INTERVIU Mitoş Micleuşanu, artist: „Lui Brejnev i-a plăcut Moldova. De aia noi n-am trecut prin ce-aţi trecut voi în vremea lui Ceaşcă“
0Cunoscut mai ales pentru umorul marca „Planeta Moldova“ şi pentru emisiunea „Războiul sfârşitului săptămânii“, pe care o realizează împreună cu scriitorul Iulian Tănase la Radio Guerrilla, artistul Mitoş Micleuşanu povesteşte despre copilăria sa, marcată de boală şi de „istorii super demente“, refăcându-şi istoria personală, de la punctul de pornire, Crimeea, unde s-a născut, până în Bucureşti, unde trăieşte astăzi
Când spui despre Mitoş Micleuşanu că este artist, vorbeşti de fapt despre foarte multe lucruri, de la literatură la fotografie, muzică, pictură, umor şi până la radio. Odată cu această înşiruire, cu siguranţă, recunoaştem, am lăsat pe dinafară multe dintre lucrurile pe care le face. Numele lui vă poate suna cunoscut din tot felul de zone. Poate i-aţi citit una dintre cărţi – „Organismecanisme“, „Kasa Poporului“, alta? – sau poate aţi râs cu prietenii, pe vremuri, la materialele marca „Planeta Moldova“, proiectul său şi al lui Florin Braghiş. Ori poate îl ascultaţi în weekend, la Radio Guerrilla, la „Războiul sfârşitului săptămânii“, alături de scriitorul Iulian Tănase.
Acestea sunt doar câteva dintre posibilităţile de a-l descoperi pe Mitoş Micleuşanu, posibilităţi de o varietate incredibilă. Preţ de o oră şi jumătate, privind în majoritatea timpului cu ochii mari pe geam, Mitoş a vorbit cu vervă, în special când ajungea la subiecte precum relaţiile dintre Moldova şi Rusia, sau despre momentul în care a decis să vină în România. Am obţinut un fel de „portret al artistului la tinereţe“, în rolul artistului, Mitoş Micleuşanu, în vârstă de 47 de ani, care a povestit pentru „Weekend Adevărul“, despre intrarea sa în viaţă, marcată de o moarte clinică, urmată de copilăria „destul de bolnăvicioasă“ din Chişinău, despre cum a scăpat bunicul său de deportare şi despre cum a ajuns în România, care a fost ca un pansament pentru el, mai întâi la Cluj, iar apoi, în Capitală – ascultând „ce au zis ăia mai în vârstă“.
„Weekend Adevărul“: Nu ai avut o copilărie neapărat uşoară. Cum a fost, în ce fel de mediu ai crescut?
Mitoş Micleuşanu: A fost stranie într-un fel copilăria. Taică-miu era doctor militar, era practic în armata sovietică. Făcea armata în Crimeea. Eu acolo m-am şi născut de fapt (n.r. – în oraşul Bahcisarai). Maică-mea era învăţătoare la liceu. La început, a fost profesoară într-un liceu din satul în care locuia, dar mai târziu, a lucrat şi ea în zona asta, într-un colegiu medical. A fost o perioadă bună într-un fel, pentru că în Uniunea Sovietică erau anumite avantaje, gratuităţi în zona de sănătate. Sigur, erau alte probleme, suficiente cât să contrabalanseze. M-am născut prematur şi, la câteva săptămâni după, am avut o moarte clinică. Am scăpat chiar la limită. M-a salvat tatăl meu, care ştia ce să facă în momente critice. După, a urmat o copilărie destul de bolnăvicioasă, aşa că de mic m-am obişnuit cu spitalul. Când am mai crescut, amintirile mele erau legate foarte mult de zona medicală. Aşa că totul s-a învârtit într-un fel în sfera asta şi intern, şi extern. De exemplu, în biblioteca noastră, taică-miu avea în special cărţi de medicină. Alea au fost primele cărţi, în rusă majoritatea.
„Din fericire, ne-am descurcat“
Deci ai început cu literatura rusă. Relaţiile familiei voastre cu ruşii cum erau?
Da, literatură rusă, cu ea am crescut în casă. Când ne-am mutat în Moldova, la Chişinău, cartierul unde locuiam era plin de ruşi. Ei primeau automat case, apartamente, locuri de muncă. Localnicii stăteau la coadă. Militar fiind, taică-miu a avut relaţii şi am trăit în condiţii bune. Un alt avantaj a fost că, pe lângă multele familii de ruşi, erau şi mixte. De fapt, majoritatea erau mixte. Era o perioadă în care se căsătoareau rusoaice cu moldoveni sau ruşi cu moldovence sau cu românce din regiune. Chiar era un soi de prietenie la început, dar asta ţinea de noi.
