Portret de scriitor  FOTO: Radu Sandovici

Cătălin Dorian Florescu (50 de ani) caută lumi pe care să le aşeze în romanele lui, uneori la New York, alteori în Delta Dunării. Pe vremea lui Ceauşescu, el şi părinţii şi-au luat rămas bun de la Timişoara şi au fugit în Vest, fără să ştie ce-i aşteaptă. Astăzi, scriitorul, psiholog de profesie, locuieşte în Elveţia, unde, în 2011, unul dintre volumele lui, „Iacob se hotărăşte să iubească“, a obţinut Premiul pentru cea mai bună carte a anului.

Poveştile scrise de Cătălin Dorian Florescu sunt şi ale unora dintre oamenii pe care i-a cunoscut. Transformă deseori realităţi în ficţiuni şi călătoreşte ca să ajungă, în primul rând, la el. Spune că viaţa de imigrant, din pricina dificultăţilor, l-ar fi putut determina să se victimizeze. Şi în acel punct l-ar fi putut duce şi boala cu care a fost diagnosticat în copilărie, Charcot-Marie, de fapt incertă, care l-a obligat să se obişnuiască cu slăbiciunea musculară şi cu faptul că merge greu. Dar n-a devenit o victimă, ci un psiholog. A lucrat cu persoane dependente de droguri şi şi-a dat seama că „progresele sunt atât de mici şi nu ireversibile, încât eşti tot timpul confruntat şi cu frustrarea“. De asta, „în bolile de dependenţă s-a redefinit conceptul succesului: se acceptă căderile, din care trebuie apoi să înveţi“, relatează în acest interviu. După vârsta de 30 de ani, a devenit scriitor, iar printre romanele sale apărute până acum la edituri din România se numără „Vremea minunilor“, „Zaira“, „Iacob se hotărăşte să iubească“ şi „Maseurul orb“. 

„Weekend Adevărul“: La Editura Humanitas e în pregătire cel mai recent roman al dumneavoastră, „Bărbatul care aduce fericirea“, publicat deja în Germania. Cum v-aţi documentat înainte să-l scrieţi?

Cătălin Dorian Florescu: Când mă aflam la Washington, prin 2006, pentru un alt roman, „Zaira“, am vizitat într-un colţ al uneia dintre cele mai mari biblioteci din lume, „Library of Congress“, o mică expoziţie dedicată unui mit al filmului de comedie american: Bob Hope. Sunt un mare fan al filmelor, în general, chiar şi al celor vechi. Nu ştiam dacă îmi vor folosi informaţiile pentru „Zaira“, dar a fost bine să fiu acolo, pentru că aşa am fost abordat de un mic actor din New York, un tip efervescent, care credea în visul lui american de a deveni un star. Dacă nu azi sau mâine, atunci cândva, cu siguranţă. Mi-a spus că are un show într-un teatru de lângă Broadway, mi-a propus să-l vizitez şi mi-a plăcut personajul. Micul lui talent era să imite actori, dansatori şi cântăreţi – din asta trăia. Aşa au început călătoriile mele la New York. Cândva, l-am şi întrebat de ce îi imită numai pe cei morţi, precum Marlon Brando; mi-a răspuns că nu-l pot da în judecată. Personajul lui m-a intrigat din două motive: atunci când imiţi, ce este real şi ce este ficţiune? Ce e adevăr şi ce e minciună? În plus, am găsit răspunsul la o altă întrebare mai veche: Ce se mai poate spune, artistic vorbind, după acea catastrofă de pe 11 septembrie 2001? Să tăcem, noi, artiştii şi scriitorii? Ascultându-l pe acest copil al Americii, am înţeles că singurul mod de a contracara acel eveniment groaznic, acel monstru mare care a anihilat mii de vieţi „mici“, este de a încerca să trăim din plin, şi mai ales cu sens, viaţa noastră mică. Aşa cum încearcă şi acel clovn şi nebun poetic, prietenul meu Donovan.

