INTERVIU Ioana Pârvulescu, scriitoare: „Vocea Monicăi Lovinescu nu te lăsa să cazi pradă descurajării“
0La un veac de la nașterea Monicăi Lovinescu, „Weekend Adevărul“ discută cu Ioana Pârvulescu despre curaj și libertate, doi dintre termenii definitorii ai celei care, de la microfonul Radio Europa Liberă, a oferit speranță și oxigen românilor ce o ascultau cu înfrigurare din bezna comunismului. Mai mult, Monica Lovinescu i-a prezentat Occidentului, aflat în întunericul necunoașterii, lecția de dincolo de Cortina de Fier.
„Weekend Adevărul“: Anul acesta, la 100 de ani de la nașterea Monicăi Lovinescu, pe 19 noiembrie, se decernează pentru prima dată Premiul Monica Lovinescu. Publicul nu este încă familiarizat cu el, așadar vă rugăm să ne dați câteva detalii.
Ioana Pârvulescu: Premiul se dă „pentru memorialistică, pentru opere de erudiție, pentru curaj intelectual sau civic“. În general deci, lucruri care sunt mai în umbră, uneori chiar inexistente la alte premii literare, axate, conform tradiției, pe beletristică. Cred că e reconfortant să știi că și munca de răbdare și sacrificiu, de pildă, dicționarele tematice, traducerile sau eseurile erudite, și munca de migală editorială pot ajunge în prim-plan. Că, paradoxal, discreția poate străluci. Curajul intelectual este cel despre care vorbea Alexandru Paleologu, îl citez din memorie: „Curaj nu înseamnă să pui mâna pe sabie, ci să citești Critica rațiunii pure“. Sau să scrii opere pentru care citești biblioteci întregi sau să pui probleme în numele adevărului, nu de dragul unor idei la modă, așadar nu din oportunism intelectual – fiindcă și în gândire există, din păcate, oportunism, și Dinu Păturică se clonează. Cât despre curajul civic, el înseamnă confruntarea cu defectele sistemului și, aș îndrăzni să spun, cu oamenii defecți. Premiul este de 10.000 de euro, iar anul acesta va fi pentru cărți apărute în perioada 2021 - septembrie 2023, apoi va deveni, sperăm, anual.
„Vocea ideală a libertății“
Pentru cei care au trăit în perioada comunistă, Monica Lovinescu este vocea de la Europa Liberă. Dincolo de radio, cine a fost ea? Care ar fi, pe scurt, portretul ei, pentru cei care o ascultau în acele vremuri?
A fost un om căruia îi păsa. Pe vremuri, vocea ei nu te lăsa să cazi pradă descurajării. Inspira putere, rostea răspicat adevărul. Era vocea ideală a libertății, care nu trebuie să tremure. Spunea cuvintele și formula ideile care aici, în țară, nu puteau fi rostite. Era o garanție că mai există pe lume dreapta judecată, că nu suntem abandonați în puterea răului. Cu ea și cu soțul ei Virgil Ierunca și cu toate celelalte voci de la Europa Liberă, de la Paris, dar și de la München, de pildă, Neculai Constantin Munteanu, simțeai că binele are o șansă. Era o consolare pentru tot ce era nedrept în zona culturii, pentru călușul vârât în gura intelectualilor și, de altfel, nu numai a lor, pentru tot ce eram nevoiți să îndurăm. Era oxigen, oxigenul libertății, pentru că aici aerul devenea tot mai sufocant.
Cum le-ați prezenta-o pe Monica Lovinescu celor mai tineri?
I-aș pune să asculte interviurile ei de jurnalistă și oricare dintre emisiunile care ni s-au păstrat. Se spune că o imagine face cât o mie de cuvinte, dar o voce la microfon poate face, în cazuri ca al ei, cât o mie de imagini. Arată totul. Dacă pui alături imaginea ei, o femeie micuță, cu alură interbelică, cu țigara în mână – care pe atunci era un semn al libertății și emancipării –, cu figura ei zâmbitoare, caldă, ușor ironică, dar niciodată răutăcioasă, îți dai seama că vocea, care nu semăna cu înfățișarea, era semnul unei puteri interioare neobișnuite, cea a eroinelor antice.
Ce însemna să fii o femeie în lumea artei și în lumea presei atunci? Să fii o româncă la Paris, dincolo de Cortina de Fier? Este Monica Lovinescu un exemplu pentru femeile de astăzi?