Oricum, pentru ruşi, Chişinăul a fost un rai. Moldova a fost un rai. Brejnev a investit în Chişinău mai mult, pentru că i-a plăcut Moldova. De aia noi n-am trecut prin ce-aţi trecut voi în vremea lui Ceaşcă, problemele alea cu sărăcia, cu luatul pe cartelă, cu frigul, cu apa rece şi penele de curent. Noi nu am avut aşa ceva, la noi era căldură. A fost perioada asta, din ’74 până în ’80, aş spune, când găseai orice. Lumea, în principiu, o ducea bine. Clar, nu era la fel la ţară, unde era sărăcie, dar la fel e şi în România. Pentru că România profundă e altceva decât România din centru. Dar din punctul ăsta de vedere, copilăria mea a fost şi ciudată, şi spectaculoasă, şi bolnăvicioasă, traumatică în anumite sensuri. A fost cu de toate, dar, din fericire, ne-am descurcat.
Tu ce înţelegeai pe atunci din relaţiile astea ruso-române?
Noi, copiii, nu înţelegeam problemele în adâncime, iar părinţii noştri nu-şi permiteau să vorbească deschis despre problemele pe care le aveau. De-abia mai târziu am început noi să realizăm problemele lor. Dedesubturile sunt putrede în toată chestia asta, cele legate de modul în care a fost ocupat teritoriul. A fost o mişcare de rusificare masivă. În mod evident, pe ei, pe părinţi şi pe bunici, i-a afectat într-un mod mai dur decât pe noi, ăştia mai mici, care n-aveam treabă. Eu, ştiind rusa de foarte mic, n-am avut probleme cu ruşii decât mai târziu, în anumite situaţii în care apăreau conflicte, pentru că ei erau mai dornici de conflicte, erau mai sado-masochişti de felul lor, iubitori de băutură şi de conflicte. Aşa că şi noi am crescut undeva pe calapodul ăsta.
Originea numelui familiei Micleuşanu Mitoş, tânăr fecior, de patru ani, determinat
Numele vostru de familie de unde vine? Are vreo legătură cu satul Micleuşani?
Da, era satul Micleuşeni, un sat românesc, foarte vechi (zâmbeşte). Undeva, în arhive, data de pe la 1400. De acolo e taică-miu. Practic, eu acolo am copilărit. Îmi plăcea mult acolo.
Bunicul din partea tatălui era un tip foarte tăcut şi părea el mai ursuz, dar, de fapt nu era aşa. Era mai degrabă traumatizat. Asta pentru că el şi bunica au trecut prin cele mai demente chestii.
El a luptat şi cu nemţii, şi cu românii, şi cu ruşii. Avea, la un moment dat, medalii, cruci, stele chiar şi germane, de când era România aliată cu nemţii. El era bulversat de situaţia asta. Practic, el nu şi-a asumat acel război, aşa cum foarte mulţi oameni din Basarabia nu şi-au putut asuma acel război. A fost o demenţă totală, pentru că oamenii s-au trezit prinşi într-o menghină şi de acolo, „survival mode“ (n.r. – modul „supravieţuire“).
Şi au urmat şi deportările. Bunicii din partea tatălui au fost deportaţi?
Au venit deportările, da. Părinţii lui taică-miu, fiind oameni foarte gospodari, cu casă mare şi cu grădină, au devenit imediat o ţintă. Au scăpat însă. Asta e o poveste extraordinară. În perioada aia mulţi oameni se turnau între ei. Chiar rudele ajungeau să se trădeze. Dacă aveau probleme nerezolvate, dacă poate un vecin, cineva, cândva, i-a dat cuiva o ţeapă, era turnat imediat. A fost un moment potrivit pentru cei care urmăreau să se răzbune.