Şi aţi continuat să descoperiţi New York-ul. 

Prin plimbările în oraş şi discuţiile cu newyorkezii, unii chiar supravieţuitori ai atentatului. Am mers la 

Ground Zero, unde au fost cei doi zgârie-nori, am citit enorm din istoria oraşului; un oraş de imigranţi – au venit milioane din Europa, în secolul al XIX-lea, în principal irlandezi, italieni din sud, evrei din Estul Europei şi germani. Plecau din cauza foametei şi a fricii de urmărire, cele două mari teme, care – pe lângă dorinţa de putere – sunt motorul istoriei. Cei care nu mureau apoi în ghetourile newyorkeze construiau o nouă viaţă. Am transformat acest personaj, micul actor, şi l-am creat pe cel pentru romanul meu, pe Ray, după care a urmat al doilea personaj, o româncă, Elena, pentru care nu am avut un exemplu real. 

„Europa vomită şi asta ajunge la coastele noastre“

Procesul dumneavoastră de documentare seamănă cu munca jurnalistică. 

Da, diferenţa e că trebuie să-mi creez o viziune. Tot materialul adunat nu mă salvează dacă nu am o viziune

asupra vieţii şi asupra existenţei umane. Ce este viaţa? Care sunt temele importante care ne unesc prin toate generaţiile? Fie că vorbim despre 1900, fie că vorbim despre ziua de astăzi. De exemplu, fluxul migraţiei: atunci erau milioane de europeni care mergeau în America şi nu erau primiţi cu plăcere. Îmi amintesc de un titlu dintr-un ziar newyorkez care spunea: „Europa vomită şi asta ajunge la coastele noastre“. Un lucru pe care nici populiştii de dreapta din Europa nu ar îndrăzni să îl scrie astăzi despre imigranţii care vin din Orient sau din Africa. Sunt aceleaşi probleme şi aceleaşi teme existenţiale pentru care fiecare generaţie trebuie să găsească răspunsul ei.  (Foto: Radu Sandovici)

În timpul lecturilor, aţi înţeles dacă s-au schimbat de-a lungul anilor cauzele care au dus la migraţie? 

Sunt diferite şi sunt aceleaşi: cum spuneam, foamea şi persecuţia. Irlandezii au plecat spre America din cauza foametei cartofului (n.r. – între 1845 şi 1849). De pe o noapte pe alta, recoltele de cartofi au dispărut din cauza unei bacterii şi se murea în Irlanda pe capete. Pentru că nu mai ştiau ce să facă cu aceşti oameni, proprietarii de pământ îi îmbarcau pe navele din port. În 1850, călătoria ţinea o lună sau două şi unii mureau pe drum de holeră. Alţii mureau în ghetourile din New York, unde viaţa era groaznică. Personajul cu care se deschide acţiunea romanului este un băiat care, pe 1 ianuarie 1899, pe un ger teribil, se află în portul din New York şi vede cum mamele îşi poartă în braţe copiii morţi. Femeile evreice, irlandeze, italiene, germane. Urletul lor se transformă într-un urlet comun. Plânsul este acelaşi. De două ori pe săptămână, venea o navă să-i ducă pe Insula cu Cimitirul Săracilor. Acest băiat nu are pe nimeni, nici măcar nu îşi cunoaşte originile – este imigrantul, pur şi simplu –, vinde ziare şi curăţă pantofi, iar în acest moment decide că nu vrea să ajungă pe o astfel de navă şi va face absolut totul ca să supravieţuiască. El va deveni mai târziu bunicul lui Ray, protagonistul care în noaptea de 11 spre 12 septembrie 2001 o întâlneşte pe Elena. Ea provine din lumea românească comunistă, din lumea Deltei şi ajunge la New York chiar când e atentatul. 

Aţi ajuns şi în Delta Dunării?