Nu era simplu, mai ales partea cu „româncă la Paris“, dar exilul nu e niciodată simplu. Una dintre problemele care apar consemnate în jurnalul ei este stângismul unui Occident care nu cunoscuse pe viu aplicarea comunismului, o utopie transformată din capul locului în distopie. Un mereu repetat 1984 orwellian, care începe oficial la noi în 1948, dar neoficial mai devreme. Or, ea s-a străduit să deschidă ochii celor din Franța, să le arate cum stăteau lucrurile de fapt.
Profesoara de „românesc“ a Occidentului
Căror riscuri se expuneau românii din străinătate care criticau regimul comunist, mai ales public, așa cum o făceau cei de la Europa Liberă? Avem episoadele tragice precum atacul terorist de la München sau momentul când Monica Lovinescu a fost bătută în fața casei. Însă cărei presiuni erau nevoiți să-i facă față în viața de zi cu zi?
Se lupta cu două capete de balaur: cel din Vest, care ignora, și cel din Est, care interzicea. Monica Lovinescu trebuia să fie la curent cu tot ce se întâmplă în zona literară, care însă suferea consecințele politicului, din România, și trebuia să găsească mijloacele să-i convingă pe cei din Occident. Jurnalele ei arată că preocuparea pentru ceilalți e constantă, zilnică. Nu este un jurnal egotist, ca să preiau cuvântul lui Stendhal, nu-și permite și nu-i rămâne timp pentru ego, e un jurnal al celor de departe, dacă se poate așa ceva. Iar paginile ei dovedesc că se poate.
Mai avem astăzi eroi?
Presupun că da, adică sunt sigură că avem. Eroismul nu se recunoaște întotdeauna de aproape. Știți vorba cu „Nimeni nu-i profet în țara lui“. La fel, „Nimeni nu-i erou în țara lui, în contemporaneitatea lui“, chiar dacă presa ne creează uneori eroi și tot ea îi dărâmă trei zile mai târziu. Aș defini eroul de azi prin celebrul poem „If“ al lui Kipling. Îl avem în traducerea unui alt erou, Corneliu Coposu, și a apărut în primăvară, la Editura Spandugino. Eroul de azi este cel care e gata s-o ia mereu de la capăt în numele binelui, cel care își face meseria bine și cinstit în ciuda celor care îi spun că e prost dacă o face așa.
„Minciuna iese la suprafață din apele unui jurnal ca uleiul“
Cât de importante sunt însemnările Monicăi Lovinescu – scrisorile, jurnalele – pentru a cunoaște mai bine ce a însemnat perioada comunistă, precum și viața românilor din exil?
Esențiale, ca orice document. Dar importanța lor crește pentru că martorul, adică autoarea, are conștiință, este perfect sinceră și cu o onestitate mai presus de orice bănuială. Poate vă întrebați cum se poate stabili onestitatea? O s-o citez chiar pe Monica Lovinescu, atunci când vorbește, în extraodinarele ei memorii, „La apa Vavilonului“, de o calitate organică a cuvintelor: „Pentru un scriitor, inevitabil, Cuvântul a fost la început. Soartă şi instrument de lucru, singurul pe care nu-l poate lua în derâdere sau murdări prin minciună. [...] Nu poţi crede un lucru şi scrie contrariul său. Sau poţi, dar atunci se răzbună cerneala: nu se mai fixează pe hârtie“. Or, cerneala ei se fixează. Da, întrucât am citit multe și ample jurnale, îndrăznesc să confirm: minciuna iese la suprafață din apele unui jurnal ca uleiul.
Cum credeți că ar putea ajunge aceste dovezi de necontestat – însemnări ale faptelor și sentimentelor – a ceea ce a însemnat regimul comunist la cât mai mulți oameni, să primească importanța cuvenită?
Nu cu forța, în orice caz. Cred că tot ce se întâmplă anul acesta în memoria Monicăi Lovinescu e un bun și frumos început. Sper doar ca la anul ea să nu intre din nou în umbra uitării. Dar faptul că va avea împreună cu Virgil Ierunca un grup statuar și, poate, chiar o stradă e un act de dreptate istorică.
Până în 1990, libertatea de expresie era, mai degrabă, un act de curaj. Putem spune că este așa și astăzi, când lumea pare hotărâtă să gândească doar în alb și negru?
Da, libertatea de expresie – care implică responsabilitatea cuvintelor și a ceea ce e îndărătul lor, adică gândirea pe cont propriu, cu toate riscurile ei – va reprezenta mereu un act de curaj.
Se încarcă comentariile...