Oamenii se turnau şi de frică, totul a devenit ca o morişcă infernală în care se turnau inclusiv oamenii care în mod normal îşi zâmbeau, se salutau. Se mai turnau fraţi între fraţi, pe invidii, pe probleme avute în trecut. Bunică-miu a aflat de deportări într-un moment potrivit, chiar în perioada în care veneau maşinile în sat, noaptea. Erau nişte dube speciale, cum erau camioanele de pâine, deghizate, unele chiar în camioane de pâine. Unele erau vopsite în negru, altele erau verzi, dar lumea ştia. Era o frică totală acolo. Veneau noaptea, foarte rapid, se făceau razii, îi ridicau pe bărbaţi. Erau serii de razii, iar bărbaţii fugeau. Cei care aflau din timp. Bunicul meu a aflat cu câteva zile înainte şi a fugit. A fost fugar. A fugit haotic prin păduri câteva săptămâni până a trecut un val masiv de deportări. Şi aşa a scăpat el de deportare.
Departe de găşti, „structuri cinice şi perverse“
Îţi povesteau despre asta?
Da, copilărind acolo am auzit cu lux de amănunte toate poveştile astea despre ce s-a întâmplat atunci cu marea foamete, cu canibalismul din Moldova, pe care acum le putem găsi, că s-a scris şi se vorbeşte despre asta. Dar, da, eu le auzeam de la bunicii mei care chiar le-au trăit. Le auzeam de mic, pentru că bunicii nu se autocenzurau niciodată. O făceau mai degrabă cei din partea mamei, care aveau, să spunem, o educaţie cu o nuanţă mai intelectuală. Dar din partea tatălui erau mai degrabă ţărani, aşa că nu îşi cenzurau descrierile. De mic am crescut cu istorii super demente, ceea ce, cu siguranţă, a influenţat şi modul meu de a vedea şi de a percepe lumea.
Ce fel de influenţă au avut astfel de poveşti asupra ta?
Astea sunt toate chestiuni care te marchează şi te formatează. Eu am fost un copil destul de introvertit, nu mi-au plăcut găştile niciodată. Tot timpul, găştile mi s-au părut nişte structuri cinice şi perverse, bazate pe o ierarhie care, în majoritatea cazurilor, degenerează în funcţie de ce hotărăşte capul, liderul. Ceilalţi acţionează în funcţie de reacţiile lui. Foarte animalic, aşa am perceput găştile, foarte instinctiv. La fel de instinctiv m-am ţinut departe de ele, ceea ce m-a costat un anumit tip de singurătate în copilărie, dar nu legată de familie sau de prieteni, doar de grupuri în general.
Într-un fel, aşa ţi-ai prezervat personalitatea.
Da, poate. Am avut şi o reacţie destul de viscerală la bullying-urile pe care le vedeam în jurul meu. De exemplu, era o perioadă foarte dementă când eram eu la Chişinău, când treceam în adolescenţă. Criminalitatea era destul de avansată, erau chestii care nu se spuneau oficial. Dar taică-miu, lucrând ca doctor şi având o grămadă de relaţii, ştia mai multe lucruri decât în mod normal. În mass-media nu ajungeau toate.
Ai fost şi martor direct la lucruri de genul ăsta?
Da, le şi vedeam. Adică eu, personal, am fost martor la nenumărate bătăi şi înjunghieri, deci sânge, crime, pe toate le-am văzut în diverse ocazii în Chişinău. Câte poveşti circulau, deja erau tone! Se spărgeau apartamente, oamenii îşi puneau uşi de fier. A fost o perioadă în Chişinău în care s-au închis aproape toate grădiniţele româneşti. La un moment dat, chiar nu găseai o grădiniţă românească. Erau total blocate. Şi eu am făcut grădiniţă rusească.
„Moldova riscă să rămână o gubernie rusească?“
Din ce-mi dau seama până acum, nu ştiai prea multe despre România în copilărie, nu-i aşa?
Eram în contact cu grupuri de oameni pro-români. Părinţii mei aveau prieteni de familie şi, când se întâlneau, discuţiile erau despre România, despre care era faza acolo. Practic, nu ştiam de România nimic, până când am început să avem în şcoală anumite materii. „Limba şi literatura moldovenească“ se numea (râde). Învăţam despre Creangă, Eminescu, despre clasici şi scriam cu grafie chirilică. Cărţi în română nu erau, erau cărţi în rusă sau, dacă erau în română, erau cu grafie chirilică. Astea erau ecourile perioadei în care ruşii au dus campania de rusificare. Desigur că s-au băgat cu demenţa asta şi pe literatură, pe tot de fapt. Aşa am citit şi literatură română.
Chiar, care a fost prima carte în română pe care ai citit-o?