Da, am mers cu pescarii prin Deltă şi i-am rugat să-mi povestească despre viaţa lor. Mă luau pe la 04:00 sau 05:00 dimineaţa şi mergeam unde aveau plasele pentru peşti. Stăteam cu ei, mâncam, beam ţuică. Am încercat să învăţ despre viaţa de acolo ca să o reproduc în istoria Elenei. Deşi provin din Banat, deci de la celălalt capăt al ţării, am găsit acolo o lume spirituală cunoscută. Mult mai greu a fost să descopăr universul american şi newyorkez, pe o perioadă de 300-400 de ani. Dar există muzee, sunt arhive, cărţi cu mărturii şi fotografii – sau primele filme de la început de secol – în care se văd imigranţii şi viaţa urbană a ceea ce de pe atunci era deja marele miraj, oraşul-minune. În New York există Muzeul Ghetoului, The Tenement Museum – acele case construite când valul imigraţiei a devenit din ce în ce mai mare şi pe care le cunoaştem din filme, pentru că au în faţă acele scări externe de fugă. Erau case sociale în care se băgau familii întregi. 

Doi-trei ani pentru un roman

Spuneaţi că aţi studiat în biblioteca din Washington ca să construiţi romanul „Zaira“.

Da, Zaira era o doamnă care a murit acum doi ani, la Timişoara. A trăit la Washington un exil mai puţin fericit. În anii ’60, era o renumită păpuşăreasă şi actriţă, şi a fugit din ţară prin Praga, în timp ce oraşul era ocupat de trupele Pactului de la Varşovia. N-a reuşit nici ea să îşi trăiască deplin visul american şi s-a întors la marea iubire când era deja în vârstă. Dar atunci trăia încă la Washington, eu o vizitam şi încercam să înţeleg oraşul. Când mă documentez, sunt ca un burete: absorb tot ce îmi iese în cale ca apoi să folosesc numai câteva procente. Inclusiv vibraţia emoţională pentru o temă este foarte importantă pentru drumul creativ. Toată această istorie poate să ţină câteva luni sau chiar câţiva ani, ca în cazul romanului meu „Iacob se hotărăşte să iubească“. Şi la „Bărbatul care aduce fericirea“ a ţinut vreo doi-trei ani. În acest timp se dospeşte în mine povestea.  

Am mers cu pescarii prin Deltă şi i-am rugat să-mi povestească despre viaţa lor. Mă luau pe la 04:00 sau 05:00 dimineaţa şi mergeam unde aveau plasele pentru peşti. Stăteam cu ei, mâncam, beam ţuică. Am încercat să învăţ despre viaţa de acolo ca să o reproduc în istoria Elenei. Deşi provin din Banat, deci de la celălalt capăt al ţării, am găsit acolo o lume spirituală cunoscută. Mult mai greu a fost să descopăr universul american şi newyorkez, pe o perioadă de 300-400 de ani. 

Înţelegeţi mai bine despre ce vreţi să scrieţi?

Se creează mai mulţi boboci care răsar, pe care nici nu doresc să îi leg prea mult. Mai multe noduri, mai multe insule, ca un arhipelag de imagini şi situaţii, pe care le voi folosi. Ulterior, când apare textul pe hârtie, îţi arată el de ce are nevoie. 

Păstraţi legătura cu cititorii prin e-mail? 

Am un homepage. Cine vrea să îmi scrie mă găseşte acolo sau prin editură. Sunt în situaţia fericită, şi aş spune sănătoasă, de a nu trebui să-mi petrec timpul liber prea mult prin internet pentru aşa-zisa comunicare cu publicul meu. Comunic cu el scriind, este munca de bază şi este destul. Încerc să rămân concentrat pe ceea ce-mi place mai mult şi pe ceea ce pot cel mai bine.

Nu aveţi cont de Facebook. 

Nu simt dorinţa să comunic tot timpul nici cu prietenii, ba chiar cred că poate este o condiţie de bază a unei prietenii. Substanţial există numai câteva lucruri care se pot spune şi este important să poţi ţine în tine. 

