: lumea se va bucura să vadă așa o nebunie de spectacol.
Pentru voi, ca echipă a Teatrului Național, vă interesează un anumit tip de public, poate cel foarte tânăr, poate cel mai matur?
Eu îmi doresc să aduc orice tip de public la teatru. Jucam cândva în spectacolul regizat de Petrică Ionescu, care se chema „Burghezul gentilom“. Și era tot așa, o hardughie de spectacol, iar cineva din echipă a spus „ăsta este un spectacol de desfundat mahalalele“, pentru că aduce pe toată lumea la teatru.
Adică, un spectacol bun trebuie construit pe mai multe paliere de înțelegere. În primul rând, publicul să înțeleagă povestea, omul să se bucure, apoi să prindă nuanțele, subtilitățile, și după aia să ajungă la filozofia spectacolului. Noi, Teatrul Național, avem datoria să jucăm spectacole de toate felurile, pentru toată lumea. Naționalul trebuie să aibă și experimente, și comedii, și teatru contemporan.
Nu toți dintre cei care vin la teatru vor să-și pună întrebări, să se chinuie, să își aducă aminte momentele triste din viața lor. Oamenii vor să se simtă ca la teatru, să vadă ceva care să le umple sufletul de bucurie.
„Eu sunt un mercenar, nu îmi permit să fiu boem“
Când v-ați construit acest personaj, când ați lucrat la Mackie Șiș, v-ați uitat și la scena socială din România?
Mackie Șiș are o poezie pe care ai noștri nu o au. Nu găsești un politician care să aibă un univers interior. Nu m-am uitat nicăieri. L-am construit după capul meu, cum am crezut eu că ar trebui să fie. Este ca în sindromul Stockholm – este vorba despre cel care te fură, care te minte și tu te îndrăgostești de el.
Care sunt criteriile de care țineți cont atunci când acceptați să jucați într-un spectacol de teatru?
Uneori intru într-un spectacol pentru bani, alteori intru pentru că-mi place textul, pentru regizor, pentru echipa de actori. Eu sunt un mercenar de felul meu, mă duc unde am un interes. Nu sunt un artist, cum se zice sau cum se crede. N-am fost niciodată un artist. Eu așa sunt, dar îmi place să fac meseria foarte bine indiferent unde mă duc.
Ai spus că tu ești un mercenar. Ce te face fericit?
Faptul că în fiecare zi am șansa – în viață și pe scenă – să descopăr o groază de lucruri noi, să mă îndrăgostesc în fiecare zi, de cinci ori pe zi, fie de oameni, fie de situații, fie de orice. Sunt foarte curios în fiecare dimineață, când mă trezesc, să văd cum va fi ziua, cum va fi spectacolul.
Sunt foarte fericit că am învățat că atunci când ratez un lucru nu înseamnă că am pierdut ceva definitiv, ci că e o șansă ca data viitoare să-l fac bine. Sunt fericit că nu îmi mai e frică de nimic și de nimeni, în sensul de critici sau de ce vorbește lumea. Am meseria către care mă duc în fiecare zi cu o bucurie imensă. Poate sună dur a fi mercenar, dar pentru mine asta înseamnă un om care nu-și permite să fie boem, să aleagă proiectele după anumite reguli, că vrea să joace doar în anumite spectacole.
Nu! Eu joc în tot pentru că eu cred că teatrul are multe fațete și merită să le explorez pe toate. Cred că oamenii sunt diverși și trebuie să știi să joci pentru tot publicul care există pe lumea asta pentru că, da, actorul trebuie să și trăiască.
V-ați retras dintr-un proiect care într-un fel vă amenința brandul personal? Până unde merge mercenarul Marius Manole ca să trăiască?
Nu, nu m-am retras niciodată dintr-un proiect. De asta îmi este ușor, pentru că eu nu cred că am un brand. Eu nu cred că am o imagine sau, cel puțin, nu mă preocupă asta. Și atunci, dacă eu nu cred asta, nu am așteptări. Eu nu vreau să demonstrez nimănui că am o imagine.
Nu cred, așa cum spun unii, că am publicul meu. Eu n-am părerea asta despre mine. Tot primesc întrebarea asta: „Tu îți dai seama cât ești de norocos și fericit? Câtă lume te iubește?“. Știu, dar nu vreau să mă gândesc la asta, pentru că m-aș urca pe niște lauri și aș ajunge la o suficiență care nu face bine în meseria asta.
Urmărește integral ediția din Adevărul Live cu Marius Manole.
Se încarcă comentariile...