Probabil că ceva din Creangă. Dar, pe de altă parte, noi aveam un acces foarte bun şi vast la literatura rusă şi la tot ce apărea în Rusia. Practic, am avut o deschidere culturală care s-a întâmplat vrând-nevrând. Am avut acces la cultura rusă, aşa cum îl au cei care se nasc în două culturi. Asta este ceea ce ne-a apropiat într-un anumit fel de ruşi. Pe de altă parte, înţelegând ce au spus, cum au procedat şi modul lor de a face politică, s-a creat un conflict interior. „Adică cum aşa, ceva nu-i drept, ceva nu e bine. Ce se întâmplă, de ce sunt ei aşa? De ce noi suntem aşa şi tolerăm ce fac ei?“ În timp, am înţeles toată dinamica, uneori la pachet cu un sindrom Stockholm (n.r. – în psihologie, sindromul Stockholm este caracteristic victimelor răpite sau captive care ajung să-şi simpatizeze răpitorul), în raportul victimă-călău. Era un fel de obedienţă pe care o zăream de multe ori, modul de a ceda sub presiunea ruşilor atunci când ei voiau să îşi impună părerea sau poziţia la noi pe teritoriu.
De exemplu, când era o întâlnire, era suficient să fie un rus şi, dacă în rest erau vreo şase moldoveni, vorbeau în rusă. Pentru că ei ştiau rusa, majoritatea ştiam rusa. Pe când ruşii, unii înţelegeau română, unii ştiau puţin, cât învăţau, dar considerau că este sub demnitatea lor să vorbească în română. Acum mai sunt ruşi care vorbesc română fără probleme în Moldova, dar, în general, spun că e moldovenească.
Asta e şi mai ciudat, că propaganda anti-românească a funcţionat atât de profund de-a lungul vremii, încât a rămas chiar şi acum un ecou. Moldova riscă să rămână ca o gubernie rusească. Moldova pare din anumite puncte de vedere o variantă de debara cu condiţii puţin mai bune decât în Transnistria, pentru că Transnistria e chiar varianta întunecată a ceea ce ar putea deveni Moldova în timp.
Noi n-am vrea, bineînţeles. E posibil să nu se întâmple, dar nu ştii, pentru că depinde şi de dinamica asta geopolitcă, de cum va evolua ea în timp. În principiu, situaţia acum e una de blocaj.
Cizma de pe justiţia Moldovei
Politic s-au încercat, totuşi, nişte lucruri în Moldova.
Orice tentativă de a ieşi cumva, de a face nişte mişcări, fie spre România, fie spre o îmbunătăţire acolo, în plan intern, este deturnată într-un fel sau altul. Asta e şcoala rusească: a interveni şi a destabiliza acolo unde ceva e pe cale să se aranjeze. În cazul în care apar nişte politicieni, nişte lideri cu viziuni pro-româneşti, ei sunt compromişi într-un mod sau altul. Sau li se înscenează ceva sau ei singuri nu pot gestiona situaţia în care se află. Asta pentru că e foarte dificil să gestionezi o poziţie-cheie acolo, în condiţiile în care tu nu ai bani. Ai văzut fraudele, furturile masive de acolo. Deci au fost retezate şi amputate toate căile.
S-a urmărit o paralizare sistematică a zonei pentru ca ea să rămână o debara strategică pentru ruşi şi pentru a deturna orice încercare din partea României de a face investiţii acolo. De ce nu fac românii investiţii acolo? Pentru că au şi ei problemele lor şi nici nu poţi să faci investiţii pentru că rămâi fără nimic până la urmă. Dacă în România e un război între societatea civilă şi impostori, hoţii ăştia care încearcă să controleze justiţia, în Moldova s-a pus demult cizma pe justiţie. Acolo, justiţia e cumpărată în întregime, e sub dominaţia mafiilor din interior. Deci, situaţia e cu atât mai dramatică cu cât românii nu investesc. Piaţa neagră e dominată de ruşi. ;
„Pentru mine, România a fost ca un pansament şi rămâne ca un pansament“
Ai luat vreo clipă în calcul plecarea la studii în Moscova?
Am vrut să plec la un moment dat în Moscova. Era, totuşi, o atracţie pentru că, «Moscova, Moscova», cum zic personajele lui Cehov. Dar aveam aceeaşi deschidere spre România. Ştiam mai multe lucruri despre Rusia dintr-un anumit punct de vedere, pentru că era rusificat totul, cum am mai spus.