„Visul american nu era posibil pentru tatăl meu“

La 10 ani (stânga), cu familia şi cu prietenii italieni  Fotografii: Arhiva personală a lui C. D. Florescu

Primul dumneavoastră roman, „Vremea minunilor“, e inspirat din propria copilărie. Ce vă amintiţi din anii petrecuţi la Timişoara? 

Am locuit cu părinţii pe Strada Gării – ţin minte că auzeam locomotivele din depărtare –, în două camere care era tot universul meu de copil. Mi se păreau săli de palat! Anii ’70 erau marcaţi de lipsuri, dar nu erau anii de groază. Totul funcţiona, desigur, prin relaţii, pe care tatăl meu le avea. Era inginer la Electromotor. Vedeam povara care apăsa pe umerii părinţilor, iar între cei patru pereţi ei vorbeau în şoaptă când voiau să critice sistemul. Frica exista şi faţă de prieteni. Europa Liberă se asculta în surdină, era o viaţă în surdină. Dar la 13-14 ani ai şi alte preocupări care te ţin sănătos, pentru că nu ţi-a luat demnitatea un miliţian care poate să vină oricând la uşă. Şi dincolo de ameninţări, demnitatea se poate lua prin multele compromisuri pe care le faci. Să perii pe cineva şi să te laşi periat de alţii. Frica era o parte a dictaturii şi te cenzurai singur. Aceste lucruri se simţeau, dar universul copilăriei consta şi din prima dragoste, din prieteniile şi viaţa de şcolar, chiar şi într-o şcoală care la rândul ei propaga minciuna. Din biblioteca mea, la plecarea din România, în 1982, la 15 ani, am putut lua numai o carte, pentru că nu mai aveam loc în maşină. E şi acum undeva pe un raft, în Zürich. 

Ce carte aţi luat?

Una pe care bucureştenii probabil că o ştiu, dar care nu e aşa de cunoscută în literatura română: „Cişmigiu et Co“ a lui Grigore Băjenaru. N-am mai citit-o niciodată, dar a fost legătura simbolică cu ceea ce am lăsat în urmă. Celelalte cărţi au rămas închise în acel apartament până s-a redeschis la vreo lună sau două şi, cum spun eu uneori, poate au murit toţi eroii de sete şi de foame. 

„Drumul emigranţilor“, în ’76

Aţi lăsat şi prietenii în urmă.

Da, aveam o mulţime de copii în jurul blocului. Dar copilăria a fost marcată şi de îmbolnăvirea mea, o boală musculară care a dus, în cele din urmă, la prima plecare cu tatăl meu (n.r. – la 9 ani), întâi spre Italia, iar de acolo spre America, desigur cu gândul ascuns să rămânem. Am făcut şi eu drumul emigranţilor spre New York, în 1976. Mama, care era violonistă la Opera din Timişoara, urma să încerce să vină. Când am ajuns în Italia, ne-am împrietenit cu câteva familii care se ocupau de mine în timp ce tatăl meu lucra la negru, iar aceste prietenii durează până astăzi; i-am şi vizitat de curând. Şi la câteva luni am reuşit să plecăm spre America, am trăit în Brooklyn, într-un New York în care multe cartiere erau pustiite. Un oraş violent care nu oferea posibilităţi, cu totul altfel decât astăzi. Visul american nu era posibil pentru tatăl meu. După călătoria asta care a ţinut aproape un an, ne-am întors în România, ne-am continuat viaţa şi la cinci ani distanţă am ieşit din nou. Aşa începe romanul „Vremea minunilor“: cu scena de la graniţă: vom trece sau nu? În fine, am trecut.

Ce s-a întâmplat când aţi revenit de la New York?

