Lucian Boia, la Adevărul Live: "Nu suport ca Eminescu să ajungă subiect de bătaie de joc"

Lucian Boia, în studioul Adevărul Live   FOTO Dorin Constanda

Istoricul si scriitorul Lucian Boia îsi va lansa, la Târgul de Carte Gaudeamus un nou volum, de data aceasta dedicat "poetului nepereche", Mihai Eminescu. Cartea, publicatã la editura Humanitas, îsi propune o incursiune în istoria distorsionãrilor pe care le-a produs în ultimul secol si jumãtate cultul "poetului national".

Scriitorul se întreabã, de altfel, dacã vom putea sã îl vedem si sã îl citim pe Eminescu eliberati de mitologia creatã, de un secol si ceva, în jurul imaginii lui.

"Pentru intelectualul român din vremurile moderne, n-a existat de altfel piatrã de încercare mai mare decât Eminescu - un nume în fata cãruia nu oricine si-a pãstrat luciditatea si discernãmântul", spune Lucian Boia pe coperta volumului "Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea si desfacerea unui mit".

Fiecare a găsit ce-a vrut în Eminescu, a spus Lucian Boia.  

"Geneza oricărui mit presupune o emoţie împărtăşită. Nu se nasc mituri „la rece“. Două

sunt ingredientele care, fuzionând, au declanşat în acest caz procesul mitologic.

 Mai întai, fireşte, poezia. Poezia eminesciană a anilor ultimi, limpede şi armonioasă, pe deplin eliberată de „surplusul“ şi de obscurităţile primei maniere. Inteligibilitatea şi muzicalitatea au fost factori decisivi, dat fiind că o mitologie răspunde sentimentului general, nu doar gustului unui cerc de cunoscători rafinaţi. Eminescu a reuşit performanţa de a face poezie înaltă în termeni accesibili, abordand temele fundamentale, triplul registru: filozofic, patriotic şi erotic, într- un limbaj seducător şi pe înţelesul oricui. Un poet facil? „Accesibilitatea“ a putut să pară

la un moment dat o vulnerabilitate: putea un poet atât de popular să fie cu adevărat un poet mare? Atunci a apărut (exprimată de Vladimir Streinu) sintagma „Eminescu, poet dificil“.

Se pot identifica, fireşte, zone de adâncime şi subtilităţi de tot felul, poate uneori mai mult în ipotezele exegeţilor decât în intenţiile poetului. (...)

 Eminescu (în faza sa de „desăvârşire“) prezintă cel puţin aparenţa unei depline inteligibilităţi, ceea ce – pentru argumentaţia noastră – e singurul lucru care contează.

[…] Suntem în 1883. La vârsta de 33 de ani, Eminescu este pe cale de a fi apreciat şi în afara cercului restrâns de până nu de mult; de cei mai tineri, îndeosebi. E însă doar un început de notorietate. Şi-a făcut, de asemenea, un nume ca jurnalist, la cotidianul conservator Timpul: este un polemist redutabil, cu săgeţi neiertătoare aruncate împotriva liberalilor, aflaţi (cam de mult timp!) la guvernare. Dar câţi îl citesc de fapt pe gazetarul Eminescu? Ziar de partid, Timpul nu se bucura de o prea mare răspândire.

Acum intervine al doilea ingredient al mitului: accidentul biografic (pentru a relua expresia folosită de Iulian Costache). Eminescu înnebuneşte. „Nebunie“, desigur, e un termen care ţine de vorbirea curentă, dar oricare ar fi diagnosticul corect al bolii (în jurul căruia controversele s-au ţinut lanţ) şi cauzele acesteia (un sifilis ereditar sau contactat, în opinia iniţială, motiv contestat ulterior), cert este că poetul a suferit o brutală prăbuşire psihică şi intelectuală. Eminescu intră astfel într-o galerie imaginară foarte caracteristică secolului al XIX- lea, cu figuri (care se pot combina) precum „geniul neînţeles“, „geniul nebun“ sau „poetul blestemat“ („poète maudit“). Cu o „prima“ consistenţă, atunci când eroul stereotipiilor respective este tânăr şi încă tanăr părăseşte această lume. Cine şi-ar închipui un Eminescu bătrân? Tinereţea, ca şi nebunia, e parte integrantă (şi puternic valorizantă) a mitului său", scrie Lucian Boia, în volumul său..