Când taică-miu şi bunică-miu au început să-mi povestească despre România, cu idealizarea aia specifică pro-românilor, m-a marcat într-un fel.
Am avut discuţii cu prieteni de familie, ca să văd unde se merge. Eram mic, îţi dai seama, aveam 18 ani. Aveam liceul de arte făcut şi trebuia să aleg unde să plec. În Rusia nu era o problemă, puteai oricum să pleci. Dar exact atunci s-a produs deschiderea asta spre România şi s-au dat burse studenţilor basarabeni pe diverse domenii. Aşa am ajuns la facultate. După, nu ştiam în ce oraş să vin. Ştiam de Bucureşti, ştiam de Iaşi, dar totul era pentru mine o taină. Aşa că atunci am apelat din nou la nişte oameni care ştiau mai bine România şi i-am întrebat unde e mai bine să merg. La Iaşi, la Bucureşti? Atunci mi-au recomandat Clujul. Mi-au spus «du-te la Cluj. Pentru început, în România, chiar e beton, o să vezi. E altfel, e mai aerisit». Deci am ascultat ce au zis ăia mai în vârstă şi am ajuns acolo.
Şi cum a fost?
A fost fantastic, uluitor, a fost occidental (râde). Acum, uitându-mă în trecut, ţin minte că aceeaşi senzaţie am avut-o şi când am ajuns în Budapesta, prin ’93-’94. Am fost şi acolo o dată, la un concert Sepultura. Eram rocker în perioada aia. Mi-am zis «wow, mamă!». Iar Clujul era foarte aerisit într-adevăr, cu rockerime, vedeam băieţi cu părul lung, moment în care mă gândeam «what!? Ce? La noi luai bătaie dacă aveai părul lung!».
Te-ai băgat şi tu în schemă? Ţi-ai lăsat părul lung?
Da, numai că eu am avut cârlionţi. N-am avut bafta aia. Aveam părul creţ, eram super complexat. Mă întrebam «ce-i cu claia asta?!», era penibil! L-am lăsat, la un moment dat, câţiva ani, dar nu mergea. Era şi greu de îngrijit. Mă uitam cu invidie la băieţii cu pletane din alea, cu păr drept. Erau şi maghiari, şi români. Plus că aveau de toate, erau echipaţi superb. Mă uitam la gecile lor, la insigne, la pletane. În Chişinău nu existau, nu găseai! Mai erau rockeri care îşi permiteau, de exemplu, să îşi lase părul lung, dar tot ruşi şi ăia.
Miopia turistului şi lamentaţiile românilor
Şi ajungem în punctul în care ai descoperit România.
Da, a urmat descoperirea României, iar după, nedumerirea legată de lamentaţiile românilor. Bine, în timp, noi am înţeles, când am scăpat de miopia turistului. La început ziceam «ce se plâng românii atâta şi se lamentează şi sunt aşa?». După care mi-am dat seama că e vorba de un anumit tip de autosuficienţă, e un anumit tip de confort. Pe de altă parte, e un mod de apărare tradiţional, cultural, felul în care românul face faţă la toate lucrurile care i se întâmplă. O face fără să moară de inimă rea, fără să ajungă la psihoză.
E o formă de libertate şi, în acelaşi timp, e o formă de... bafta beţivului sau a săracului care cumva scapă pentru că nici nu se încordează, nici nu se fracturează. El nu îşi fracturează oasele, pentru că tot timpul se mulează şi găseşte situaţii din care se trezeşte încă o zi şi îşi spune «am scăpat întreg». În timp ce alţii îşi fracturează oasele, ei se adună cumva. În orice caz, pentru mine, România a fost ca un pansament şi rămâne ca un pansament.
Ai abandonat facultatea la finalul anului patru. Aproape terminaseşi. De ce?
Eu am avut tot timpul o problemă cu cadrul şcolar. Nu că nu mi-a plăcut niciodată la şcoală, dar nu am reuşit să fiu niciodată atent la ordine, la norme. Foarte repede mă plictiseam. Acum, am mai multă răbdare. Mă plictiseam foarte repede şi de cei din jur, şi de mine, dar nu pentru că eram autosuficient. Aveam un anumit tip de deficienţă de atenţie. Eram paralel cu şcoala. Eram în conflict cu ai mei, pentru că ei nu prea înţelegeau că poate eram cam defazat. Iar dacă eram pedepsit, nu prea înţelegeam de ce. Copiii în general nu înţeleg de ce sunt pedepsiţi. Ei se încarcă cu vinovăţie, frustrările se adună şi duc la un anumit tip de comportament. În mecanica asta am intrat şi eu. Facultatea, la început, însemna să fac ceva pe placul părinţilor. Pentru mine era irelevantă treaba asta. Eu voiam să fiu liber, atât.