Era periculos, desigur, pentru tatăl meu, pentru că primise numai pentru patru luni învoirea de a merge în Italia. În cele din urmă, a lucrat mai departe. Dar n-a renunţat la visul libertăţii, de data asta în Europa, şi a încercat din nou să ieşim. Boala mea era un motiv chiar şi pe înţelesul birocraţiei roşii. Aveam viză de trecere prin Elveţia, am dormit o noapte în Zürich şi voiam să plecăm mai departe. Dar tatăl meu a avut, ca de obicei, un simţ pentru momentul oportun în care trebuie să acţionezi. Şi în „Vremea minunilor“ povestesc viaţa lui de tânăr ţăran, fiu de chiabur, care a ajuns în Bucureşti în anii ’50 şi nu a fost acceptat la Universitate din cauza originilor. A vorbit atunci pe stradă exact cu persoana cu care trebuia. Aşa e existenţa imigranţilor: trebuie să fie pe poziţie, să vadă ce le oferă viaţa, că sunt ei sirieni şi se informează cu ajutorul telefoanelor mobile care e ruta şi ţara cea mai bună, că sunt români care pleacă la muncă undeva şi când ajung acolo trebuie să rămână flexibili, să accepte ce li se dă. Acelaşi lucru l-a făcut tata şi în Zürich, dar, neştiind germana, a rugat-o pe mama, care făcuse liceul de limba germană în Timişoara, să vorbească cu un domn care avea o limuzină neagră. Probabil că în lumea tatălui meu asta însemna că era un om de succes. Nu ştiu ce a vorbit, n-a ţinut mai mult de două minute discuţia, dar datorită

lui am primit un nume şi un număr de telefon. O doamnă ne-a răspuns, a spus să mergem la ea şi după aceea am rămas în Elveţia. (În fotografie, alături de prietenii pe care şi i-a făcut în Italia, după plecarea din România)

La Zürich, cum a continuat drumul dumneavoastră?

Am repetat şcoala generală un an jumate, pentru că nu ştiam germana, am fost apoi la liceul de limbi străine moderne, după care am studiat psihologia la universitate. Am lucrat cinci ani într-un centru de reabilitare pentru persoane toxicodependente şi a fost o muncă dificilă, pentru că suferinţa lor e mare: unii consumă droguri de mult timp şi au trecut prin toate fazele posibile de mai multe ori. De la hotărârea de a se opri până la terapii nenumărate, la recăderea sau reîntoarcerea la drog. Este vorba şi despre frică, minciună, promisiuni făcute şi neţinute. Acolo am învăţat să fiu foarte practic, am lăsat puţin deoparte teoriile psihologice. Era multă muncă de socio-terapie sau de educaţie şi trebuia să învăţ să-i citesc, pentru că ei te citesc tot timpul şi ştiu exact ce trebuie să spună. Atunci scriam, în paralel, la „Vremea minunilor“, iar când a apărut, în 2001, şi a avut succes, am zis că pot să-mi permit un an sau doi să nu mai lucrez, dar s-au transformat în 17. Am mai lucrat o singură dată timp de un an şi, în rest, am reuşit să trăiesc din scris.

Aţi avut şi satisfacţii cât aţi lucrat la centrul de reabilitare?

Ca să fiu drept, nu ştiu pe cine poate satisface munca aceasta terapeutică cu persoane toxicodependente. Progresele sunt atât de mici şi nu ireversibile, încât eşti tot timpul confruntat şi cu frustrarea. De aceea, în bolile de dependenţă s-a redefinit conceptul succesului: se acceptă căderile, din care trebuie apoi să înveţi. 

„Scriu în cafenele, nu acasă; nu sunt un om care trebuie să se separe de ceilalţi“

Cum aţi ajuns scriitor? Vă plăcea încă de mic să vă imaginaţi diverse personaje?

Uneori glumind, spun că există două motive pentru care am devenit scriitor: unul e pură ficţiune, dar şi hazliu, iar celălalt are de-a face cu cărţile. În primul rând, mama mi-a dat prenumele Cătălin Dorian, amândouă literare. Cătălin e cunoscut din „Luceafărul“, Dorian vine din literatura anglo-saxonă, din romanul „Portretul lui Dorian Gray“. Există însă un motiv mai plauzibil: în anii ’70, mama în special m-a împins spre cărţi – atunci se publica şi marea literatură universală. Cărţile mi-au deschis orizontul şi au creat pământul ăla bun în care să poţi planta tot ceea ce vrei. Am crescut pe Mississippi cu Tom Sawyer şi Huckleberry Finn, am crescut în preria americană cu Winnetou, cu Jules Verne, într-un submarin la 20.000 de mile sub apă. La 18 ani, în Elveţia, am început să scriu; trecerea a fost naturală şi lucrul ăsta îl atribui talentului meu de a nu mă înstrăina de mine însumi. În experienţa emigraţiei se pot întâmpla multe: nu ştii limba, eşti sub presiunea unei populaţii majoritare, unde te crezi străin tot timpul. Nu mi s-a întâmplat. 

De ce?

Două lucruri au făcut ca raza mea de libertate să se mărească. Există în viaţă nişte noduri sau nişte încrucişări, iar

în funcţie de ce drum iei, posibilitatea de a trăi o viaţă fericită şi liberă se măreşte sau scade, dacă ţi-e frică. Vei face mai puţin decât ai fi putut, decât ţi-ar fi permis talentul. Unul dintre aceste noduri a fost între 15 şi 18 ani: în primul rând, am învăţat bine germana, ceea ce a durat trei ani. Şi al doilea: nu am blocat drumul reîntoarcerii spre România. Nu am vrut să uit limba română sau să-mi creez o stare de spirit pe care mulţi emigranţi o cunosc cel putin la început: aceea de a renega România. Eu, când am plecat, nu am decis, ci mi-am urmat părinţii. Când pleci mai târziu, trebuie să-ţi dai nişte motive. M-am întors la Timişoara din aprilie ’90 şi am cutreierat des România; astfel de călătorii fac şi astăzi. S-a păstrat o română aşa de bună, încât să pot să-mi fac din ea unul dintre instrumentele de legătură cu ţara. Dacă uitam româna, nu mai puteam comunica în acelaşi mod cu Zaira, de exemplu, nu mai puteam înţelege cultura aşa de bine.

(Poză realizată în Elveţia, când avea 17 ani)

„Două «acasă» pe care le îmbin în scris“   

Într-un fel, aţi luat România în Elveţia. 

Ezit când sunt întrebat: „Unde este acasă pentru dumneavoastră?“. Nu spun repede România, cum nu spun nici Elveţia. Nici cuvântul „patrie“ nu-mi place, pentru că a fost folosit zeci de ani de dictatura comunistă şi are ceva naţionalist în el. În plus, nu trăiesc prezentul aici; vin, îmi iau poveştile şi plec. Nu creez nimic aici. Pentru a avea o patrie, îţi trebuie şi asta, nu numai copilăria şi trecutul. Iar pe acestea, din primii 15 ani de viaţă, nu le împart cu prietenii din Elveţia. De aceea, spun tot timpul că sunt între lumi sau că sunt două „acasă“ pe care le îmbin în scris. 

Personajele dumneavoastră călătoresc mult.

Toţi sunt pe drumuri în cărţile mele: omul e în pericol mereu şi uneori trebuie să-şi facă bagajele şi să caute alte orizonturi, unde e în siguranţă. 

A rămas vreunul dintre romanele la care aţi lucrat în sertar?

Da, când eram încă tânăr, a fost un roman care nu a convins editurile. L-am scris în doi ani, în patru perspective, după care a trebuit să mă reinventez. Din fericire, am auzit de povestea fabuloasă a unui maseur orb cu o bibliotecă de 30.000 de titluri, din zona Aradului, şi am luat-o de la zero, am scris romanul „Maseurul orb“. A existat un moment de criză. Noi scriitorii, artiştii în general, avem această piele subţire, care ne trebuie ca să scriem si să creăm, dar care ne poate face şi rău. Când funcţionează, scrisul îţi aduce, pe lângă frustrări, pentru că e o piaţă grea şi concurenţă mare, momente magice. Ele încep de la aventura scrisului, cum o trăiesc eu, până la contactul cu publicul, când îţi spune cât de mult l-a marcat o anumită carte.   