Au avut vreo legătură cu alegerea facultăţii de arte?
Nu. Eu desenam de mic şi făcusem şi liceul de artă. Deja intrasem pe zona asta. Din punctul ăsta de vedere, ei au fost foarte ok. Trebuie avut în vedere şi cum era perioada comunistă, plus tradiţionalismul din modul de abordare. Nu e ca acum, când sunt deja tone de materiale, de grupuri, de explicaţii despre cum să îţi înţelegi mai bine copilul. Nu exista chestia asta atunci. Era după ureche. Şi atunci, refugiile mele erau în artă. Compuneam, scriam, bântuiam.
Pe unde bântuiai?
Îmi plăcea foarte mult să mă duc prin locuri izolate să hoinăresc. Îmi plăcea pădurea, îmi plăceau şantierele. Erau refugii perfecte. Aveam câţiva prieteni şi făceam sport. Sportul a fost, pe undeva, salvarea. Altfel ori ajungeam cu drogaţii, ori cu criminalii. Erau găşti care veneau şi racolau şi trebuia să fii foarte atent. Foarte mulţi ajungeau în găştile alea sau victime ale unor criminali. Aveau loc bătăi şi crime. Iar eu, de mic, am avut un soi de intuiţie, un al şaselea simţ. Eram precaut, dar aveam şi o curiozitate morbidă. Pe unii asta îi speria, eram ciudat pentru ei. Dacă eşti expus la violenţă, la stres, la adrenalină, în timp, devii dependent de adrenalină, de situaţii-limită. Inconştient, atragi tot felul de situaţii ca să revii din nou la acea stare. Aşa cum se întâmplă cu unii dintre cei care fac sporturi extreme. Am făcut şi eu diverse sporturi şi asta m-a ajutat mult să-mi descarc frustrările. Artele m-au ajutat din nou, ca nişte supape, să-mi descarc tensiunile.
Refuzul funcţionării într-un singur domeniu
Am înţeles că ai avut şi trupă în facultate. Te extindeai deja.
Da, făceam rockereli, chestii brutale. În timp am înţeles că funcţionez în mai multe planuri şi că de fapt ăsta e modul meu de viaţă, să funcţionez pe mai multe planuri. „De ce ar trebui eu să funcţionez pe unul singur?“ Atunci explicaţiile erau de tipul „pentru a avea succes, altfel nu poţi, trebuie să baţi într-o direcţie, că aşa fac toţi“. Iar eu am zis „da, bă, dar eu nu simt aşa. Eu, dacă mă plictisesc de pictură o perioadă, de exemplu, de ce să fac tot asta?“. „Dacă nu munceşti şi nu ai un program ok de muncă, atunci nu o să izbândeşti.“ După, în timp, am zis: „bine, dar până la urmă, de ce aş renunţa eu la această libertate a mea de a funcţiona în mai multe planuri?“. Pentru că asta e o formă de libertate. Ok, preţul ar fi să nu reuşesc în niciun domeniu.
În timp, înţelegând asta, am ales. Mi-am dat seama că succesul şi toate cele aferente lui sunt bune pentru un confort social, pentru orgoliu, pentru amorul propriu artistic, dar nu voiam să mă condamn la un singur domeniu şi să renunţ la alte zeci de variante în care intru cu cea mai mare libertate fără să mă complexeze.
Desigur, acolo unde nu am nicio treabă nu mă bag. Stau şi să studiez atent orice domeniu în care intru. Nu-mi place ideea de a fi un soi de impostor sau de afon să zicem. Într-o zi am realizat că sunt un fel de călător în lumea asta, între diverse curente cultrale şi artistice. Nu pot cu adevărat să mă ataşez profund de niciunul şi asta mă va costa desigur o condiţie de outsider, nişată. Nu poţi să ai toate pretenţiile din lume.
Pe principiul ăsta te-ai ferit şi de lumea showbizului.
Da, am fost precaut cu showbizul şi cu domeniile astea de expunere foarte mare, deşi ele sunt o ispită pentru orice artist sau pentru orice om cu o anumită formă de narcisism artistic, să spunem. Am avut toate datele să pot să fac şi lucruri comerciale, dar mi-am dat seama că, dacă o să mă bag în zona de showbiz, o mă expun prea mult, iar asta o să-mi confişte viaţa şi libertatea pur şi simplu.
Da, poate că mi-ar fi adus bani, dar dacă aş da înapoi şi aş alege – şi am avut o grămadă de oportunităţi, la care am stat şi m-am gândit – n-aş schimba nimic. Pentru că, de multe ori, naivitatea şi o anumită formă de idealism sunt de mai multă încredere decât un raţionament matur. Raţionamentul matur poate fi rigid, poate fi bazat pe o logică strict pragmatică, legată de material, de a avea un confort social. E bun când ai familie, dar în rest, nu e. Este în antiteză cu libertatea.
„Merg de foarte multe ori în răspăr cu aşa-numitele reguli de bun-simţ“
În cele din urmă, ai ajuns în Capitală. Faptul că eşti în Bucureşti i se datorează într-un fel scriitoarei Ruxandrei Cesereanu. Cum s-au petrecut lucrurile mai exact?
Am cunoscut-o la Cluj (zâmbeşte). Aveam deja la sertar un volum de proze totally fucked-up (n.r. – ciudate). Am încercat eu să le aranjez pe nişte criterii, pe nişte capitole, şi mă gândeam „ce fac cu ele? Poate ar fi fain să le public“. Cunoscusem deja câţiva poeţi din Cluj, erau nişte găşti. Prima dată am descoperit-o pe Ruxandra Cesereanu, citindu-i o carte pe care o descoperisem întâmplător într-o librărie. Se chema „Purgatoriile“. M-a atras pentru că era mai dark (n.r. – întunecată). Am citit numele, Ruxandra Cesereanu, dar nu ştiam cine e. Am rămas suprins că o tipă scrie chestii mai dark, nu eram obişnuit. Citeam chestii de genul ăsta scrise mai degrabă de bărbaţi. Foto: Alex Gâlmeanu/ via Radio Guerilla
A fost o surpriză pentru mine, că era un soi de realism magic dark, împletit cu fantastic şi cu chestii viscerale. Mi-a plăcut mult. După un anumit timp, iar m-am împiedicat de ea. Lucra, de fapt, la o revistă, acolo, în Cluj, la „Steaua“. Cineva mi-a recomandat-o şi mi-am zis „wow, pot s-o cunosc“. Aşa că am vizitat-o unde avea biroul revistei. Am vorbit cu ea un pic, mi-a părut puţin stranie. Scosesem la imprimantă textele şi i-am zis timid că scriu de ceva timp, că sunt un student venit de la Chişinău. A fost curioasă, aşa că i-am lăsat textele, iar ea mi-a zis să vorbim mai încolo.
Am revenit peste vreo săptămână. Era aşa entuziasmată. Mi-a spus ceva de genul: „am citit alea, foarte tare! Mi-au plăcut, sunt demente“. Când m-am văzut cu ea nu i-am zis că i-am citit cartea, că mi-a fost jenă. Îmi părea că nu e ok, că e ca o influenţă şi că îl obligi pe celălat să fie şi el drăguţ. Aşa că am fost foarte „blanc“. Faptul că ei i-a plăcut proza mea a fost o chestie foarte tare care m-a motivat, care mi-a mai atenuat complexele. Şi mi-a spus „uite care e faza, trebuie să ajungi la Bucureşti, la Marin Mincu care e profesor şi care are un cenaclu, «Euridice». Trebuie să ajungi la el şi acolo ar fi bine să citeşti. S-ar putea ca el, dacă îi place, să îţi scoată o carte, şi e ok“.
După cât timp de la acest sfat ai plecat la Bucureşti?
Am ajuns la un moment dat în Bucureşti. A trecut ceva timp de când am dat prozele, nişte ani. Dar cumva s-a întâmplat cum a zis ea. L-am cunoscut pe Marin Mincu şi am intrat în acel grup de scriitori şi poeţi care erau mai de nişă, mai de avangardă, post-modernişti, douămiişti, fracturişti. Generaţia nouă. A fost un mediu foarte bun atunci, potrivit pentru mine, pentru că atunci am intrat mai în adâncime în mediile culturale româneşti. Dup-aia mi-au apărut câteva cărţi, chestie care a devenit o normalitate.