Povesteaţi că scrieţi de la 18 ani, dar aţi debutat mult mai târziu.  

Între 18 şi 32 de ani nu am publicat nimic. În loc să amuţesc ca fiu de emigrant, am hotărât să povestesc, să intru în contact cu lumea exterioară. După studii mi-am făcut meseria de psiholog, dar doar înţelegeam lumea, nu-mi trăiam şi esenţa de a dărui frumuseţe prin poveşti. M-am identificat cu ceea ce sunt, cu posibilităţile mele şi am transformat ceea ce nu pot într-o putere. Pentru că scrisul îţi permite să călătoreşti mii de kilometri fără să trebuiască să depui un efort fizic, ceea ce pentru mine, prin boala mea, este o problemă. Nu că n-aş putea să merg. Pentru munca de cercetare am mers pe jos ore în şir prin New York. Dar am găsit soluţia la o problemă înainte ca aceasta să devină o problemă, să-mi reducă din viaţă, să-mi fure libertatea, să mă facă o victimă. Am transformat această energie care are un potenţial de a mă bloca şi de a mă despărţi de oameni în ceva care mă uneşte cu alţii prin poveştile pe care le scriu şi la care unii oameni îmi răspund după aceea. De aceea, scriu în cafenele, nu acasă; nu sunt un om care trebuie să se separe de ceilalţi. Îi caut, dar rămân la masa mea. 

Boala a evoluat în timp?

A început la 3-4 ani şi evoluează foarte încet. 

A contribuit la hotărârea de a studia psihologia?

Pot spune că mi-a ascuţit percepţia: m-a făcut să privesc cu atenţie mediul înconjurător şi oamenii. M-a marcat mult psihologia umanistă şi mă încadrez în ceea ce se cheamă Gestalt terapie, care pune accent pe conştientizarea prezentului, dar nu are de-a face cu hedonismul, cu trăirea momentului, ci cu o conştientizare a ta ca un întreg într-un anumit moment, intrând în dialog cu celalălt, cu fiinţa. La fel procedez şi în scris, când accentuez munca de cercetare şi intru într-un univers cu toate simţurile, nu numai abstract, pentru că a scrie un roman pentru mine nu înseamnă a pretinde o lume, ci a o descrie. 

CV

Numele: Cătălin Dorian Florescu 

Data şi locul naşterii: 27 august 1967, Timişoara

Studiile şi cariera: 

- A studiat psihologia la Universitatea din Zürich, iar după absolvire a lucrat cinci ani ca psihoterapeut într-un centru de reabilitare a persoanelor toxicodependente. Romanul „Wunderzeit“ („Vremea minunilor“, publicat de Editura Polirom în 2005), a fost distins, printre altele, cu premiile Cartea de Limbă Germană a anului din partea Fundaţiei Elveţiene Schiller. A mai scris volume precum  „Zaira“, „Maseurul orb“ şi „Iacob se hotărăşte să iubească“, ultimul obţinând Premiul pentru cea mai bună carte a anului 2011 în Elveţia.   

- A fost desemnat scriitorul oraşului Dresda în 2008 şi scriitorul oraşelor Erfurt şi Baden-Baden în 2010.

- În 2012, a fost distins cu Premiul Joseph von Eichendorff pentru întreaga operă literară. Romanele lui au fost traduse, printre altele, în spaniolă, suedeză, franceză şi italiană. 

Locuieşte în: Zürich, Elveţia

Volumul „Bărbatul care aduce fericirea“ va fi lansat sâmbătă, 2 iunie, la standul Editurii Humanitas, în cadrul Salonului de Carte Bookfest.