A fost o perioadă în care am simţit că „uite, m-am consacrat pe zona scrisului“. Am dedicat ceva timp scrisului, dar tot aşa, intercalat. Tendinţa mea a fost să scriu cât mai compact. Instinctiv, m-am ferit să mă întind, să mă întind, m-am ferit de preludii pentru iubitorii de literatură contemplativă sau pentru cei care vor să se odihnească citind. Chestia asta mi-a fost întotdeauna străină. Asta fac mai bine ăia care chiar se ocupă cu literatura şi au plăcerea asta de a se lungi, stilul ăsta mai americănesc, bestsellerismul. Dar da, aşa a fost cu Ruxandra Cesereanu. Practic, ea mi-a făcut legăturile astea faine, dar mi-a mai spus şi: „să nu-ţi faci iluzii prea mari“. Şi Marin Mincu mi-a zis la fel, mi-a dat nişte lecţii în legătură cu aşteptările şi iluziile.
Apropo de aşteptări şi iluzii, cu generaţia mai tânără cum te înţelegi? Cu fiica ta, spre exemplu?
Uneori mă simt destul de bătrân la capitolul comunicare, într-un sens bun, adică mă bucur că înţeleg că am limitele mele şi un anumit mod – poate în anumite sensuri patetic – de a vedea sau a trata anumite chestii cu adolescenţii. De asta încerc să nu mă bag prea tare.
Mă bazez mai mult pe intuiţie, pentru că tendinţele mele sunt de multe ori, din cauza propriului meu supraeu sever, de a fi dur cu tineretul.
Dar şi cu alte persoane, cu colegi, prieteni, cunoscuţi. Uneori sunt foarte rău cu ei. Sunt ca nişte examene pe care le dau inconştient dintr-un soi de sadism, de sado-masochism din ăsta pe care eu, de multe ori, mi-l explic mai târziu, regretând anumite lucruri. Cred de multe ori că sunt oameni care îşi atrag inconştient un anumit tip de observaţii sau pedepse, dar nu în sensul celor care i se întâmplă unui copil.
Atacul asupra falsităţii
În ce sens atunci?
Vorbim de a răni pe cineva care e matur, de a-i răni orgoliul, narcisismul, de a pune degetul exact în locul în care, în general, nimeni nu o face. Pentru că toţi se abţin, din diplomaţie, din conduită. Ei, eu merg de foarte multe ori în răspăr cu conduita sau cu aşa-numitele reguli de bun-simţ. Îmi distrug relaţii uneori. Am momente în care, inconştient, mă bag şi le stric unor oameni mood-ul (n.r. – starea de spirit) cu care se obişnuiesc, pentru că am impresia că e un mood greşit, sau pervers, sau unul în care pur şi simplu se complac şi sunt falşi. Atunci atac această falsitate într-un mod brutal, dar dup-aia, vine regretul. E o formă de vinovăţie. Îmi spun că poate n-am niciun drept să fac asta.
Şi asta se poate aplica în cazul oricărei persoane care îţi iese în cale?
Da, la mine nu există chestia că ne ştim bine sau nu ne ştim bine. Se poate întâmpla cu cineva pe care-l ştiu foarte bine, se poate întâmpla cu un străin, se poate întâmpla cu cineva cu care sunt prieten la cataramă. Eu nu-mi cenzurez comportamentul sau pornirile în funcţie de asta. În anumite situaţii asta se justifică, în altele nu. Apoi vine autocenzura peste mine, dar în general cu întârziere. Autocenzura e ok, dar dacă ne domină, ajungem să semănăm fiecare în parte cu o dictatură în miniatură.
Te-ai gândit vreodată să părăseşti ţara?
Eu am plecat deja o dată, din Moldova. Da, mă mai gândesc la zonele care par promiţătoare, acele „promised land-uri“ (n.r. – tărâmuri ale făgăduinţei). Dar cred că există avantaje şi când n-ai frigiderul plin. Poate fi şi asta o invitaţie la o dietă de nevoie, involuntară. Faza e că noi niciodată nu vom fi mulţumiţi. Mereu vor fi noi etape de atins. Dacă se poate trăi – şi ar fi păcat ca noi ăştia care trăim aici să ne lamentăm –, cred că suntem datori să facem ceva pentru cei care se chinuie la marginea societăţii. Trebuie să venim şi cu soluţii. Aici, desigur, fiecare intervine în funcţie de propria lui construcţie.
Pe Mitoş Micleuşanu îl mai puteţi găsi pe Tumblr, aici şi aici, dar şi pe Youtube, pe canalele brutfolk şi undapreja.